Expoziția inedită de carte online

“«Tulburarea apelor»” de Lucian Blaga în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea

 

Una dintre cele mai mari și complexe personalități ale culturii române, scriitorul, eseistul, filosoful de talie universală, poetul modernist, dramaturgul, traducătorul, jurnalistul, profesorul universitar, academicianul și diplomatul român Lucian Blaga (09.05.1895, Lancrăm, Alba, Austro-Ungaria – 06.05.1961, Cluj, România) s-a remarcat ca o personalitate complexă a culturii naționale.  

Propunând o concepție profund originală asupra Universului (viziune marcată de un puternic sentiment al misterului), opera sa este renumită atât prin originalitatea poeziei metafizice și sistemul filozofic original, cât și prin dramaturgia inspirată din miturile românești.

Născut în centrul Transilvaniei (pe atunci, parte a Austro-Ungariei), al nouălea copil al preotului ortodox Isidor Blaga și al Anei Blaga (născută Moga), viitorul poet n-a vorbit până la vârsta de 4 ani, fenomen descris de către autor în opera sa autobiografică “Hronicul și cântecul vârstelor” ca stând “sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”.

Asociind, în textul său, această perioadă de muțenie voluntară (care-i prefigurase destinul literar) cu o stare de integrare cosmică pură, o experiență mistică timpurie plasată simbolic sub aura unor “amurguri magice”, poetul s-a autodefinit, mai târziu, în versurile sale, drept “mut ca o lebădă”.

Între 1902 și 1906, a urmat școala primară germană din Sebeș, în următorii 8 ani fiind elev la “Școalele Centrale Române greco-ortodoxe din Brașov” (cea mai importantă instituție de învățământ confesional românesc din Transilvania de la înființarea lor, în 1850, până la sfârșitul Primului Război Mondial), unde preda și unchiul său, Iosif Blaga (doctor în filosofie, autorul lucrării “Teoria dramei, cu un tractat introductiv despre frumos și artă”, considerate prima lucrare românească de proporții consacrată esteticii literaturii dramatice).

În 1909, după moartea tatălui, s-a mutat, împreună cu familia, la Sebeș, un an mai târziu având loc debutul lui literar: publicarea în ziarul arădean “Tribuna” (mai târziu, “Tribuna Poporului”) a poeziei “Pe țărm”.

Debutul filosofic, cu textul “Reflexii asupra intuiției lui Bergson”, semnat cu pseudonimul Ion Albu, s-a produs, în 1914, în ziarul arădean “Românul”.

Între 1914 și 1916, a urmat cursurile Institutului Pedagogic-Teologic din Sibiu, după refugierea așezământului la Oradea (în contextul Primului Război Mondial), continuându-și studiile acolo din toamna anului 1916 până la obținerea licenței în teologie (iunie, 1917), unde se înscrisese pentru a evita înrolarea în armata austriacă.

După ce descoperise expresionismul (Viena, 1916), înaintea Marii Uniri, s-a întors în Transilvania, la 1 Decembrie 1918 însoțindu-l pe fratele mai mare, Lionel, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

A activat în calitate de diplomat în mari capitale europene (Varșovia, Praga, Berna, Lisabona), fiind și profesor de filosofie a culturii la Universitatea din Cluj.

În 1919, a publicat, la Sibiu, placheta de versuri “Poemele luminii” (volum apărut în același an și la editura bucureșteană “Cartea Românească”) și culegerea de aforisme “Pietre pentru templul meu”.

Prima sa dramă (“Zamolxe”) a apărut inițial în ziarul “Voința” (1920), un an mai târziu aceasta fiind publicată și în volum, la editura clujeană “Ardealul” (a Institutului de Arte Grafice).

Revenit în România reîntregită, după finalizarea studiilor universitare și a doctoratului la Viena, L. Blaga s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, activând în calitate de redactor la revistele “Cultura” (Cluj) și “Banatul” (Lugoj). 

La un an după decernarea de către Academia Română a premiului “Adamachi” pentru debut (1921), Universitatea din Cluj a premiat piesa “Zamolxe”, în același an (1922) fiind publicate în revista cernăuțeană “Die Brücke” primele sale traduceri de poezie în limba germană.

În anii 1924-1925, a locuit la Lugoj, activând în calitate de redactor la ziarul “Voința și Patria”, de membru în comitetul direcțional al revistei “Cultura” și de colaborator permanent la trei publicații: “Gândirea”, “Adevărul literar și artistic” și “Cuvântul”.

În 1936, a fost ales membru titular al Academiei Române, discursul său de recepție (“Elogiul satului românesc”), rostit la 05.06.1937, constituind un manifest filosofic și un omagiu adus lumii rurale, văzute nu doar drept o așezare fizică, ci ca un spațiu creator și păstrător al culturii și al mitului.

Doi ani mai târziu (1938), a fost numit profesor universitar la catedra de Filosofia Culturii (creată pentru el) din cadrul Facultății de Filosofie și Litere a Universității din Cluj.

În urma Dictatului de la Viena, s-a refugiat la Sibiu, în perioada 1940–1946 (în contextul refugiului Universității din Cluj la Sibiu și Timișoara) editând revista bilunară de filosofie și sinteză culturală “Saeculum” (“Generație”), apărută în anii 1943–1944.

După revenirea la Cluj, a ținut prelegeri la Facultatea de Litere și Filosofie (1946 – 1948), în 1948, în contextul înlăturării lui din învățământ, fiind desființată și catedra menționată.

După îndepărtare de la catedră, a lucrat la filiala din Cluj a Academiei Române (inițial în calitate de bibliograf).

 Între 1949 și 1951, a fost cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie, în perioada 1951-1954 – bibliotecar-șef, iar între anii 1954 și 1959 – director adjunct al filialei clujene a Bibliotecii Academiei.

În perioada menționată, nu i-au mai fost publicate volume originale, activitatea sa literară orientându-se în special spre traduceri și spre finalizarea singurului roman complet, cu elemente autobiografice, “Luntrea lui Caron”. Publicată pentru prima dată abia în 1990, la aproape trei decenii de la moartea autorului, cartea reprezintă un cutremurător document literar și istoric despre prăbușirea lumii intelectuale românești și instaurarea regimului comunist după cel de-al Doilea Război Mondial.

În perioada regimului comunist, L. Blaga a fost marginalizat, îndepărtat din viața universitară oficială și supus cenzurii severe, fiindu-i interzisă publicarea poeziilor originale. Opera sa filozofică și poetică era considerată “idealistă” și neconformă cu ideologia oficială a proletcultismului.

Marele poet, filosof, dramaturg și diplomat român Lucian Blaga a decedat la Cluj-Napoca, în noaptea de 5 spre 6 mai 1961, conform dorinței sale fiind înmormântat în satul natal. Ritualul înhumării a avut loc chiar în ziua în care ar fi împlinit 66 de ani.

Parte din dramaturgia de debut, piesa de teatru “Tulburarea apelor” (drama expresionistă scrisă în anul 1922) a fost publicată în volum în 1923, alături de “Zamolxe” (operă în stil expresionist dedicată explorării  universului mitic și spiritual al Daciei străvechi și a mitului zeului suprem al dacilor).

Aprofundând conflictul dintre chemarea sacrului și atracția pământeană a trupului, această dramă filosofică, expresionistă, în șase tablouri, este caracterizată prin dezbaterea unor profunde dileme religioase și existențiale, specifice filozofiei blagiene: un sistem filozofic original creat de L. Blaga, care pune în centrul său omul, raportul acestuia cu misterul și actul creației.

Scoțând în relief frământările sufletești în fața marilor întrebări spirituale, trecerea de la certitudine la îndoială, căutarea spirituală și criza de conștiință, opera reprezentând o dramă de idei de sorginte ibseniană, un amestec de poem faustian, abordează o serie de aspecte spirituale esențiale ale vieții, misterul existenței, căutarea absolutului și frământările sufletului uman.

Purtătoare de idei și embleme, personajele blagiene nu sunt simple individualități psihologice, reprezentând adevărate simboluri ale unor atitudini în fața credinței și a absolutului.

Nona (unul dintre personajele centrale cu o natură polivalentă) este un exemplu tipic pentru structura arhetipală a femininului în dramaturgia sa.

Bătrânul (un personaj mesianic) reprezintă o figură arhetipală care propovăduiește o credință liberă, cosmică și organică, desprinsă de dogmele rigide ale bisericii instituționalizate.

Popa Andrei (un exponent tipic al ortodoxiei tradiționale, dogmatice și intolerante), considerând credința drept o supunere oarbă în fața canoanelor, iar învățătura – o erezie periculoasă care amenință atât autoritatea bisericii, cât și ordinea socială, devine obsedat de pedepsirea celor pe care-i consideră eretici.

Moise (un personaj straniu, o proiecție a îndoielii și a revoltei) simbolizează rătăcirea spirituală și căutarea febrilă a unui adevăr dincolo de dogmă.

Lona (fiica Bătrânului) reprezintă puritatea, dragostea creștină curată și legătura directă, mistică, cu divinitatea.

Acțiunea se petrece într-un sat transilvănean de munte (un spațiu mitic unde dogmele creștine se împletesc cu superstițiile și credințele păgâne), comunitatea căruia este zguduită de apariția Bătrânului (propovăduitorul unei noi viziuni asupra credinței, bazate pe iubire universală și contopire cu natura) și a fiicei sale, Lona.

Simbolizând o criză profundă a conștiinței colective, declanșată de confruntarea dintre două forțe opuse (pe de o parte, autoritatea dogmatică, întruchipată de preotul reprezentând tradiția rigidă, normele stricte, religia instituționalizată și certitudinile impuse care nu lasă loc întrebărilor, iar pe de altă parte – libertatea spirituală, înfățișată de Bătrânul simbolizând o căutare mistică, liberă, dincolo de canoane, o legătură directă și organică cu divinitatea sau absolutul), divizarea satului se produce ca urmare a tensiunii crescânde pe măsura oscilării lui Moise (personajul chinuit de îndoieli metafizice) între autoritatea dogmatică a preotului și libertatea spirituală propusă de Bătrân.

“Tulburarea apelor” devine o metaforă pentru frământarea interioară a comunității, unde certitudinile vechi sunt dărâmate, iar noile adevăruri aduc suferință și sacrificiu. Devenind din ce în ce mai fanatic, Popa Andrei își transformă cruciada împotriva “ereticilor” într-o obsesie distructivă.

Conflictul atingând apogeul printr-o confruntare violentă, fanatismul religios provoacă sacrificarea inocenților: Lona (moartea căreia este văzută drept o jertfă ritualică) devine victima intoleranței dogmatice.

Drama se încheie într-o atmosferă de “apocalipsă interioară”: deși triumfaseră prin forță, vechile dogme își pierduseră esența spirituală, lăsând în urmă o lume pustiită, în căutarea mântuirii.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “«Tulburarea apelor»” de Lucian Blaga în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare o dramă filozofică profundă care mută accentul de pe mitologie pe marile frământări interioare și pe trecerea de la certitudine la îndoială, o piesă ce reflectă viziunea autorului despre univers, cunoaștere și mister.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC