Siegfried Mureșan a venit cu 28 de linii directoare pentru o eventuală guvernare PNL–USR–UDMR. România ar urma să aibă mai puțină birocrație, taxe mai mici, investiții mai multe, servicii publice digitalizate, sănătate mai eficientă, companii de stat reformate, justiție mai rapidă, fonduri europene de miliarde și, desigur, deficit mai mic. Pe hârtie, aproape totul sună impecabil. Problema este că un program de guvernare nu este un catalog de dorințe. Este un mecanism prin care trebuie demonstrat cum se transformă promisiunile în rezultate.
Mureșan promite că în 2027 nu vor fi introduse taxe
noi, că se păstrează cota unică și că TVA poate reveni la 19% atunci când
situația bugetară o permite. În același timp, promite reducerea taxării muncii,
investiții, indexări sociale și consolidare fiscală. Dar „atunci când situația
bugetară o permite” este exact formula care poate transforma o promisiune
într-o amânare permanentă. Dacă bugetul permite, TVA scade. Dacă nu permite, nu
scade. Dacă reforma produce economii, taxarea muncii poate fi redusă. Dacă
economiile nu apar, obiectivul poate fi amânat. Este o politică a
condiționalului.
Și tocmai aici trebuia să înceapă programul, nu să
se termine. Cât produce reforma administrației? Cât se economisește prin
comasări? Câte posturi dispar? Câte instituții dispar? Cât costă reorganizarea?
Cât se recuperează din evaziune? Care este suma netă disponibilă pentru
reducerea taxelor? Fără aceste cifre, „reforma administrației” rămâne o formulă
politică elastică.
România a confundat de prea multe ori reorganizarea
cu reforma. Poți desființa o instituție și crea două direcții în locul ei. Poți
schimba organigrama fără să schimbi administrația. Poți muta funcționarii
dintr-o clădire în alta și să numești acest lucru eficientizare. Statul nu
devine mai suplu prin redesenarea organigramelor. Devine mai suplu atunci când
cheltuiește mai puțin și oferă servicii publice mai bune.
Apoi vine promisiunea celor 10 miliarde de euro
anual din fonduri europene. Suma sună impresionant. Dar fondurile europene nu
sunt bani pe care un guvern îi trece într-un tabel și îi primește automat. Sunt
necesare proiecte eligibile, cofinanțare, proceduri, contractare, execuție și
respectarea condiționalităților. A spune „vom atrage 10 miliarde de euro” fără
a arăta proiectele, calendarul și capacitatea administrativă de implementare înseamnă
să confunzi obiectivul cu rezultatul. România a mai făcut această confuzie și a
mai pierdut bani europeni.
Nici reforma companiilor de stat nu poate fi
rezolvată prin formule generale. Conduceri profesioniste, indicatori de
performanță, listări la bursă, investiții. Foarte bine. Dar ce companii? Ce
participații? La ce evaluări? Ce venituri sunt estimate? Unde se duc banii?
Cine verifică performanța? Ce se întâmplă cu o conducere care nu își
îndeplinește indicatorii? Un program serios nu spune doar că va reforma
companiile de stat. Spune exact ce face cu fiecare dintre ele.
În justiție, programul devine și mai sensibil.
Mureșan propune limitarea posibilității procurorului general de a interveni în
orice dosar penal și limitarea posibilității procurorului-șef DNA de a
interveni în orice dosar de competența DNA. Aici nu mai este suficientă o
declarație politică. Este nevoie de text legislativ precis și de verificarea
compatibilității acestuia cu Constituția și cu arhitectura Ministerului Public.
Aceeași problemă apare în cazul propunerilor privind serviciile de informații,
unde sunt avansate limitarea mandatelor, întărirea controlului civil și
restricții pentru foștii ofițeri. Sunt teme serioase, dar nu pot fi rezolvate
prin câteva propoziții într-un document politic.
Problema fundamentală a programului este însă alta:
pare construit după metoda „punem pe listă tot ceea ce România ar trebui să
aibă”. Administrație eficientă, taxe mai mici, fonduri europene, sănătate,
digitalizare, energie, infrastructură, educație, cultură, justiție, servicii de
informații, OCDE, Uniunea Europeană, NATO. Totul este acolo. Mai puțin
mecanismul prin care toate aceste obiective trebuie finanțate și executate
simultan.
Guvernarea nu este o listă de dorințe. Este
administrarea unor resurse limitate între obiective concurente. Dacă reduci
taxele, ai mai puține venituri. Dacă mărești investițiile, ai nevoie de mai
multe resurse. Dacă indexezi cheltuieli sociale, crește presiunea bugetară.
Dacă reduci deficitul, trebuie să limitezi cheltuielile sau să crești
veniturile. Dacă vrei toate aceste lucruri simultan, trebuie să arăți
matematica. Iar matematica este partea care lipsește cel mai mult.
De aceea, cele 28 de puncte seamănă mai degrabă cu o
vitrină politică decât cu proiectul tehnic al unei guvernări. Nu pentru că
obiectivele ar fi imposibile, ci pentru că posibilitatea lor trebuie
demonstrată. Un program de guvernare serios trebuie să permită urmărirea
fiecărei promisiuni: măsura, temeiul legal, costul, sursa de finanțare,
instituția responsabilă, termenul, indicatorul de rezultat și consecința
neîndeplinirii.
Siegfried Mureșan vine din Parlamentul European, iar
programul său este impregnat de vocabularul european: investiții, fonduri,
competitivitate, digitalizare, reforme. Dar România nu are nevoie doar de
vocabular european. Are nevoie de administrație capabilă să transforme decizia
în realitate.
Aici este adevărata probă. Nu în cele 28 de puncte,
ci în cele 28 de execuții. România este plină de programe de guvernare care au
promis modernizarea statului. Problema nu a fost niciodată lipsa promisiunilor.
Problema a fost lipsa rezultatului.
De aceea, înainte de orice entuziasm politic,
Mureșan trebuie să pună cifrele pe masă: cât costă, de unde vin banii, cine
răspunde, când se termină și ce se întâmplă dacă nu se face. Abia atunci poate
începe analiza programului de guvernare.
Până atunci, avem 28 de promisiuni. Iar România are
deja destule…
Autor:
Ioan Vieru
Sursa:
cotidianulhd
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu