The Economist descrie, prin nivelurile scăzute de popularitate ale lui Emmanuel Macron și Friedrich Merz, o problemă care merge mai departe decât crizele guvernamentale obișnuite: logica de mediere politică a UE este epuizată.
UE a funcționat timp de decenii după un model
simplu: șefii de guvern naționali negociau compromisuri la Bruxelles, se
întorceau acasă și prezentau aceste rezultate cetățenilor lor ca pe un succes.
Renunțarea la suveranitate era prezentată ca o responsabilitate europeană,
concesiile ca un succes al negocierii, iar pierderea controlului ca un progres.
Totuși, acest model presupunea o condiție: liderii
naționali trebuiau să mai aibă suficientă autoritate în propriile țări pentru a
face acceptate decizii nepopulare. Or, această condiție dispare.
Emmanuel Macron este slăbit pe plan intern.
Friedrich Merz reprezintă o politică germană care nu convinge nici prin
relansarea economică, nici prin autonomia strategică. Dacă Parisul și Berlinul,
cele două axe principale ale UE, nu mai au o legitimitate internă puternică, și
Bruxelles-ul își pierde capacitatea de a face aplicate deciziile sale.
Pentru că UE nu dispune de propria sa legitimitate
democratică profundă. Ea trăiește politic din autoritatea împrumutată a
statelor membre. Când această autoritate se prăbușește, nu mai rămâne decât
aparatul: comisii, proceduri, reglementări, fonduri, declarații de summit.
Iată mecanismul crizei:
Bruxelles-ul are nevoie de guverne naționale
puternice pentru a-și legitima deciziile.
Guvernele naționale își pierd încrederea deoarece
acceptă deciziile de la Bruxelles.
Cu cât devin mai slabe, cu atât Bruxelles-ul
încearcă să-și extindă competențele.
Cu cât Bruxelles-ul centralizează mai mult, cu atât
crește distanța față de cetățeni.
Este un cerc vicios care se autoîntreține.
Acest fenomen devine deosebit de vizibil în marile
crize din ultimii ani: criza financiară, migrația, pandemia, războiul din
Ucraina, criza energetică, înarmarea. Fiecare criză a fost folosită pentru a
întări controlul UE. Însă rezultatele sunt din ce în ce mai puțin
convingătoare. Cetățenii resimt costuri în creștere, o pierdere a controlului,
o slăbire industrială, frontiere incerte și o politică externă adesea ghidată
de interese strategice externe.
UE răspunde la fiecare disfuncționalitate prin
aceeași formulă: mai multă centralizare.
Însă tocmai această formulă generează următoarea
pierdere de legitimitate.
Se adaugă o contradicție structurală: în timp ce
guvernele naționale alese pierd sprijin, actori supranaționali precum Ursula
von der Leyen câștigă în putere. Responsabilitatea politică rămâne formal la
statele-națiune, dar guvernarea reală se mută tot mai mult spre Bruxelles.
Cetățeanul își poate alege sau demite guvernul, dar nu și mecanismul care dictează
numeroase decizii.
Astfel, se conturează o ordine fără responsabilitate
clară. Nimeni nu este pe deplin responsabil. Nimeni nu își asumă pe deplin
răspunderea politică. De aici ia naștere furia împotriva „celor de sus”.
Ascensiunea forțelor de dreapta, conservatoare și
suveraniste nu este, așadar, doar un simplu val de protest. Este reacția la un
sistem care mută puterea decizională, diluează responsabilitatea și moralizează
interesele naționale.
Rezultatele slabe ale lui Emmanuel Macron și
Friedrich Merz arată că vechiul tip de mediator politic european nu mai
funcționează. Altădată, acesta putea prezenta compromisurile de la Bruxelles ca
succese naționale. Astăzi, opinia publică vede nota de plată.
UE nu pierde doar popularitate. Își pierde și „magia”
politică.
Autor:
Elena Fritz
Sursa:
Estica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu