Este o întrebare pe care o putem pune astăzi, la aproape patru decenii de la momentul decembrie 1989, fără să mai fim obligați să privim trecutul prin lentilele celor care au câștigat, într-un fel sau altul, mult trâmbițata așa zisă tranziție.Dacă românii din 1989 ar fi știut Occidentul așa cum îl știm noi astăzi, dacă l-ar fi văzut nu ca pe o vitrină miraculoasă, ci în întregul său, cu prosperitatea și cu libertățile, dar și cu excese, contradicții, crize și frustrări, oare ar mai fi avut loc ceea ce ne place să numim astăzi „Revoluția română” ? Sau, ar mai fi avut loc în aceeași formă ?
Pentru că una este să dorești schimbarea și cu totul alta este să știi ce urmează după ce deschizi ușa.Occidentul era pentru noi atunci o fotografie color, un film cu happy-end, vizionat în grup, acasă la cineva care avea un videoplayer. În 1989, românul nu cunoștea nici pe departe Occidentul așa cum îl cunoaștem noi astăzi.Îl vedea fragmentar, prin filme, prin televiziuni străine, de cei care își montaseră o parabolică artizanal confecționată din ce se găsea de prisos prin fabricile comuniste ori prin rude plecate, prin pachetele primite din „străinătate”, prin automobilele cu număr străin care mai apăreau pe străzi și, mai ales, prin imaginație.Occidentul era o vitrină și, ca orice vitrină, arăta mai ales ceea ce trebuia să fie văzut.Germania de Est era cum ar zice bănățeanul ,,fruncea”. Acolo U.R.S.S. băga la înaintare tot ce avea blocul estic aflat sub influența sa , mai bun și mai de calitate, ca să se vadă, nu-i așa, de după zid prosperitatea și belșugul societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea spre comunism.Dincolo Occidentul își etala magazinele pline, automobilele, luminile, blugii, televizoarele color, libertatea de circulație și evident Coca-Cola.
Nu se vedeau la fel de bine ratele bancare, cele două sau mai multe job-uri epuizante, șomajul, precaritatea, singurătatea , drogurile, cartierele sărace, oamenii fără adăpost, iar libertinajul era promovat la rang de libertate de gândire și minte deschisă, alături de inegalitățile sau toate celelalte contradicții pe care astăzi le putem urmări și analiza aproape în timp real.Și mai era ceva ce, în 1989, nu putea fi înțeles pe deplin: Occidentul nu ajunsese încă ceea ce este astăzi. Prosperitatea lui nu era rezultatul unei superiorități apărute din nimic, ci al unei istorii concrete, în care reconstrucția europeană de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a sprijinit masiv pe bani americani, iar dezvoltarea industrială și energetică a fost alimentată, în bună măsură, de gazul livrat aproape gratuit din Uniunea Sovietică. Europa de atunci nu era încă această șleahtă de lepădături crescute cu Coca-Cola și încălzite cu gaz rusesc, care au ajuns să creadă că li se cuvine totul și să uite cine a finanțat și cine a alimentat, în parte, prosperitatea copilăriei lor.
Pentru omul din România anului 1989, Occidentul era, în mare măsură, promisiunea unei vieți normale, iar aici apare una dintre marile ironii ale istoriei.Românul nu voia neapărat Occidentul, voia ceea ce își imagina că este Occidentul.Pe de altă parte nici România nu era exact ceea ce ni se povestește astăzi de către cei spălați pe creier. Aici trebuie să fim foarte atenți.
Nu are niciun rost să cosmetizăm regimul comunist. Lipsurile erau perfect reale, iar cei ce nu au trăit acele vremuri, habar n-au cât de cumplit a fost de fapt.Ei vorbesc din auzite și din ce au citit.Raționalizarea alimentelor, frigul din locuințe, cozile, energia electrică întreruptă și restricțiile cotidiene au existat cu adevărat și au produs daune ireparabile modului de a gândi al omului simplu.Nici nu putem însă, a construi o istorie serioasă transformând fiecare român al anului 1989 într-un om care abia aștepta să fie salvat de accesul la o cutie de Coca-Cola, pentru că viața oamenilor era mult mai complicată de-atât.Existau lucruri pe care societatea de atunci le considera normale, nu privilegii și nu le prețuia.Locuința era, pentru foarte mulți, un drept social așteptat, nu un trofeu rezervat unei elite, iar un concediu de 14 zile la un hotel de la Marea Neagră sau de la munte, era o banalitate la îndemâna oricui.Elitele și cei mai prosperi, mergeau atunci cu cortul, campau în campinguri special amenajate, făcând călătorii cu mașina personală și gătind la butelie stând pe vine.Puțini știu, dar asta era la modă atunci.
Locul de muncă ( zis și serviciu ) era, la rândul său, asigurat într-o economie în care șomajul oficial nu avea rolul pe care îl are într-o economie de piață, el lipsind cu desăvârșire, individul fiind obligat de drept să aibă un loc de muncă.Aici memoria prezentului începe să se comporte curios. Astăzi ni se poate spune, cu aerul celui care tocmai a descoperit adevărul istoric absolut, că oamenii primeau ca locuințe „o cutie de chibrituri”. Numai că lucrurile nu funcționau chiar așa. Un om putea primi o locuință și putea spune: „Nu-mi place zona.” Sau:
„Este prea mică.” Sau: „Mai aștept, un an poate primesc una cu trei camere.” Și asta nu era neapărat dovada unei opresiuni imobiliare, ci și dovada unui fapt simplu: exista o asemenea ofertă de locuințe încât omul își putea permite să aibă preferințe.Nu însemna că toate locuințele erau excelente. Nu însemna că nu existau nedreptăți, repartizări preferențiale sau birocrație.
Însemna doar că realitatea socială nu poate fi redusă la caricatura „statul îți dădea o cutie de chibrituri și trebuia să fii recunoscător”.
Cât despre libertatea de a vorbi trebuie spus tot adevărul, nu doar ceea ce vor unii mai frustrați să se înțeleagă.Există o formulă devenită aproape automată: „Pe vremea aceea nu puteai să spui nimic.” Formal, desigur, exista cenzura, controlul politic, hărțuirile făcute de către cei din departamentul de filaj de la instituția denumită Securitatea Statului și consecințe pentru anumite forme de opoziție, ce se încăpășânau să viseze cai verzi pe pereți, fără să țină cont de tăvălugul istoriei.Asta nu înseamnă că viața cotidiană se desfășura într-un perpetuu șoptit.Cel puțin după perioada Gheorghiu Dej, neoficial, se putea spune aproape orice, oricui, cu condiția să știi cui vorbești și unde o faci.Românii făceau bancuri politice la toate nivelurile societății.Toți ironizau conducerea, înjurau, comentau și criticau.Toți spuneau ceea ce gândeau în cercul lor. Problema fundamentală nu era că omul nu avea limbă, problema era că nu știa întotdeauna cine îi va duce vorbele mai departe și mai ales modul în care va fi intrepretat ceea ce a spus și ce consecințe ar putea avea aceasta.Cei care ocupau funcții de decizie, mulți dintre ei, ca și astăzi erau rigizi și limitați intelectual la ceea ce tociseră din manuale.Este o diferență esențială. Una este să spui că libertatea de exprimare era deplină, ceea ce ar fi complet fals și
alta este să pretinzi că milioane de oameni trăiau într-o tăcere absolută, ceea ce este la fel de fals. Realitatea era undeva între cele două și atunci apare întrebarea care deranjează
Dacă toate acestea ar fi fost conștientizate astfel în decembrie 1989 ? Dacă omul ar fi știut că peste câteva decenii va putea cumpăra Coca-Cola la orice colț de stradă, dar va trebui să-și plătească singur locuința, muncind pe brânci ? Dacă ar fi știut că va putea circula liber prin Europa, dar că milioane de români vor pleca pentru a-și găsi de lucru, abandonându-și copii în grija bătrânilor și lăsând de multe ori în urmă, în paragină gospodării care pentru orice occidental ar fi fost un vis frumos ? Dacă ar fi știut românul că va avea libertatea de a spune aproape orice, dar tot degeaba și că libertatea economică va veni împreună cu șomajul , competiția cu șmecheria specific națională, ratele pentru inutilități, chirii aberante și nesiguranța zilei de mâine ? Dacă ar fi știut că nu va mai sta la coadă pentru carne, dar că va sta la coadă pentru un credit sau la farmacie pentru medicamente cu nume pompos, dar cu efecte egale cu cele autohtone, care nu se mai produc în țară ?
Dacă ar fi știut că va avea supermarketul plin, dar că nu tot ceea ce este pe raft va fi și accesibil ? Dacă ar fi știut că Occidentul nu era un paradis apărut prin forțe proprii, ci o construcție ridicată și cu bani americani, și cu energie sovietică, iar urmașii acelei prosperități aveau să uite tocmai aceste lucruri ? Dacă ar fi știut toate acestea, ar mai fi ieșit în stradă?
Nu știm.: Știm doar că schimbarea era inevitabilă.Un lucru însă pare aproape sigur.
Ceaușescu nu era nemuritor. Nici Leana lui. Sistemul nu putea rămâne neschimbat la nesfârșit.
Mai devreme sau mai târziu, România urma să intre într-o altă etapă.Uniunea Sovietică se schimba.Europa de Est se schimba. Societatea românească se schimba.Generațiile se schimbau.Informația circula, iar lumea comunistă din jur începea să se prăbușească.Prin urmare, întrebarea nu este neapărat dacă România s-ar fi schimbat. S-ar fi schimbat oricum.Întrebarea este dacă trebuia să se schimbe exact așa și aici istoria devine cu adevărat incomodă.Au murit Ceaușeștii, au mai murit unii ce-au tras unii în alții și în propriul popor pe care juraseră să-l apere, dar sistemul, nu ! Cea mai mare ironie a lui decembrie 1989 este că cei doi oameni aflați în vârful piramidei au dispărut rapid, ducând cu ei informații prețioase pentru viitorul de după ei.Au murit și câteva sute de oameni în haosul zilelor următoare, în condiții care continuă să fie disputate în spațiul public, așa cum nici într-o altă țară nu s-a întâmplat.Dar sistemul nu a murit odată cu Ceaușescu. Marile întrebări ale tranziției românești sunt , câți oameni ai vechiului sistem au continuat să ocupe poziții importante ? Câte reflexe administrative, instituționale și economice au supraviețuit ? Și, mai ales, cât de mult din ceea ce numim astăzi „noua Românie” a fost construit de oameni care învățaseră meseria puterii în vechea Românie ? Aici nu mai vorbim despre nostalgie, vorbim despre continuitatea elitelor și a mecanismelor de putere, fenomen documentat și analizat de numeroși istorici și cercetători ai tranziției postcomuniste. E posibil că revoluția a schimbat regimul, dar nu și reflexele, aceasta fiind cea mai amară glumă a istoriei noastre recente.Am schimbat conducătorii, numele instituțiilor, economia, discursul, drapelul. Am schimbat televiziunile, am devenit proprietari, numai cu simțul proprietății, fără însă a avea știința de a getiona proprietatea. Am schimbat moneda și lumea în care trăim, dar unele reflexe au rămas uimitor de rezistente. Reflexul de a aștepta ceva de la stat, de a alege „omul potrivit” pe criterii de imagine și simpatie, reflexul de a transforma funcția publică în proprietate personală, de a confunda autoritatea cu puterea asupra celuilalt și reflexul de a schimba, numai de dragul de a schimba.Tocmai de aceea întrebarea despre 1989 nu trebuie să fie una sentimentală.Nu trebuie nici să glorificăm trecutul, dar nici să-l demonizăm mecanic.Trebuie să-l înțelegem.Nu Coca-Cola a făcut diferența, dar Coca-Cola este cea mai potrivită metaforă pentru această discuție.În 1989, ea simboliza Occidentul.Astăzi, este doar o sticlă de băutură ce nu lipsește de pe raft și pe care părinții o restricționează copiilor, deviniți dependenți de aceasta, în logica fructului oprit.
Nu pentru Coca-Cola au murit oameni, nu pentru blugi, banane sau televizoare color și nici măcar pentru o mașină occidentală second hand. Oamenii au ieșit în stradă pentru că ajunseseră într-un punct în care sistemul nu mai putea continua în aceeași formă, dar dacă știau atunci ceea ce știm noi astăzi, poate că ar fi avut o altă listă de așteptări.Poate că ar fi cerut libertate politică fără să creadă că libertatea economică va rezolva automat toate problemele. Ar fi cerut pluralism fără să presupună că orice pluralism produce automat competență și proprietate privată fără să creadă că piața nu poate produce nedreptăți.
Poate că ar fi cerut Occidentul fără să-l transforme într-un paradis imaginar.Românii ar fi făcut sau nu ceea ce încă mulți cred că a fost revoluția dacă ar fi cunoscut viitorul și ar fi ales aceeași cale, în același moment și cu aceleași consecințe ? Nu putem răspunde. Putem însă observa ceva: Ceaușescu și Elena nu ar fi trăit veșnic.România s-ar fi schimbat oricum.Occidentul ar fi ajuns oricum aici, iar Coca-Cola ar fi ajuns oricum în magazine.Internetul ar fi venit oricum.Frontierele s-ar fi deschis oricum.
Întrebarea istorică nu este dacă România trebuia să rămână înghețată în decembrie 1989 ci dacă o societate poate trece de la un sistem la altul fără să arunce odată cu apa din copaie și copilul, fără să distrugă tot ce funcționa, fără să păstreze tot ce trebuia schimbat și fără să confunde libertatea cu simpla înlocuire a stăpânilor. Adevărata revoluție română nu s-a terminat nici astăzi, pentru că schimbarea unui regim este relativ simplă.Mult mai greu este să schimbi omul care a învățat să trăiască în acel regim, iar aici, după mai bine de trei decenii, istoria ne dă tot aceeași notă de plată finală, iar noi plătim fără să cerem bonul, chiar dacă spre deosebire de 1989, acum putem să citim ce scrie pe el.
Ovidiu Vasile
volumul
Eseuri din Bufeuri 2 - O Story a clipei 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu