Duminica Înfricoșătoarei Judecăți
(A Lăsatului Sec de Carne)
Matei 25, 31-46
Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.
Cele două pilde ale duminicilor precedente, și cu precădere Pilda fiului risipitor, ne‑au înfățișat într‑un mod deosebit de viu și grăitor bunătatea lui Dumnezeu, iertarea și iubirea Sa de oameni. Dar, pentru ca nu cumva noi, încrezându‑ne în acestea, să viețuim cu nebăgare de seamă, risipind în păcate vremea mântuirii noastre, Sfinții Părinți au rânduit în această duminică citirea Evangheliei Înfricoșătoarei Judecăți pentru a ne aminti că Dumnezeu nu este doar Părinte iubitor, ci și Judecător drept, care îl va răsplăti pe fiecare după faptele sale. Această împletire a milei și a dreptății dumnezeiești jalonează toate raporturile omului cu Dumnezeu. Nu este dreptate fără milă și nici milă fără judecată, arată Sfântul Irineu de Lyon, mustrându‑i pe gnostici: „Dacă cel ce judecă nu este bun, nu este Dumnezeu, căci nu există Dumnezeu fără bunătate. Invers, dacă Dumnezeul bun nu judecă, trebuie să aibă aceeași soartă ca și cel dintâi și să i se tăgăduiască numele de Dumnezeu. […] De altfel, această dreptate nu este crudă, fiindcă‑i premerge bunătatea” (Contra ereziilor III, 25, 3).
Judecata, un act al iubirii lui Dumnezeu
Iubirea și judecata dumnezeiască sunt de obicei văzute într‑o relație antitetică. „Dumnezeul milei, al îndurărilor și al iubirii de oameni” se găsește față în față cu „Dreptul și nemitarnicul Judecător”. Ziua învierii universale, ziua în care creația se va împărtăși de plenitudinea vieții și a bucuriei prin venirea din nou a lui Hristos Cel înviat, e totodată „ziua Domnului, ce vine ca un fur” (I Tesaloniceni 5, 2; II Petru 3, 10), „ziua mâniei” (Psalmii 109, 5; Romani 2, 5), „ziua înfricoșatei judecăți”. Și totuși, judecata face parte din Evanghelie, iar Evanghelia e Vestea cea Bună. Mai mult, judecata e chiar încununarea Evangheliei, culesul roadelor, „secerișul”, adeverirea nădejdilor noastre. E ziua întâmpinării Domnului „Care vine”, ziua marii bucurii, a biruinței definitive a vieții, căci „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 4). E ziua întâlnirii Bisericii cu Domnul Vieții, întâlnire pentru care ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie: „Dă‑ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale.” Pentru Biserică, dreptatea care se revelează în judecata lui Dumnezeu este o rază a iubirii Sale. Și în ziua Judecății Dumnezeu rămâne tot iubire, iar dacă există totuși suferință,‒ „nefericirea nu e decât rodul voinței omului” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 61, în „Filocalia”, vol. 3, Sibiu, 1948, p. 348). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, din iubire S‑a întrupat, ca s‑o învețe iubirea a trăit și a propovăduit, iubind‑o S‑a jertfit ca s‑o mântuiască. De aceea, la judecată, El ne va întreba dacă am învățat taina iubirii.
În privința Judecății de Apoi, Evanghelia acestei duminici aduce câteva lămuriri importante. Hristos Judecătorul
În pericopa citită observăm în primul rând mulțimea de ipostaze ale lui Iisus. El este Fiul Omului, dar și Împăratul. El se înfățișează sub chipul Păstorului, dar și al Judecătorului. Hristos își atribuie, de asemenea, titlul de Fiu al Omului, plasându‑se astfel pe un fundal mesianic, reprezentat în special de cartea Pildelor lui Enoh, după care judecata eshatologică, văzută în general ca o prerogativă a Tatălui, este îndeplinită de Mesia. În Apocalipsă, când se vorbește despre jertfa lui Hristos, titlul de Fiu al Omului se suprapune peste cel de Miel. Mielul înjunghiat, vrednic să deschidă cartea istoriei – astfel Îi cântă, preamărindu‑L, cei 24 de bătrâni. Suferințele Sale liber‑asumate – „ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sângele Tău oameni din toată seminția și poporul și neamul” (Apocalipsa 5, 9) – constituie temeiul dominației Mielului asupra istoriei, din care decurge și misiunea Sa de a judeca lumea. Prin jertfa Sa răscumpărătoare, Hristos dobândește dreptul de a veni pe norii cerului spre a judeca viii și morții. Judecata este actul final al lui Iisus Hristos, adică „sfârșitul”, când „Domnul va preda împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie, orice stăpânire și orice putere” (I Corinteni 15, 24). Această confruntare a avut deja loc, într‑un mod radical, pe Cruce: „Acum este judecata acestei lumi; acum, stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31). Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că în Jertfa și Învierea Domnului s‑a săvârșit judecata și osândirea păcatului nostru, s‑a făcut începutul judecății (Răspunsuri către Talasie 63, pp. 378‑385). În Domnul a fost judecat și osândit mai întâi păcatul, iar Învierea a fost răspunsul Tatălui, pecetea Lui asupra Jertfei desăvârșite a Fiului, adusă în ascultare, în împlinirea legii și a dreptății (Matei 3, 15) și în dragostea până la capăt.
Există o legătură indisolubilă între Jertfa și Învierea Domnului. Dar există totodată o legătură între Jertfa Domnului și învierea și judecata noastră, Domnul fiind doar începutul, „pârga învierii” și a judecății. Dacă, în viața Domnului, învierea e fructul copt al jertfei, al iubirii, tot astfel și în ceea ce ne privește pe noi, învierea și petrecerea cu Domnul, acel „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu” din ziua Judecății, e rodul iubirii, al jertfei și al osândirii păcatului și în fiecare din noi, ca să putem ajunge și noi la înviere. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază acest adevăr cu o putere și o profunzime deosebită atunci când zice: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul ascuns al tuturor făpturilor văzute și cugetate. Căci, Cel ce a cunoscut taina crucii și a mormântului a înțeles și rațiunile esențiale ale tuturor acestor lucruri. Iar cel ce a pătruns mai departe și a cunoscut înțelesul tainic al Învierii a cunoscut și scopul spre care Dumnezeu a creat toate dintru început” (Capete gnostice 66, în „Filocalia”, vol. 2, p. 148). În întâmpinarea Judecății, Biserica, Trupul lui Hristos, trebuie să învețe taina crucii, a răstignirii, a osândirii păcatului, ca drum spre înviere, spre viața deplină.
Misiunea Fiului pe pământ a fost descoperirea acestei vieți depline, a vieții Preasfintei Treimi, după modelul căreia am fost zidiți. În icoana Preasfintei Treimi se cuprinde taina existenței și a vieții. Mărturisind în Simbolul credinței noastre Treimea Persoanelor divine, în unitatea nedespărțită a Ființei, noi afirmăm totodată și cei doi poli fundamentali ai făpturii: ființa noastră unică și mulțimea persoanelor care o ipostaziază, Trupul unic al lui Hristos – Biserica – și mulțimea mădularelor ei. Se dezleagă prin aceasta una dintre cele mai apăsătoare probleme ale vieții: cum cei mulți pot fi una. Descoperirea deoființimii noastre înseamnă a surpa și a astupa orice perete și prăpastie între semeni, înseamnă a descoperi, spre marea noastră bucurie și fericire, că toți suntem una în și prin Hristos. La Judecată se va arăta în toată plinătatea această taină a frățietății cu Domnul și întreolaltă: „Întrucât ați făcut unuia dintr‑acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi‑ați făcut”. De la aproapele sunt și viața, și moartea: „Văzut‑ai pe fratele, văzut‑ai pe Domnul, Dumnezeul tău”, repetă adesea Sfinții Părinți, atribuind aceste ziceri Mântuitorului Însuși. Fiecare semen e purtător de Dumnezeu, în fiecare e ascuns chipul Său. Cu fiecare e unit Hristos și, atunci, cunoscând și iubind pe fratele, cunosc și iubesc din ce în ce mai mult pe Dumnezeu. Prin iubirea fratelui, a Bisericii, eu înaintez spre Dumnezeu.
Putem spune că momentul Judecății este hotarul acestei conștiințe, când creștinul va fi înțeles taina Preasfintei Treimi, când acea viață a unității treimice va fi pătruns în el și el o va respira în profunzimile ființei sale, când „mintea a ajuns să descopere în sine pecetea chipului dumnezeiesc și se îmbracă în frumusețea spirituală și negrăită a asemănării cu Domnul” (Sfântul Marcu Ascetul, Epistola către Nicolae Monahul, în „Filocalia”, vol. 1, p. 342). La Judecată, Hristos va aduce în casa Tatălui Său, ca frați adoptivi în familia divină, pe toți aceia care au ajuns să trăiască viața Preasfintei Treimi, a Unimii în Treime.
Legea Judecății
Orice judecată se face după o lege. Legea Judecății de Apoi este iubirea practică sau milostivă. Adică, faptele săvârșite sau nesăvârșite față de semenii noștri. Căci dacă Judecata este universală, tot așa trebuie să fie și criteriile ei. Este vorba aici despre legea universală a omeniei, care funcționează pretutindeni, și la creștini, și la necreștini, la cei care sunt uniți cu Hristos și la cei care nu‑L cunosc pe El și Evanghelia Lui. În fața acestei legi nu există loc pentru scuze și justificări. Sărăcia, boala, înstrăinarea, suferința nu sunt realități ascunse, despre care să se poată spune că n‑au fost observate. Nimeni nu poate să le ignore, fără ca mai întâi să‑și fi pierdut simțămintele umane și să‑și fi înăbușit glasul conștiinței. Însă această conștiință reprimată izbucnește în ziua Judecății și devine pârâșul dinlăuntrul nostru, după cum spune o cântare a acestei duminici: „De înfricoșătorul Tău divan aducându‑mi aminte, preabunule Doamne, și de ziua judecății mă înfricoșez și mă tem, fiind vădit de cugetul meu” (Icosul). Acești fiori de teamă izvorăsc nu doar din sentimentul incapacității noastre de a sta înaintea unui scaun de judecată atât de înalt, ci și din faptul că în acest moment se revelează întreaga tragedie a unei vieți irosite în deșertăciuni, neputincioasă a sta în lumina veșniciei. Nu vom primi cuvânt bun la Judecată pentru simplul fapt că lumea ne‑a socotit mari sau importanți pentru cunoștințele, poziția socială, titlurile, averea sau slava pe care le vom fi avut. De fapt, toate acestea ar putea contribui la osândirea noastră. Vom fi judecați, conform acestei Evanghelii, după faptele iubirii. Nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai societății umane. Dumnezeu nu ne‑a creat pentru a fi autonomi și independenți, ci pentru a trăi într‑o legătură personală cu El și cu semenii noștri. Dacă ne restrângem la starea de individualism, atunci, nici chiar cele mai mari virtuți nu vor avea ecou în fața Marelui Judecător. Aceasta, deoarece virtutea creștină își găsește deplina realizare în societate, ca slujire. Astfel, cunoașterea este o binecuvântare dumnezeiască, însă doar atunci când este căutată cu gândul la binele aproapelui nostru, cu țelul de a deveni o slujire a aproapelui. Același lucru poate fi spus despre înfrânare, evlavie, post și toate celelalte practici ascetice. Dacă toate acestea sunt săvârșite doar pentru îndreptățirea individuală, în detașare de folosul celorlalți, atunci glasul Domnului ne grăiește astfel: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13); iubire, nu religiozitate care se înalță și se promovează pe sine. Pietatea individuală nu asigură intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, decât dacă devine eclezială, însoțită de faptele iubirii. Arena creștinului este atât cămara sufletului său, cât și lumea. Creștinul se retrage în „cămara” sa (Matei 6, 6) pentru a‑și regăsi pacea și plinătatea duhovnicească prin rugăciune și meditație. Dar viața creștină nu trebuie mărginită la spațiul îngust al individualității. O duhovnicie dreaptă va conduce negreșit la iubirea jertfelnică față de aproapele. Altminteri, am eșuat în labirintul înșelător al falsei spiritualități.
Dreapta credință, criteriu al Judecății de Apoi
Dacă la Judecată vom fi întrebați despre faptele iubirii, cum rămâne cu credința? Ce importanță mai are dreapta credință? Dacă, în definitiv, contează doar faptele milei, ce rost mai are lupta pentru a păstra credința curată? Răspunsul este următorul: La Judecată, credința, atât ca viață, cât și ca doctrină, nu este neglijată, cum li s‑ar putea părea unora, ci este presupusă. Judecătorul nostru este Hristos, Care ne va răsplăti sau ne va osândi pe temeiul purtării și al atitudinii pe care am avut‑o față de El. Acest lucru îl arată lămurit când zice: „Întrucât ați făcut unuia dintr‑acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi‑ați făcut”. Dar Hristos nu este doar obiectul faptelor, ci și al credinței noastre: „Cel ce crede în Fiul are viață veșnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 36); „Iar acestea s‑au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (Ioan 20, 31). Primul citat vorbește despre credință ca primire a mărturiei Fiului și ascultare față de El, iar în al doilea avem credința ca învățătură corectă despre Hristos. Ambele sunt importante la Judecată. Doar cei care n‑au auzit Evanghelia lui Hristos vor fi judecați pe temeiul singur al faptelor iubirii, deși nu există iubire fără credință în Dumnezeu. Cel care iubește sincer Îl „are” pe Dumnezeu, chiar fără să‑L cunoască. „Necredinciosul va avea doar o iubire aparentă, spune părintele profesor Georgios Metallinos. Doar acolo unde este Botez și Duhul Sfânt poate exista dragostea desăvârșită, dragostea creștină.” Faptele milei nu pot fi decupate din tabloul vieții creștine, care este un întreg organic și coerent. Aceste fapte sunt în cele din urmă acte de cult, prelungiri ale Sfintei Liturghii, prin care Mântuitorul Iisus Hristos este mărturisit și slujit.
Pocăința, toiag duhovnicesc spre mântuire
Perioada Triodului în care ne găsim, cu Postul Sfintelor Paști în care vom păși peste o săptămână, este un bun prilej de recalibrare a vieții noastre, de repunere a ei în vadul pocăinței, de regăsire a „credinței lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Este vremea revenirii caprelor răzlețite în turma de oi ascultătoare, blânde și răbdătoare a Mielului lui Dumnezeu, „cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Duminica de astăzi ne învață că viața noastră de acum este un ajun al sfârșitului și al judecății care vor veni negreșit. Pregătirea pentru acestea este calea desăvârșirii. Fiecare zi este un prilej de pocăință „mai înainte de sfârșit”, o „vreme potrivită”, în care, prin milostenie și viață curată, intrăm la rândul nostru în mila judecății lui Hristos. „Căci judecata este fără milă pentru cel care n‑a făcut milă. Dar mila biruiește în fața judecății” (Iacov 2, 13).
Pr. lect. dr. Adrian Murg, Facultatea de Teologie din Arad
.jpg)
.jpg)
