Implozia demiterii guvernului

Există momente în viața politică în care absurdul nu mai apare ca și accident, ci ca metodă de funcționare a puterii.

O moțiune de cenzură inițiată sau susținută de PSD împotriva guvernului din care a făcut parte nu reprezintă doar o contradicție tactică. Ea exprimă o ruptură de legitimitate internă, o fisură structurală care transformă însăși ideea de majoritate într-o ficțiune parlamentară.

Când PSD ajunge să conteste propriul executiv, conflictul nu mai este între opoziție și putere, ci în interiorul puterii însăși. Statul intră astfel într-o zonă de instabilitate latentă, în care autoritatea guvernamentală continuă formal, dar este golită politic de substanță. Cabinetul rămâne în funcție, însă majoritatea care îl susținea încetează să mai existe ca voință coerentă.

În realitate, o asemenea moțiune echivalează cu o declarație de neîncredere față de propriul trecut politic. PSD își contestă indirect propriile decizii, propriii miniștri, propriile negocieri și propriul program de guvernare. Electoratului i se transmite astfel că responsabilitatea guvernării poate fi simultan exercitată și negată, asumată și repudiată, fără consecințe.

Dar tocmai aici apare dificultatea fatală: sistemul parlamentar nu poate funcționa pe baza unei majorități care se autodizolvă moral înainte de a se destrăma numeric.

Odată produs acest gest, criza devine aproape ireversibilă. Chiar dacă guvernul supraviețuiește formal moțiunii, el rămâne suspendat într-o precaritate continuă. Fiecare vot important se transformă într-un test de supraviețuire, fiecare act politic într-o renegociere permanentă a majorității. Guvernarea încetează să mai conducă și începe doar să reziste.

În asemenea condiții, alegerile anticipate nu mai apar ca opțiune extremă, ci ca mecanism inevitabil de reconstituire a legitimității politice. Parlamentul rezultat din compromisuri succesive nu mai reflectă realitatea conflictului produs chiar în interiorul coaliției. Când PSD devine propriul contestatar, contractul politic care a fundamentat majoritatea încetează, în fapt, să existe.

Istoria politică românească a cunoscut numeroase forme de instabilitate, dar puține situații atât de revelatoare pentru degradarea ideii de răspundere politică. În democrațiile consolidate, opoziția răstoarnă guverne. În democrațiile fragile, guvernele încep să se răstoarne singure.

În acest moment, anticipatele nu mai reprezintă o alegere strategică. Devin consecința logică a unei puteri care și-a pierdut propria coerență.

(Ioan Vieru, cotidianulhd)

Aceasta nu este strategie, ci abdicare!

România nu mai are demult o politică externă demnă de acest nume. Ceea ce se numește azi „diplomație românească” seamănă mai degrabă cu o firmă de pază low-cost, închiriată de Uniunea Europeană și NATO, dar plătită cu preț greu de cetățenii români.

În loc să-și definească interesele și să le apere cu fermitate, statul român, prin Parlamentul său expandat delirant, prins într-o rețea politică dominată de obediență și servilism, și-a asumat rolul de bodyguard anonim, gata să execute ordinele altora și să spună „da” fără să clipească oricărei directive, oricărei misiuni, oricărei aventuri care servește interese străine.

Aceasta nu este strategie, ci abdicare. Nu este politică externă, ci o combinație între lipsă de viziune și abuz în serviciu la scară națională. În timp ce alte capitale europene negociază avantaje economice, protejează industrii, își apără resursele și construiesc politici de securitate proprii, România se împrumută cu miliarde doar pentru a acoperi găuri bugetare.

Salariile și pensiile sunt plătite din credite externe, iar datoria publică crește de la o lună la alta. În loc să caute soluții pentru dezvoltare, guvernele semnează angajamente care nu aduc nimic concret pentru cetățeni, dar garantează obediență față de „centru”.

Este o formă de deturnare de patrimoniu public: resursele pe care statul nu le are sunt cheltuite cu generozitate pe proiecte dictate din afară, împovărând generațiile viitoare și blocând orice șansă reală de redresare. România este sacrificată la masa intereselor externe, fără să primească altceva decât aplauze ipocrite și promisiuni vagi.

Și aici se vede paradoxul dureros: România trimite soldați pe fronturi care nu sunt ale ei, deschide baze militare pentru alții, sacrifică resurse naturale care nu se mai întorc, se lasă transformată în scut geopolitic, dar rămâne ultima la infrastructură, la spitale, la școli.

Este un absurd grotesc: statul care vrea să fie gardianul Europei nu reușește să fie gardianul propriei populații. Un scut găurit pentru alții, dar o țintă neprotejată pentru propriii cetățeni.

Cine răspunde pentru toate acestea? Cine își asumă consecințele împrumuturilor nesustenabile, ale deciziilor care subminează viitorul economic al țării? În mod normal, asemenea politici ar trebui să atragă răspundere juridică.

Atunci când semnezi în numele unui stat angajamente care depășesc cu mult capacitatea lui financiară, nu mai este vorba de strategie, ci de atentat la patrimoniul comun al românilor. Un stat este o persoană juridică al cărei capital aparține tuturor cetățenilor, iar deciziile care afectează acest capital ar trebui să fie supuse controlului și sancțiunii.

Dar în România, responsabilitatea politică s-a evaporat complet. Totul se reduce la cicluri electorale superficiale, la promisiuni deșarte, la cumpărarea liniștii sociale prin datorie, la ascunderea falimentului sub haina „loialității față de parteneri”. Cetățenii plătesc nota de plată, în timp ce elitele politice își negociază privilegiile.

România trebuie să înceteze să mai fie „soldatul de serviciu” al Europei, sclavul geopolitic docil și falit, bodyguardul de sacrificiu pe frontul altora. Trebuie să-și recapete o voce proprie, să-și apere resursele, să-și negocieze interesele, să-și construiască o strategie pe termen lung.

Altfel, va rămâne ceea ce este deja percepută: un stat periferic, lipsit de putere reală, bun doar să ofere carne de tun și resurse brute, incapabil să ofere protecție, siguranță și prosperitate propriilor cetățeni.

 

Autor: Ioan Vieru

 Sursa: cotidianul.ro

Ioan Vieru: Președintele Iohannis trage România spre război

 

Cine îi trasează sarcini președintelui Klaus Iohannis, nu putem ști, pentru că ultima sa cerere făcută aliaților privind sporirea efectivelor la Marea Neagră nu putea fi făcută decât prin vocea motivată a NATO.

Mai mult, niciun aliat NATO nu se află în situația de conflict militar cu Rusia, prin urmare implicarea NATO prin persoane precum președintele Klaus Iohannis, reprezintă o o situație care vulnerabilizează România.

Nu este prima dată când Klaus Iohannis se află în treabă exprimându-se asupra unor chestiuni privind Rusia, poziții publice lipsite de substanță normelor diplomatice și instituționale.

Acțiunile incriminante ale Rusiei nu privesc România decât colateral, în aceeași măsură în care afectează toate componentele NATO iar țara noastră nu poate să se exprime decât prin Alianță, cu mandat precizat.

Prestațiile președintelui Klaus Iohannis sunt grav prejudiciante pentru calitatea României de membru al NATO, producând o fisură în Alianță, care poate fi speculată de terți, si o provocare cu efecte în construcția politicii externe românești și așa greu încercată.

Situația din Ucraina nu privește România în mod direct, iar statul român nu se poate exprima ca și cum ar fi implicat direct în conflictul ruso-ucrainean, asta în condițiile în care Președintele Klaus Iohannis nu a a primit un mandat de extindere a conflictului.

Raportat la situația geografică a zonei ostilităților militare ruso-ucraineane, trebuie precizat ca Alianța, prin statutul său stabilește abținerea statelor vecine de la implicarea în conflict, tocmai pentru a limita conflictele.

Președintele Klaus Iohannis avea, printre alte obligații punctuale, să stabilească prin Parlamentul României agenda cu ceea ce presupune consecințele conflictului ruso-ucrainean, o foaie de parcurs privind siguranța națională cu vecinii, Bulgaria și Ungaria prin NATO.

Nu e prima dată când Klaus Iohannis acționează după o agendă strict personală, arătând că nu reprezintă pe nimeni, însă expune grav România.

 

Autor: Ioan Vieru

Ambiția nebună a premierului Cîțu

 Premierul României, Florin Cîțu, și-a asumat condiția executantului unor comenzi în serie. Prin activitatea lui se dovedește prăbușirea în forță a unor minime standarde, care nu mai sunt nici măcar mimate. 

Asemănarea cu pozițiile publice din statul comunist este evidentă. Ascultându-l pe acest premier ai impresia că întreaga politică economică a lumii se află la mâna sa, încât nimic pare a nu-l îngrijora, nici măcar mandatul său cu o miză sub acoperire. Interpretarea conexiunilor pe care le generează criza mondială este inversată, în sensul că, desigur, România dlui Cîțu e în afara lumii.

Împrumuturile externe din ultima perioadă, pe care nimeni nu le regăsește în realitatea și logica economiei, reprezintă pur și simplu costurile tronului premierului, în sensul grupului pe care îl slujește în sens restrâns. Fără soluții economice aplicabile, nici pentru perioada de criză, nici pentru o posibilă normalizare, premierul Cîțu se arată funciar incapabil de o altă prestație instituțională. România este în apropierea unor proteste probabil singulare perioadei post comuniste iar premierul se arată a fi de pe o cu totul altă plantetă. Lipsa unei oferte guvernamentale, așa cum ar trebui să arate printr-un proiect reformist, implicit de perspectivă, atrage imposibilitatea certă a unor soluții.

Certitudinile premierului, fără disponibilitatea unor revizuiri, pot fi destul de simplu reținute ca manifestările unui robot politic extrem de periculos. Consecință directă a împrumuturilor iresponsabile, pe fondul unei totale lipse de transparență, acest comportament poate fi un indiciu pentru dezastrul care va în administrarea fondurilor europene.

Siguranța de sine a premierului este însăși instalarea României într-o criză pe care acesta, nu că nu o poate aborda, însă se arată politic și moral total dezinteresat să o facă.

Guvernul Cîțu este în totalitate o suveică a unor interese care se regăsesc în mediul social subteran, deja instituționalizat și în expansiune prin palatele puterii.

Autor: Ioan Vieru

Sursa: cotidianul.ro

Legitimitatea totalitarismului

România se află într-un cerc vicios. Firma schimbată în 1989, adăugată unor modificări relative, minime, au fost suficiente trecerii la noul regim. Nu întâmplător pe scena publică s-au aflat, la vedere sau în planurile secunde, specializaţii în manipulare.

Schimbările generale pe care România trebuia să le aducă în viaţa socială erau atât de multe încât multe dintre acestea implicau o aducere la început a întregului sistem. Aceste schimbări au scăpat şi unor disidenţi, implicaţi în tot felul de aparente acţiuni de demantelare a sistemului, din motive greu de înţeles. Aducerea sistemului democratic în România a fost preferată anarhiei, material perfect pentru arhitecţii unei puteri personalizate şi ai unei corupţii implicite.

Derapajele permanente care au urmat, pe care românii le suportă din plin, care reprezintă singura acţiune politico-administrativă, au suspendat pe termen nelimitat posibilitatea oricăror schimbări reale. Succesiv, avem un stat care a acumulat toată toxicitatea posibilă a unor deşeuri istorice. Suntem atât de departe calitativ şi funcţional de valorile europene, în sens legislativ, administrativ şi funcţional, încât se poate declara, din toate punctele de vedere, starea de urgenţă. Cei care ar putea întoarce maşinăria acestei istorii nefaste sunt tinerii, generaţiile anterioare, active politic, având un dovedit mod de implicare în viziunea trecutului. Legitimitatea totalitarismului s-a extins cu anii peste în tot România, producând o abordare de tip securistic-politic. Serviciile şi-au plasat peste tot acoperiţii, perturbând orice posibilitate de aliniere la democraţia funcţională. Asistaţi de servicii, intrând în complicitatea acestei mentalităţi de tip corupţie, românilor nu doar că li s-a furat dreptul la libertate şi democraţie, dar se văd expuşi ca naţiune şi stabilitate.

Dublul discurs, cel al opoziţiei totale între acţiune şi discursul asupra acesteia, s-a extins peste tot. O adevărată nouă schizofrenie socială dă tonul întregii vieţi publice, caracterizând-o. Probabil, ţara se apropie de o linie roşie a insuportabilităţii. Retragerea ocupantului, cu diverse înfăţişări, se impune, spre o reformare şi normalizare a vieţii publice, private şi instituţionale. Codul de conduită a ajuns la fel de necesar precum cel juridic. Anarhia menţinută de servicii prin protejarea intereselor unor specimene din sfera publică se resimte ca reţetă pentru o dictatură perpetuă. Tabloul general de comandă a României actuale nu este foarte diferit de cel din ţările-problemă. Ameninţările la adresa societăţii au ajuns atât de departe încât oamenii pot fi şantajaţi pentru te miri ce, tocmai de cei care au obligaţia să fie precum lacrima.

Legitimarea abuzurilor personale prin blazonul unor instituţii, banii iliciţi drept suport al vedetismului, inclusiv în sfera intelectuală, aruncă spaţiul public în neagră. Această legitimitate a barbariei, indiferent unde se găseşte, şi este peste tot în România, produce o notă de plată cât toate fondurile UE la un loc.

Autor: Ioan Vieru

Sursa: Cotidianul