Vasile Ernu: Criza capacității de concentrare ajunge și la cinema

 

Ziua de film era așteptată ca ceva magic: rupeam ușile, stăteam pe jos – făceam orice ca să vedem ceva ce se mișcă pe ecran. Orice.

Cinemaul chiar era Paradis pentru noi.

Sunt filme din copilărie văzute de zece de ori. Iar în adolescență am consumat și câte 5 filme pe zi într-un ritm nebun.

În Copou în cămine la Iași în 90 am adus un video și casete multe: o săptămână nu s-a oprit vizionarea. Cinema non-stop: te culcai, dormeai puțin – în jur erau alți oameni care se uitau la ceva continuu. Mergeai la școală veneai – cinema-nonstop. Filmele nu se opreau.

Lucrurile s-au schimbat radical: vine noua tehnologie și o nouă cultură vizuală și de consum care a schimbat tot.

În The Atlantic a apărut ieri un text: Studenții la cinematografie care nu mai pot sta să vizioneze filme. Criza capacității de concentrare ajunge și la cinema. – de Rose Horowitch (dau link)

Un rezumat de la mașina că nici eu nu mai am nervi să scriu ce zic alții  De Sabat nu am voie să muncesc: să o facă mașinile.

—

Articolul pornește de la o observație care, la prima vedere, pare absurdă: studenții care studiază filmul nu mai pot sta concentrați la un film întreg. Profesorii de cinema din universități prestigioase din SUA spun că, în ultimii ani, a devenit tot mai greu să-i facă pe studenți să urmărească un lungmetraj fără distrageri, chiar și atunci când filmul este esențial pentru curs.

Pentru mulți profesori, problema a devenit evidentă după pandemie, dar semnele erau vizibile și înainte. Studenții se foiesc în scaune, își verifică telefoanele, își pierd interesul la scenele lente și par epuizați de simpla idee de a urmări un film de două ore într-o sală, fără pauze.

Un profesor de la Universitatea Tufts povestește că a interzis complet telefoanele și laptopurile în timpul proiecțiilor. Chiar și așa, aproximativ jumătate dintre studenți recunosc că își verifică telefonul pe ascuns. Pentru ei, statul „deconectat” timp de 90–120 de minute produce o stare de neliniște vizibilă.

Un alt profesor, de la Universitatea Southern California, compară comportamentul studenților cu sevrajul nicotinic: cu cât sunt obligați să stea mai mult fără telefon, cu atât devin mai agitați. În cele din urmă, mulți „cedează” și renunță la film pentru câteva secunde de scroll, chiar dacă știu că pierd informații importante.

Articolul subliniază că problema nu este doar telefonul în sine, ci schimbarea modului în care creierul tinerilor este antrenat să consume conținut. Mulți studenți sunt obișnuiți cu TikTok, Instagram Reels și YouTube Shorts — videoclipuri extrem de scurte, rapide, care oferă recompense constante și schimbări frecvente de stimuli. În acest context, un film lent, cu cadre lungi și tăceri, poate părea aproape insuportabil.

Mai mulți profesori observă că studenții preferă să urmărească filmele „pe cont propriu”, acasă, pe laptop sau chiar pe telefon. Însă datele arată că, atunci când fac asta, o mare parte dintre ei nu termină filmul. Îl pun pe pauză, sar peste scene, se întorc mai târziu sau îl abandonează complet.

Unii studenți recunosc deschis că:

se plictisesc rapid

accelerează filmul la viteză mai mare

sar peste secvențe „care nu par importante”

sau se uită doar „în mare”, fără să fie atenți la detalii

Consecințele apar rapid la cursuri. Profesorii constată că studenții:

-nu știu ordinea evenimentelor

-confundă personaje

-nu pot explica motivațiile lor

-sau ratează elemente vizuale esențiale, deși tocmai acestea sunt obiectul studiului cinematografic.

Un profesor menționează că a pus întrebări extrem de simple despre un film vizionat recent, iar răspunsurile au fost greșite sau vagi — semn clar că atenția a fost fragmentată.

Articolul discută și impactul cultural mai larg: dacă o generație întreagă are dificultăți să urmărească povești lungi și complexe, ce se întâmplă cu cinemaul, literatura sau orice formă de artă care cere răbdare? Profesorii se întreabă dacă nu asistăm la o schimbare profundă a relației dintre public și narațiune.

Totuși, nu toți studenții sunt indiferenți. Unii recunosc că problema există și spun că și-ar dori să-și poată recăpăta capacitatea de concentrare, dar simt că „creierul lor nu mai funcționează la fel”. Pentru ei, statul fără telefon devine o luptă activă, nu o stare naturală.

Articolul se încheie fără o soluție clară. Profesorii experimentează diverse metode — proiecții obligatorii, discuții ghidate, reguli stricte — dar rămâne întrebarea dacă educația se poate adapta suficient de repede la o generație crescută într-un flux constant de stimuli digitali.

Autor: Vasile Ernu