Am primit cu aceeași bucurie cu care o fac de câțiva ani, cel mai recent volum de poezii ale poetului Răzvan Ducan, trăitor în inima României. Volumul se numește „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este necesar să fiu și eu”, editura „Vatra Veche” Târgu Mureș, prefață semnată de către Nicolae Băciuț.
Acesta, bun cunoscător al operei poetului Răzvan
Ducan, scrie: „Nu știu alte popoare cum sunt poziționate față de Dumnezeu, dar
românii încearcă să dea identitate lui Dumnezeu, într-un fel polemic cu tot
ceea ce am învățat noi despre Dumnezeu. Oare de unde ar putea să vină acest
reflex al confiscării divinității supreme? Ce l-ar putea face pe Dumnezeu român
și nu american sau francez sau german sau...Să fie tăria credinței noastre la
temelia nevoii de Dumnezeu în orizont național? O astfel de înregimentare a
divinității ar fi trebuit să ne facă pe noi poporul ales, iar Grădina
Maicii Domnului să se regăsească într-o geografie bine delimitată. Avem
oare complexul Grădina Maicii Domnului?”.
Întâlnirea cu poezia lui Răzvan Ducan este o experiență de conștiință, de asumare și de mărturisire a timpului prezent (cu tensiuni sociale și politice, cu războaie lângă noi sau pe alte continente). Poezia lui, a unui suveranist get-beget, se impune printr-un discurs liric angajat, care denunță nedreptățile sociale și morale ale lumii contemporane: „Sunt ca o furtună/ Căreia-i pasă,/ De dezlănțuirea/ Sinuoasă!// Neastâmpărul/ Mă scrie cu aldine,/ Și mi-l răcoresc,/ Să mă apăr de mine.// Harul, până la urmă,/ Mi-e și osândă,/ De-a visa mereu,/ Stând la pândă.” („Decât să stea”).
Volumul „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este
necesar să fiu și eu” reprezintă o nouă etapă în evoluția literară și
patriotică a lui Răzvan Ducan, iar sub îndrumarea „nașului literar” Nicolae
Băciuț, poetul mureșean își consolidează
statutul de de cronicar liric al vremurilor pe care le trăiește. Prin versuri
confesive, grav-meditative, uneori ironice, poetul se mândrește cu originile
lui, este recunoscător Divinității pentru că s-a născut român iar poezia este
mijlocul de a-și alina dorurile, de a-și vindeca rănile sufletești și de a-și
exprima revolta față de o lume strâmbă în care trăiește: „Nici nu mai este
necesar să fiu eu,/ Dacă Dumnezeu e român,/ Vine cu răspunsuri, precedând
întrebările,/ Pe principiul vaselor comunicante,/ Eu, după el, vin cu
mirările.// Dacă Dumnezeu e român,/ Nici nu mai este necesar să fiu și eu,?
Fiindcă atitudinea sa ocupă așteptarea,/ Pe principiul vaselor comunicante,/
Eu, după el, vin cu încântarea.// Dar dacă Dumnezeul român/ Vede că-s român
și punctum,/ Deci categoric în cuget și simțire,/ Pe principiul
vaselor comunicante/ Mă va dori în el, ca să-l completez la iubire.” („Dacă
Dumnezeu e român”).
Răzvan Ducan nu se limitează la introspecție ci
abordează teme majore precum identitatea națională, credința, educația,
degradarea valorilor, politica, confirmând ce am mai spus despre Domnia sa, că
este un justițiar moral al societății: „Peste tot sunt înlăturați patrioții,/
Ca să vină în locul lor pâș-pâș și pe față, hoții/ Toate Iudele ce au stat în
perversă așteptare,/ Să se-nfrupte din premiul cel mare.// Peste tot sunt
înlăturați,/ Cei care au în ADN românismul sfânt,/ Ca să vină alogeni și să se
așeze,/ În locul autohtonilor pe acest pământ.// De parcă țara e scoasă la
mezat,/ Și șpaga e argumentul sigur pentru câștigat,/ Fără empatie și suflet
pus,/ Nu contează că românii îs răstigniți ca Iisus.” („Fix pix”).
În opinia mea, Răzvan Ducan este poetul pentru care
scrisul nu reprezintă un exercițiu literar, ci o formă de a trăi și de a
rezista într-o lume în care patriotul român de peste Prut, regretatul Ilie
Ilașcu, este depus într-o cușcă pentru convingerile sale: „Ilie Ilașcu a
murit,/ Și doliul național e eludat,/ De către decidenții care/ Doar pentru
ciolan au luptat.// Ilie Ilașcu a murit,/ Dar aceștia se fac că nu pot,/ Să
coboare în bernă tricolorul,/ Pentru acest mare patriot.// Cel aruncat într-o
cușcă/ Nu și-a declinat mândria,/ Fluturând un degetar de steag/ Și slăvind
România!” („Ilie Ilașcu - In memoriam”).
Poeziile lui Răzvan Ducan, luate la bucată cum s-ar
zice, par o declarație de identitate artistică dar și una existențială: „Eu
să-mi pun sufletul în palmă/ Și alții să mimeze că fac,/ Ei cu trei lacăte la
ascunzişuri,/ Pe când eu să mă dezbrac,// Şi să spun tot ce-am supt de la tata
şi mama,/ Pe când ei, fermoar, / La gura zidită ca Ana lui Manole,/ Cu
pretextul unei înălţări, chiar.// Eu să fiu cu trup şi suflet,/ Ei, cu
inteligenţă artificială, ca partener,// Cu menirea să-i ascundă,/ Să le facă
negăsitul şi neştiutul, pân la cer.// Eu să mă deschid ca o sinceră floare,/ Ei
să se facă pasionaţi de al florii miros,/ Şi să le arăt petalele pe faţă,/ Ca
ei să aspire să le rupă prin dos.// Eu să le dau trei cămări ale inimii,/ Şi
ei, pe a patra, să mi-o ceară,/ Ca dobândă că mi-ar fi împrumutat-o/ Cândva,
într-o viaţă anterioară!” („Eu să-mi pun sufletul în palmă”).
Așadar, una dintre calitățile definatorii ale lui
Răzvan Ducan este implicarea sa civică. El nu scrie dintr-un turn de fildeș, ci
din mijlocul realității, de mare ajutor fiindu-i participarea la activități
culturale atât în țară (trioul Băciuț-Ducan-Suciu fiind arhicunoscut) cât și în
străinătate la recitaluri de poezie în Austria, Bulgaria, Franța, Italia,
Grecia, Ungaria, Republica Moldova. Acolo poate c-a scris și poemul „Dorul de
țară”: „...E o durere la purtător,/ Pe care o duci ca o piatră de moară,/ Ca pe
o gheară pe inimă,/ Ce te strânge, dar nu te omoară.// Lunile sunt eternităţi
până când,/ Vii din nou în ţară, să te răcoreşti,/ Şi dorul se vindecă pentru o
vreme,/ Apoi te reîntorci, unde iarăşi nu eşti.// De propria umbră se mai poate
scăpa,/ Sărindu-ţi umbra mirată,/ Dar de dorul de ţară, departe de ţară,/ Nu se
poate scăpa niciodată.”
Referinţele constante la Poetul Naţional nu sunt
simple omagii ci încercări reuşite de a recupera sensul autentic al culturii
române şi a responsabilităţii intelectuale. Poezii precum „La mormântul lui
Eminescu”, „Mihai Eminescu şi Catedrala Mântuirii Neamului” sunt exemple
grăitoare în acest sens. Răzvan Ducan continuă această temă cu alţi poeţi
reprezentativi pe care îi aminteşte cu pioşenie în poemul „La Bellu”: „Astăzi
am fost la cimitirul Bellu./ M-am aşezat pe singura bancă,/ din capătul Aleii
Scriitorilor.”// În stânga mea, mormintele lui:/ Mihai Ralea, Ion Luca
Caragiale,/ Traian Săvulescu, Mihai Eminescu,/ Mihail Sadoveanu, George Coşbuc,
George Călinescu,/ Zaharia Stancu, Mircea Nedelciu.// În dreapta cele ale lui:/
Adrian Păunescu (dincolode Ştefan Covaci şi Stela Covaci)./ Gheorghe Pituţ,
Eugen Barbu, Nichita Stănescu,/ Gheorghe Hagiu, ..., Laurenţiu Ulici, Marin
Preda.”
În concluzie volumul „Dacă Dumnezeu e român, nici nu mai este necesar să fiu și eu” confirmă că Răzvan Ducan este un poet matur, tânăr în spirit, la apogeul creaţiei sale iar poezia sa rămâne un act de curaj într-o lume debusolată şi bulversată. Felicitări!
Gelu Dragoş, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu