Gluma zilei - Şcoala în anul 2035

 

Şcoala, veşnica problemă

 de Dumitru Păcuraru

Modul de abordare a procesului de învăţământ din România a fost şi rămâne discutabil. S-a vorbit atât de mult despre reforma în educaţie încât nimeni nu mai crede în niciunul dintre proiectele prezentate.

Preşedinţii, de la Emil Constantinescu, profesor universitar, la Klaus Iohannis, tot profesor, au fost preocupaţi de problema Educaţiei. Traian Băsescu a iniţiat un Pact Naţional pe Educaţie, înfiinţând comisia Micle. De care nu s-a ales nimic.

Preşedintele Iohannis a înfiinţat, de asemenea, o comisie, invitând la Cotroceni cei mai buni specialişti.

Nimeni nu mai vorbeşte de aceste comisii prezidenţiale. Şcoala a rămas aşa cum a conturat-o legislaţia stufoasă, începută de ministrul Andrei Marga, continuată de Ecaterina Andronescu şi alţi miniştri mai puţin vizibili, dar adăugând şi ei lege după lege, măsură după măsură.

Şcoala, ca instituţie, nu poate fi altfel decât este ţara în care spasmele politice repetitive trec de la un guvern la altul, de la ministru la ministru.  România, veşnic în căutare de soluţii alternative de ieşiri din crizele ciclice, are, totuşi, o şcoală recunoscută pentru performanţele unor olimpici şi absolvenţi de învăţământ superior. Dacă vrei să vezi acest aspect, dai note bune şcolilor româneşti. Dacă vrei să dai note proaste, să o aşezi la coada ţărilor din UE, vezi numai şcolile cu toaletele în fundul curţii. Depinde de unghiul politic din care priveşti. Adică de gradul de politizare a procesului de învăţământ.

Partidul care este la guvernare trage întotdeauna ponoasele. Anul acesta fiind la guvernare PSD, ministrul Daniel Breaz are tendinţa de a minimaliza problemele, de a prezenta partea bună a sistemului de învăţământ. În schimb, preşedintele Iohannis, trecând partea festivă a începutului de an, a adoptat o poziţie critică, aşa cum îi stă unui candidat prezidenţial aflat în campanie electorală.

„Unii politicieni se tem de şcoală”, zice preşedintele. „Există resurse bugetare pentru dublarea fondurilor alocate programului Fiecare Copil în grădiniţă” – afirmă premierul. Desigur, Iohannis şi Dăncilă nu pot avea aceeaşi opinie despre şcoală. Nu pot cădea de acord nici partidele adverse, dar nici cele care s-au aflat sau se află într-o alianţă politică sau electorală.

Educaţia, ca de altfel şi cultura, nu se află pe listele de priorităţi naţionale la nicio formaţiune politică. Sunt anexe, subiecte colaterale, atinse în treacăt. Mai putem trece aici şi Sănătatea. În ultima vreme şi siguranţa cetăţeanului. Politicienii preferă să vorbească despre lucruri pe care nu le-au făcut adversarii lor, uitând că nici ei nu le-au rezolvat. Exemplul cel mai elocvent: autostrăzile. Lipsa lor ne aşează la coada Europei, dar oferă şi material electoral pentru opoziţie. USL critica guvernele PDL că nu au construit autostrăzi, câştigând astfel alegerile din 2012,  pentru ca în 2019 PNL să critice PSD pentru că nu a făcut decât câţiva kilometri nenorociţi de autostradă şi, foarte probabil, va câştiga alegerile.

Educaţia nu are o încărcătură electorală atât de mare, deci nu poate fi trecută pe lista priorităţilor naţionale. Dar este o prioritate naţională. Avem, totuşi, o şcoală bună. Întrebarea este ce facem cu ea şi mai ales ce facem cu tinerii după ce absolvă una din formele de învăţământ. Privim cum pleacă din ţară şi nu putem face nimic.

Şcoala va începe pe 11 septembrie

Elevii se întorc la şcoală mai devreme decât în ceilalţi ani. Prima zi de şcoală va fi pe 11 septembrie şi nu pe 15 septembrie cum era până acum.

• Vacanţa de iarnă va începe cu 2 zile înainte de Crăciun, iar vacanţa de vară din 2018 va debuta pe 16 iunie.
• Semestrul I se va întinde pe perioada 11 septembrie 2017 – 2 februarie 2018 şi va fi urmat de vacanţa intersemestrială în intervalul 3-11 februarie 2018.
• Cel de-al doilea semestru se va desfăşura în perioada 12 februarie 2018 – 15 iunie 2018.
• Pentru clasele terminale din învăţământul liceal, anul şcolar se încheie în data de 25 mai 2018, iar pentru clasa a VIII-a, în data de 8 iunie 2018.

                                                                                                  c.l.

Când şcoala devine inutilă…

De unde ştim lucrurile pe care le ştim? Cum anume luăm decizii, în virtutea căror argumente? De unde se nasc raţionamentele care ne fac să votăm aşa cum votăm, să gândim aşa cum gândim, să avem aspiraţii, să ne fixăm ţeluri în viaţă, să-i dispreţuim pe unii şi să-i adulăm pe alţii, să arătăm cu degetul către cei care nu sunt sau nu gândesc ca noi? Ne place, poate, să credem că toate sunt consecinţele propriilor noastre alegeri, că suntem, cu toţii, capabili să elaborăm raţionamente individuale şi să luăm decizii în funcţie de ceea ce fiecare dintre noi crede că e just, corect, dezirabil. Am fost educaţi să credem că, în măsura în care suntem cât de cât informaţi, ne putem folosi propria minte pentru a elabora, pentru a emite judecăţi, pentru a hotărî… În realitate, însă, opţiunile noastre ideologice, culturale, etice se nasc întotdeauna din ceea ce există deja ca dat; orice raţionament porneşte de la datele cu care deja mintea noastră a fost obişnuită să lucreze, orice joc al minţii se desfăşoară cu regulile care sunt de dinainte fixate. Dacă nu suntem întru totul ipocriţi, vom recunoaşte că, după anii pe care îi petrecem în şcoală, cei mai mulţi dintre noi îşi aleg un traseu existenţial care nu ne mai permite să ne instruim permanent. Vom continua să gândim în aceeaşi paradigmă în care şcoala ne-a obişnuit să gândim.

Repulsiile noastre etice faţă de minorităţile sexuale sau faţă de orice alt tip de minorităţi, sentimentul naţional românesc, adeziunea emoţională la naţiunea etnică, ideea că noi suntem români şi că, cine nu aderă la normele de comportare ale majorităţii, iese în afara ideii de românism, toate sunt mecanisme de gândire cultivate în şcoala românească. Putem fi de o parte sau de alta a baricadei, însă baricada va fi întotdeauna aceeaşi, punctul de referinţă în jurul căruia ne dezvoltăm raţionamentele e acela pe care şcoala ne-a obişnuit să-l percepem, să-l identificăm şi la care ne raportăm.

De la începuturile ei, şcoala românească a fost şi continuă să fie normativă şi nu descriptivă. Ea impune norme, ne spune ce e corect şi ce e greşit. Dacă secolele trecute, modelul acesta de a educa era perfect coerent cu societatea însăşi, astăzi, el nu numai că nu mai este actual, ci devine chiar periculos. O şcoală normativă ca cea românească îşi pregăteşte beneficiarii să se comporte într-o societate statică, pornind de la premisa că, în valorile ei fundamentale, ea nu se poate schimba radical. O şcoală descriptivă porneşte de la alte coordonate: ea descrie diferite tipuri de norme şi valori, fără le înscrie în zona atât de volatilă a lui asta e corect şi asta e greşit.

Într-o analiză asupra unei celebre scene din Matrix, Slavoj Žižek vorbeşte tocmai despre importanţa antrenării minţii umane în a gândi în afara unei paradigme date, impuse de sistemele de educaţie cărora, într-un fel sau altul, le suntem cu toţii prizonieri. În film, personajului i se oferă două pilule şi i se spune: dacă alegi pilula albastră, te vei trezi în patul tău, ţrăind în realitatea în care ai trăit şi până acum, dacă alegi pilula roşie, îţi arăt adevărata realitate în care trăieşti şi care, până acum, ţi-a fost străină. Întrebarea fundamentală a lui Zizek: unde este a treia pilulă? Școala românească ne obişnuieşte şi astăzi să gândim binar, în binomuri atât de restrictive: bine-rău, adevărat-fals, moral-imoral, alb-negru, urât-frumos, corect-greşit etc. Orice alegere am face, deci, ne-am afla în faţa aceleiaşi paradigme: dacă un lucru e corect şi trebuie făcut, prin excludere, contrariul lui e greşit şi trebuie descurajat.

Un mic studiu de caz, pentru a nu rămâne exclusiv într-o zonă teoretică. Dacă pentru profesorul de religie, creaţionismul e calea corectă de a înţelege evoluţia noastră pe această planetă, pentru cel care predă biologie, evoluţionismul e alegerea firească, unică. Într-un caz ideal, fiecare dintre cei doi se va strădui să aducă argumente pentru a convinge, dar (şi de aici începe pericolul!) şi pentru a-i face pe cei care-i ascultă să opteze. Acesta este reflexul şcolii normative. Procesul de a convinge trebuie urmat şi de acela de a-i face pe ceilalţi să aleagă între două tipuri de realitate. În spiritul şcolii descriptive, opţiunile ar fi, în primul rând, mult mai multe. Între creaţionism şi evoluţionism, ar apărea şi a treia, a patra, a cincea pilulă. Apoi, după ce ascultătorii ar avea în faţă teorii şi argumente dintre cele mai diverse, rolul şi demonstraţia dascălului s-ar termina. De aici încolo, începe un proces individual de procesare a informaţiei, proces la capătul căruia opţiunea nici măcar nu mai e atât de importantă.

Important, cu mult mai important ar deveni faptul că, în timpul procesului, gândirea critică ar fi antrenată în aşa fel, încât să supună în mod reflex orice informaţie unui vast set de analize personale. Astfel, şcoala descriptivă ar putea forma o societate care va fi încurajată nu să facă permanent alegeri între pilulele albastre şi cele roşii, ci să refuze orice alegere până în momentul în care ea ar deveni cu adevărat o alegere; adică, până în momentul în care cât mai multe dintre pilulele disponibile sau ipotetice se vor afla pe masă, în faţa celui care e obligat să opteze.

Altfel, şcoala devine o sublimă inutilitate… Atâta vreme cât ea îşi propune să rivalizeze cu motoarele de căutare pe internet, atâta timp cât se rezumă la a transmite opţiuni etice, religioase, naţionale (sau de orice altă natură) statice, va rămâne o realitate birocratică sau o fabrică producătoare de minţi care funcţionează în sistem bidimensional.

Întrebaţi în legătură cu ce îşi propună să facă şcoala, mulţi ar răspunde astăzi: scopul este acela de a livra societăţii cetăţeni educaţi… Educaţi să ce?! Educaţi în spiritul a ce?! Putin este educat, unii dintre nazişti erau şi ei educaţi, Vadim Tudor este educat. Ei şi atâţia alţii (căci, din păcate, şcoala românească produce în continuare Vadimi) sunt educaţi în spiritul unei şcoli care îşi arogă dreptul de a stabili fără echivoc ce e normal şi ce nu, ce e natural şi ce nu, ce e firesc şi ce nu, ce e corect şi ce nu. Oricâte cărţi ar citi ei de aici înainte, oricâte argumente logice şi raţionale li s-ar aduce, opţiunile lor se joacă în limitele aceleiaşi paradigme. În felul acesta, mecanismul ce permite apariţia intoleranţei şi a urii este perpetuat la nesfârşit. Căci, nu-i aşa, firescul şi naturalul trebuie apărate cu orice preţ de cei care refuză să se conformeze!

                                                              de Ovidiu Ivancu

Fotografia zilei