Poemul „Brâncuși – Veșnicia sărutului”, de Al. Florin Țene, se înscrie într-o categorie a poeziei de evocare culturală în care biografia unei personalități este convertită în materie reflexivă. Poemul nu urmărește constituirea unui portret biografic în sens documentar, ci reconstruirea unui Brâncuși mitic, filtrat prin sensibilitatea unui eu liric preocupat de raporturile dintre origine, creație, iubire, memorie și timp.
Subtitlul –
„O călătorie lirică în universul titanului de la Hobița” – indică deopotrivă
direcția tematică și natura discursului. Termenul „călătorie” presupune o
succesiune de spații și stări, în timp ce „universul” mută biografia din planul
particular în cel al unei totalități simbolice. Brâncuși nu mai este doar omul,
sculptorul sau românul plecat la Paris, ci devine un principiu de organizare a
lumii.
Hobița,
Craiova, Parisul, atelierul, femeile, sculpturile și experiența exilului nu
sunt simple elemente descriptive. Ele sunt trepte ale unei inițieri. Fiecare
etapă a existenței artistului este reinterpretată prin prisma operei, până când
viața și creația ajung să se confunde: „Hobița, copilăria îi crescuse
rădăcini,/ cu miros de fân și clopote de dimineață,/ iar mâinile, înainte de-a
ști ce-i arta,/ știau deja să vorbească prin lemn.// A plecat spre lume cu
dorul în spinare,/ ca un râu care refuză să rămână izvor,/ și fiecare pas îi
era o daltă,/ izbind pământul pentru a scoate lumină.// La Craiova, atelierul
i-a fost școală,/ la Paris, singurătatea i-a fost academie,/ iar sărăcia,
această profesoară fără milă,/ i-a predat alfabetul încăpățânării.// Într-o zi
a privit piatra și a înțeles/ că forma doarme înăuntru ca un animal,/ iar sculptorul
nu trebuie s-o nască,/ ci doar să-i deschidă ușa.// Așa începea aventura lui în
marmură,/ cu un ciocan care bătea ca o inimă,/ și fiecare lovitură era o
întrebare/ la care materia răspundea prin tăcere.// El nu sculpta trupuri, ci
plecări,/ nu chipuri, ci clipe fără sfârșit,/ nu păsări, ci însăși dorința de
zbor,/ nu săruturi, ci foamea de apropiere.” Din versurile autorului Al. Florin
Țene observăm că artistul nu răspunde prin discurs, ci prin formă. Tăcerea nu
este absența comunicării, ci materia originară din care se naște arta. Un prim
palier fundamental al poemului este reprezentat de relația dintre artist și
locul originii sale. Hobița nu este tratată ca simplu reper geografic. Ea
devine o matrice spirituală, un
spațiu arhetipal în care se formează sensibilitatea viitorului sculptor.
Mirosul de fân, clopotele, lemnul și obiectele gospodărești alcătuiesc un
univers în care materia cotidiană posedă deja o dimensiune artistică. Versurile
referitoare la sat sunt importante tocmai pentru că explică retrospectiv
originea concepției brâncușiene despre formă. Artistul nu apare ca un creator
rupt de tradiție, ci ca unul care transfigurează
experiența tradițională într-o modernitate radicală. Poemul afirmă
explicit că în lumea rurală fiecare obiect „avea suflet”: „securea, fântâna,
poarta, căruța”. Enumerarea are o funcție mai profundă decât cea decorativă
fiindcă sugerează o ontologie a obiectului: lumea materială nu este inertă, ci
participă la existență.
Drumul către
Craiova și Paris reprezintă, în economia poemului, desprinderea de originea
imediată și intrarea într-un spațiu al confruntării. Imaginea „dorului în
spinare” este revelatoare: plecarea nu înseamnă abandonarea originii, ci
transportarea ei într-un alt spațiu. Parisul este prezentat ca loc al
singurătății și al încercării: „În Atelierul din Impasse Ronsin,/ lumina intra
ca o musafiră discretă,/ atingea lucrările și pleca,/ lăsând în urmă o altă
lumină.//Acolo, sculpturile nu stăteau,/ ci așteptau să fie înțelese,/ ca niște
ființe fără glas/ care știau mai multe decât oamenii.// Brâncuși avea barba
plină de timp,/ ochii adânci ca două fântâni/ și mâinile unui țăran cosmic/
care ara cerul cu dalta.// Nu voia să fie numai român,/ nici numai european,/ voia
să fie om printre oameni,/ cu rădăcina acasă și privirea în univers.// Iar iubirea
pentru țară nu era o lozincă pe buze,/ ci o coloană nevăzută care îi ținea
sufletul drept./ El își amintea de Gorj/ când Parisul devenea prea rece,/ și
auzea în piatră/ glasul femeilor de la sat.// Poate că toate iubirile lui aveau
undeva/ un miros de pământ,/ fiindcă omul care pleacă departe/ își poartă
patria în respirație.” Poemul insistă asupra acestei dimensiuni a rezistenței:
critica, sărăcia și neînțelegerea nu îl determină pe Brâncuși să renunțe, ci îl
obligă să-și radicalizeze limbajul.
Una dintre
cele mai consistente dimensiuni estetice ale poemului este concepția despre
raportul dintre sculptor și materie. Imaginea potrivit căreia „forma doarme
înăuntru ca un animal” transformă piatra într-un organism latent. Sculptorul nu
este creatorul unei forme arbitrare, ci cel care îi permite acesteia să iasă la
suprafață. Această idee revine într-o formulare de mare importanță: „Nu lucra
materia împotriva ei,/ ci o asculta până când forma/ își rostea singură numele/
într-o limbă fără alfabet.” Aici se află, poate, una dintre cele mai clare
formulări ale concepției estetice atribuite lui Constantin Brâncuși. Materia nu
trebuie învinsă, ci ascultată iar sculptorul nu mai este stăpânul absolut al
materiei, ci interpretul ei.
Poemul
formulează foarte clar opoziția dintre reprezentare și esență: „Când lumea
cerea asemănare,/ el oferea esență;/ când i se cerea chip,/ el răspundea cu oul
începutului.” Consider că această antiteză are valoare de manifest poetic. „Asemănarea”
aparține exteriorului; „esența” aparține profunzimii. „Chipul” este particular,
în timp ce „oul” trimite la originea universală a vieții.
Prin urmare,
poemul interpretează modernismul brâncușian nu ca simplă renunțare la
figurativ, ci ca o căutare a formei
originare iar această perspectivă explică și seria de negații din partea
timpurie a poemului: „nu trupuri, ci plecări,
/ nu chipuri, ci clipe fără sfârșit,/ nu păsări, ci însăși dorința de zbor,/ nu
săruturi, ci foamea de apropiere.” Construcția repetitivă „nu..., ci...”
funcționează ca o adevărată metodă interpretativă. Al. Florin Țene desprinde
obiectul artistic de aparența lui și îl redefinește prin principiul său
interior, astfel, pasărea devine „dorință de zbor”, sărutul devine „foame de
apropiere”, iar trupul devine „clipă”.
În poemul
lui Al Florin Țene operele lui Brâncuși formează un sistem simbolic coerent,
astfel „Coloana fără sfârșit ” reprezintă
verticalitatea; „Poarta Sărutului”
reprezintă trecerea și comuniunea; „Masa
Tăcerii” este legată de memorie și absență și devine locul simbolic unde
nu se consumă hrana materială, ci „amintirile celor care pleacă”; „Pasărea” exprimă aspirația către
eliberarea de gravitație și zborul spre infinit. Prin această interpretare,
ansamblul brâncușian poate fi citit ca o gramatică simbolică a depășirii condiției umane: verticalitatea –
depășirea; poarta – marea trecere; masa – memoria; zborul – libertatea, iar
toate aceste direcții converg către aceeași aspirație: abolirea limitelor.
Tema iubirii
ocupă un loc important în poem, însă erosul este rareori tratat în registru pur
sentimental, el devine o confruntare cu limitele timpului. Margit Pogány este
integrată în această viziune prin transformarea chipului său în formă
artistică: „chipul ei s-a mutat în marmură, / unde dragostea nu mai putea îmbătrâni”.
Sărutul
devine o metaforă a salvării clipei:
„O sărutare putea dura o secundă, / dar el o făcea să țină cât un mileniu.” Secunda
și mileniul reprezintă două regimuri temporale, timpul biologic și timpul
artei.
Una dintre cele mai fertile idei ale poemului este
aceea că absența poate deveni materie artistică: „Brâncuși iubea femeia și după
plecare, / fiindcă absența îi devenea materie, / iar dorul, sculptorul
nevăzut...” Această imagine modifică radical raportul dintre iubire și
creație. Artistul nu creează numai din prezența modelului, ci și din
imposibilitatea de a-l mai avea iar dorul devine un al doilea sculptor.
Poemul-epic afirmă
că: „Sărutul, la Brâncuși, nu este sfârșitul / unei apropieri, / ci începutul
unei eternități / în care două pietre respiră împreună.” Cele „două pietre”
reprezintă două individualități, două singurătăți, două forme ale existenței
iar apropierea lor nu anulează individualitatea, dar produce o formă nouă de
comuniune. În acest sens, sărutul devine o metaforă a artei însăși, două realități separate sunt reunite
într-o formă care le depășește.
Al. Florin
Țene îl prezintă pe Constantin Brâncuși ca un artist care: „...a transformat
erosul în simbol, / femeia în axă a misterului, / iar apropierea dintre două
trupuri / într-o geometrie a sufletului”. Termenul „geometrie” introduce în
discursul liric o dimensiune abstractă, aproape matematică unde iubirea
încetează să fie numai sentiment și devine structură. Această abstractizare
reprezintă însăși logica atribuită artei lui Brâncuși.
Marele sculptor nu este prezentat de autor ca
un artist care trebuie ales între România și universalitate. Dimpotrivă, cele
două dimensiuni se completează: „El voia să fie om printre oameni, / cu
rădăcina acasă și privirea în univers.” Imaginea „rădăcinii” și a „privirii”
stabilește o axă verticală: originea rămâne în pământ, aspirația se proiectează
către universal. „România” nu este redusă la o geografie, ci este asociată cu
lemnul, piatra și cântecul.
Din punct de
vedere stilistic, poemul „„Brâncuși – Veșnicia sărutului” se caracterizează
printr-o predominanță a metaforei și a personificării, prin acumulări
enumerative și prin structuri sintactice paralele. Discursul este amplu,
fluent, predominant reflexiv și explicativ. Versul liber permite dezvoltarea
unei frazări ample, în care imaginea poetică este adesea urmată de o
interpretare implicită. De asemenea, metafora este principalul instrument de
abstractizare. „Țăranul cosmic”, „dorul sculptor nevăzut”, „strigătul
vertical”, „inima de piatră” sau transformarea formei în lumină sunt imagini
care nu descriu, ci interpretează.
În
profunzime, poemul poate fi citit ca o construcție circulară. La început,
Brâncuși este legat de pământ, sat și materie. Pe parcurs, el traversează
experiența plecării, singurătății, iubirii, creației și neînțelegerii. La
final, toate aceste experiențe sunt reunite într-o formulă de transcendență. Traiectoria
poate fi reprezentată astfel: Hobița →
plecarea → Parisul → singurătatea → iubirea → materia → forma → memoria → lumina
→ eternitatea. Această succesiune conferă poemului o structură
inițiatică. Artistul pornește din spațiul concret al originii și ajunge la
universal. Important este faptul că finalul nu anulează începutul, Hobița
rămâne prezentă în Paris, iar pământul rămâne prezent în universalitate.
Brâncuși
devine, în interpretarea lui Al. Florin Țene, figura artistului care refuză
aparența și caută esența, care nu domină materia, ci o ascultă, care nu
reproduce trupul, ci îi descoperă principiul interior, care nu păstrează
iubirea în forma ei biografică, ci o convertește în simbol. De aici rezultă și
coerența profundă a titlului: „Sărutul” este clipa, apropierea, erosul,
vulnerabilitatea iar „Veșnicia” este forma, memoria, arta și între cele două se
află artistul. Brâncuși este sculptorul timpului iar opera sa
devine locul în care ceea ce omul pierde prin trecerea timpului poate fi
recuperat prin formă. Felicitări!
Gelu Dragoș, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu