Feciorul de pe Mara

                                                    de Gheorghe Pârja 

În poarta acestei toamne mi-am adus aminte de interpretul de excepție care rămâne Viorel Costin. Ar fi împlinit 75 de ani. Eram de-un leat, dintr-o rădăcină de piatră de pe râul Mara, dar se pare că nici sângele strămoșilor nu ne era străin. Mamele noastre au stabilit cruci de biruință prin vreme, mândria că suntem dintr-un neam, după cum este semeția Munților Gutâi. El, născut în satul Mara, a excelat în vigoarea și înțelepciunea cântecului maramureșean, eu, născut în satul Desești, am intrat în ocna cuvântului. După ce am lăsat în urmă sapa, coasa, plugul și oile. Undeva s-au îngemănat simbolurile uimirilor noastre, născute pe râul cu nume de fată.
Viorel Costin a reprezentat un început altoit pe lemnul vechi din lăzile noastre de zestre. Că lemnul din casele părinților are o muzică ce-și așteaptă interpreții. Și a venit unul pe numele lui Viorel Costin. Frumos la chip, cu vorba aprinsă și desprinsă din izvoadele vechi, suflet dezmierdat de zbaterea frunzei de scoruș, s-a spovedit în artă numai cântecului care își cerea intrarea în lume. Spre bucuria noastră, care nu am uitat cum cerul sufletului se înseninează când aude neamul de cântăreți. Îl văd și acum, în mantia înstelată a horilor Nordului, plimbându-se pe cărări mai puțin umblate, în căutarea bucuriei, sortită celor mulți. Culegea cântece cum alții culeg stele. Că știți, oameni buni, cântecul este și lacrimă, dar și fulgerarea izbânzii.
Are meritul incontestabil de a fi răscolit pământul tăcut al cântecului necântat din Maramureș. Așa a săpat o fântână minunată, care și acum mai are apă răcoritoare. Și bună de băut. El a fost mângâiat de raza de luceafăr, fiind sortit mai ales duminicilor din viața noastră. Mi-l aduc aminte, cum vă simt pe dumneavoastră, stimați cititori, cum folosea scena ca pe o corabie care plutește în larg. Cântecul lui este și rugă, dar și înflorirea răzvrătirii ca un galop de cai pe sub poalele Gutâiului. De pe scaunele vechi din orânduirea Maramureșului, a fost poftit de îngerul păzitor să ocupe un tron. Alături de alți contemporani ai cântecului, lustruiți de lumina aspră a orgoliului de a fi unici. Dar pentru cei cu har, lumea asta este o primitoare sală de spectacole. În care s-au împlinit Frații Petreuș, ori Titiana Mihali.
Aproape, prin armurăriile vremii, Dumitru Fărcaș le zidea un munte în apropiere. De pe alte ulițe ale dorului au coborât Victoria Darvai, ori Nicolae Sabău. De pe un vârf de deal privea spre mocirița cu trifoi, Angela Buciu. Ori Anuța Iusco, cu Frații Florea. Cu ei, dar nu numai cu ei, s-a făptuit un răsărit de cântec în Maramureș. Din care s-a zidit o coloană sonoră unică, cu drept de diplomă cu sigiliu. Memoria mai are vifor în ea. Viorel Costin chiar nu este uitat. Zic că desenul vremii se preface în statuie. Harul lui Viorel Costin ne învață, cu zestrea lăsată, că mersul pe pământ este anevoios fără cântec. Privit din orizontul acestui an, când s-au împlinit șapte decenii și jumătate de la naștere, lipsa omului din peisaj este o iluzie.
Acum, sub mantia începutului de iarnă, Viorel Costin coboară pe o cărare cerească spre izvorul râului Mara, să ne spună ce dor poartă stelele în singurătate. Așa, lumea începe să cânte. În jurnalul meu de prieten, am notat, în 23 noiembrie 1970, că Viorel a debutat la emisiunea-concurs “Steaua fără nume”, al cărui mare trofeu a fost înmânat în Baia Mare, fiind acompaniat de Ansamblul “Maramureșul”, sub bagheta dirijorului Radu Voinescu. Fiind absolvent al Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din București, a devenit profesor la Școala Populară de Artă din Sighetul Marmației și în alte școli din zonă. Colaborează cu mai multe ansambluri folclorice din țară, mai ales cu Ansamblul “Mara” din Sighetul Marmației. A editat mai multe discuri, intrate în fonoteca de aur a muzicii populare românești. Viorel Costin a murit într-un accident de mașină, în centrul Sighetului, la 4 septembrie 1998.
În semn de respect, sala de spectacole “Studio” din municipiul dintre ape îi poartă numele, unde vocea îndrăgitului interpret a răsunat de multe ori. Ne-am întâlnit de multe ori în turnee la românii din vecini. De neuitat sunt spectacolele de la Desești. Atunci ne cânta horea lui natală: “Îs fecior de pe Mara/ Șohan nu vă voi uita”. După cum se vede, nici noi nu te-am uitat!