Sufletul din covor și raiul din camera bună

                                  de Gheorghe Pârja 

 Am primit în dar cartea-album „Țesând povești. Istorii de viață în camera bună maramureșeană” (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2025), gândită admirabil de Anamaria Iuga, cercetător, șef al secției „Studii etnologice” din cadrul Muzeului Național al Țăranului Român. Dar cu obârșii paterne din Săliștea de Sus. Volumul a avut darul să-mi provoace rânduieli de neuitat din propria mea devenire în lume. Născut într-o casă cu cergi și covoare, cu blide încoronate cu șterguri, am tresărit la această minunată cercetare cuprinsă în cartea-album.

Am avut șansa să cunosc din pruncie drumul firului de lână, întrupat în covoare și cergi. De la tunsul oilor primăvara, la spălatul lânii în râu, apoi trasă prin hrebnincă și urcată în caier. Toarsă în șezători, rostuită prin vârtelniță, apoi făcută ghem. Trecută prin sucală pentru a ajunge în suveică. Cu care mama țesea covoare, ori alte pânzeturi. O vedeam, în zilele de iarnă, aplecată asupra migalei din țesături, între brâgle și spată, folosindu-se cu măiestrie de ponoji. Dar lumea aceea, în bună parte, s-a scufundat, însă țesăturile și unele rânduieli casnice, care includ ritualuri, au fost prelinse spre mileniul trei.
Am scris de multe ori, ca un născut într-o casă împodobită de mama, că în ultima vreme nu au fost consemnate cercetări minuțioase despre această avere, și cu strat spiritual, întrupată în țesături și alte cusături. O abordare comparativă m-ar fi ispitit să citesc. Mai ales că în timpul vieții mele am avut șansa să stau în preajma unor personalități, etnografi și folcloriști, care au făcut cercetări pe văile noastre. De la Mihai Pop, Gheorghe Focșa, Georgeta Stoica, Irina Nicolau, Sanda Golopenția, ori maramureșenii Mihai Dăncuș, Nicoară Timiș, Dumitru Iuga, Pamfil Bilțiu. Savantul Mihai Pop mi-a spus într-un interviu: să privim cu atenție satul maramureșean, că începe să se retragă în muzee! Era în urmă cu o jumătate de veac.
De aceea, cartea gândită de Anamaria Iuga mi-a domolit neliniștile care îmi dădeau târcoale. Maramureșul mai are datele unui muzeu creator în aer liber. A fost o șansă să am o întâlnire fastă cu acest domeniu fabulos, descoperit și comentat cu pârghii științifice de Anamaria, în această carte. Aria de cercetare se întinde pe câteva sate de pe Valea Izei, fiecare așezare fiind încă o puternică individualitate etnografică și folclorică. Au fost bătute cu sufletul și mintea, minunat dezlegate de poveste, așezările Botiza, Dragomirești, Ieud și Săliștea de Sus. Autoarea a surprins dinamica artei tradiționale, dar și cea a obiceiurilor, ochiul magic, ambrazura timpului prin care privește această lume în mișcare, ocrotită în camera bună maramureșeană. Cunoscută prin satele noastre sub diferite denumiri.
La mine în sat, pe Valea Marei, i se zice camera cu rudă, ori camera dinainte. Camera bună, în accepția autoarei, pendulează între biografia obiectelor și obiectele biografice, făcând apel la literatura de specialitate, „prin studiul artefactelor sunt descoperite regulile sociale și culturale ale unei comunități, căci lucrurile vorbesc despre oameni și valorile lor.” Anamaria își face datoria de specialist, pentru a extrage înțelesuri profunde din realitatea studiată. Pentru argumentarea ideilor, autoarea recurge la mărturisirile directe ale femeilor, care mai pun în operă măiestria țesutului, dar și respectul pentru moștenirea acestei averi. Mi-a atras atenția aprecierea sătenilor despre domeniul cercetat de autoare. Sunt stâlpi de rezistență ai textului, care ondulează armonios conceptele necesare unei lucrări de specialitate cu crezul omului făuritor de asemenea valori. Este o îmbinare care dă farmec și rigoare textului. Care are toate virtuțile unei elaborări eseistice deoarece conține reflecții ale autoarei, judecăți capabile să genereze idei.
Că numai așa sufletul poate fi țesut în covor, în cergă, ori șterguri, pentru a împodobi raiul din camera bună maramureșeană. Fiind o carte-album, fotografiile au o mare prețuire. Intră în logica spusei: o fotografie este cât o mie de cuvinte! Expresive, deci convingătoare, pentru o tânără țesătoare dispusă să dezlege miracolul nașterii unui covor. Aceasta ar fi dimensiunea duratei prin multiplicare din lucrarea de referință gândită de cercetătoarea Anamaria Iuga. O carte care m-a cucerit prin inspirația documentării, prin scrierea riguroasă a specialistului, dar și prin tandrețea față de măiestria unică a țesătoarelor de pe Valea Izei. În prefața lucrării, Ioana Popescu, etnolog și doctor în filosofie, apreciază volumul și autoarea lui: „Anamaria Iuga este o excelentă cunoscătoare a satului maramureșean și a oamenilor lui. Pe drumul poveștilor se desfășoară de fapt o antropologie pe înțelesul tuturor, izvorâtă din mărturiile femeilor locului, din consemnările autoarei și din studiul unor documente vechi păstrate cu grijă. Cercetarea aceasta devine și o arheologie prin cuvânt.”
Pentru mine, mai spun, este lucrarea pe care o așteptam să umple golul de care aminteam la început. Spun sub semn arghezian: carte frumoasă, cinste cui te-a gândit! Ea este dăruită mamei Georgeta Maria și memoriei tatălui ei, Dumitru Iuga, amândoi cu contribuții importante la cunoașterea Maramureșului. Că este o vorbă pe la mine prin sat: așchia nu sare departe de tăietor! Eu am simțit sufletul mamei din covor și raiul din camera cu rudă din Desești. Mulțumesc pentru întoarcerea mea prin vreme, Anamaria! Dar și pentru statornicia țesăturilor din Nord cu fața spre ziua de mâine.