Vasile Goldiș – profesorul care a pus în cuvinte Marea Unire și a refuzat „osul de ros” oferit la Budapesta

Origini modeste, destin incomod pentru imperiu

Vasile Goldiș s-a născut în 1862, în județul Arad.

Chiar și azi, istorici încă se contrazic asupra locului exact:

Seleuș–Cigărel – așa cum a scris chiar el în Autobiografie;

sau Mocirla / Lunca Teuzului (localitate care azi îi poartă numele și aparține de comuna Beliu).

Școala primară a început-o la Cermei, unde tatăl său era preot ortodox.

În anul 1881, a absolvit ca șef de promoție Gimnaziul Superior din Arad – actualul Colegiu Național „Moise Nicoară”.

De acolo, drumul lui a ieșit repede din „normal”.

Budapesta, Viena și ideea care nu îl mai lăsa să doarmă

Ca bursier al Episcopiei Ortodoxe Române, Goldiș a studiat la Budapesta și Viena, mari centre universitare ale vremii. A obținut diploma de profesor de istorie și limba latină.

În paralel, s-a implicat în societățile studențești românești:

„Petru Maior” la Budapesta;

„România Jună” la Viena – organizație culturală a tinerilor români din imperiu.

Mai târziu avea să scrie, cu un amestec de emoție și luciditate:

„În sufletele noastre tinere s-a plămădit intensificarea luptei pentru a grăbi realizarea sfântului ideal ce ne îndulcea viața și ne întărea sufletele.”

Tradus în limbajul de azi: acolo a înțeles că nu mai era loc de jumătăți de măsură.

Profesor printre români, nu „printre străini”

După un an de profesorat la Liceul de stat de aplicație „Eötvös” din Budapesta, i s-a oferit un drum mai comod: putea rămâne „la centru”, cu carieră sigură între străini.

În schimb, a acceptat propunerea episcopului Ioan Popasu și a mers profesor la Preparandia din Caransebeș (școală de formare a învățătorilor români) între 1886–1889.

Apoi, între 1889–1901, a predat la Liceul ortodox român din Brașov – actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”.

În Jurnalul său, nota simplu, dar tăios:

„Îmi pare bine că n-am acceptat să rămân printre străini. Neamul meu are mare nevoie de mine și eu vreau să fiu la înălțimea veacului ce vine.”

Nu era o poză pentru afiș. Era o alegere de viață care urma să-l coste confort, carieră, liniște.

Aradul – tipografie, școală de fete și începutul luptei pe față

Din anul 1901, Goldiș a devenit:

profesor și director la Școala română civilă de fete din Arad;

secretar consistorial al Episcopiei ortodoxe române din Arad;

apoi, din 1905, director al Asociațiunii arădene (o structură locală cu rol cultural și comunitar).

Între anii 1906–1910, a fost deputat de Radna în Parlamentul de la Budapesta. Acolo, nu s-a mulțumit cu prezența de decor. S-a remarcat prin:

discursuri dure, directe;

refuzul oricărui compromis când venea vorba de drepturile românilor.

Când contele Apponyi i-a oferit o funcție de consilier ministerial, Goldiș nu a ezitat:

„N-am venit aici să-mi câștig vr-un os de ros, ci am venit să lupt pentru drepturile națiunii mele. Dați acestei națiuni drepturile ce i se cuvin, mie nu-mi trebuiește nimic”.

Într-un timp în care oportunismul era regulă, replica lui a sunat aproape periculos.

„Românul” – ziarul care a devenit voce de națiune

În anul 1911, Vasile Goldiș a fost numit director executiv al Institutului tipografic „Concordia” din Arad. Scopul era clar:

editarea ziarului „Românul”;

tipărirea de cărți în limba română.

Sub conducerea lui, „Românul” a devenit:

„vocea națiunii”;

oficiosul Partidului Național Român (PNR) – principala formațiune a românilor din Transilvania de atunci.

Obiectivul declarat:

„Recunoașterea și asigurarea ființei naționale a poporului român și garantarea acestei recunoașteri prin validitatea ideologică a națiunii noastre în raport cu însemnătatea sa numerică, economică și culturală.”

În 1916, guvernul maghiar a impus o declarație de fidelitate. Goldiș a refuzat să o semneze.

Consecința: suspendarea ziarului „Românul”. Publicația a reapărut abia în noiembrie 1918, când istoria deja se schimbase.

Toamna lui 1918: cuvintele lui devin arme

Pe 12 octombrie 1918, la Oradea, Vasile Goldiș a participat la întrunirea Comitetului Executiv al PNR.

Acolo, el a redactat „Declarația privind dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”, document citit în 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta.

Au urmat câteva săptămâni în care totul se putea prăbuși sau construi:

pe 30 octombrie 1918, a militat pentru formarea Consiliului Național Român Central (CNRC) – organism care reprezenta românii din Transilvania;

a devenit unul dintre cei 12 membri ai acestuia;

a redactat „Nota ultimativă” din 9 noiembrie 1918, prin care CNRC cerea guvernului maghiar o declarație oficială de recunoaștere a preluării puterii în Transilvania de către români.

După eșecul tratativelor din 13–14 noiembrie, purtate la Arad, presiunea a crescut. Unii doreau proclamarea imediată a Unirii, printr-un cerc restrâns de lideri.

Goldiș s-a opus.

A considerat că o hotărâre atât de mare nu trebuia să fie vreodată atacată pe motiv că a fost decisă „de câțiva”.

„Către popoarele lumii” și chemarea către Alba Iulia

Ca să scoată hotărârea din zona negocierilor de culise, Vasile Goldiș a redactat:

manifestul „Către popoarele lumii” – tipărit în română, franceză și engleză, trimis ziarelor de circulație internațională și difuzat prin stația de telegrafie din Praga;

„Convocatorul Adunării Naționale de la Alba Iulia”, publicat și în „Românul”, cu imperativul limpede: „Istoria ne cheamă la fapte!”

El a fost cel care, la 1 Decembrie 1918, a prezentat în fața celor 1.228 de delegați ai națiunii române „Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia” – documentul care consfințea Unirea Transilvaniei cu România.

Momentul acesta a fost apogeul unei vieți puse în slujba unei idei.

După Unire: funcții, dezamăgiri și retragere

După 1 Decembrie 1918, ca recunoaștere a rolului său, Vasile Goldiș a fost:

ales în Marele Sfat Național;

membru al Consiliului Dirigent – instituția care administra Transilvania până la integrarea completă, unde a condus portofoliul Instrucțiunii, Cultelor și Naționalităților;

pus în fruntea delegației (alături de Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Caius Brediceanu) care a prezentat Regelui Ferdinand actele Unirii.

În anul 1918, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

În anul 1923, a devenit președinte al Astrei – asociație culturală uriașă pentru epocă, în cadrul căreia s-a dedicat mai ales înființării bibliotecilor sătești.

A fost deputat în Parlamentul României și a făcut parte din mai multe guverne ale României Mari (cabinetele Brătianu și Averescu).

Dar, treptat, entuziasmul primilor ani de după Unire s-a lovit de realități dure, interese, jocuri de culise.

Dezamăgit, Vasile Goldiș s-a retras în locuința sa din vechea clădire a ziarului „Românul” din Arad. De acolo, cel care rostise rezoluția de la Alba Iulia a privit, în tăcere, cum idealurile se ciocneau de micimi omenești.

„Cad pe rând brazii din pădurea Ardealului”

În 1934, la moartea lui, i s-au organizat funeralii naționale.

A fost înhumat la Cimitirul Eternitatea din Arad.

Fostul său elev, poetul Octavian Goga, a spus atunci, cu voce frântă: „Cad pe rând brazii din pădurea Ardealului.”

Tot el îl numise pe Vasile Goldiș, cu ani înainte, „părinte al patriei”.

Astăzi, memoria sa este ținută vie prin:

monumente de for public;

instituții care îi poartă numele:

- Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad;

- Colegiu Național, Colegiu Particular;

- Muzeu Memorial;

- Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Vasile Goldiș”;

străzi și chiar localități botezate după el.

Ce rămâne, dincolo de statui

Vasile Goldiș a fost profesor, ziarist, deputat, organizator, vizionar.

Dar, dincolo de titluri, a rămas ceva mai greu de dus: standardul.

A refuzat „osul de ros”.

A transformat un ziar în voce de națiune.

A scris texte care au mișcat frontiere.

Și, când gloria s-a instalat, a ales să se retragă discret, nu să se agațe de ea.

Într-o epocă în care totul se reducea ușor la compromis, el a preferat să rămână incomod.

Iar asta ne lasă, nouă, o întrebare neliniștitoare: câți dintre cei care vorbesc azi în numele „națiunii” ar mai refuza un „os de ros” așa cum a făcut-o Vasile Goldiș?

C.L.

1918. Din Săpânța în Cetatea Unirii

                                                         de Gheorghe Pârja

Răsfoind arhiva mea, am dat peste un interviu realizat cu multă vreme în urmă cu un participant la Marea Adunare de la Alba Iulia. Era vremea când străbăteam drumurile și așezările Maramureșului în căutare de subiecte de presă. Așa am ajuns în comuna Săpânța, unde l-am întâlnit pe țăranul Gheorghe Pop–Chitru. Era în luna noiembrie 1983, când se împlineau 65 de ani de la Marea Unire. Am simțit nevoia să reiau acea lecție de istorie trăită. Și acum tresar și cred că a fost un privilegiu să stau de vorbă cu un martor al marelui eveniment de la 1 Decembrie 1918.

Îmi aduc aminte că drumul mi-a fost netezit de prietenul Mihai Dăncuș, pe atunci director al Muzeului Maramureșean din Sighetul Marmației. Ei, participanții la marele eveniment, au trecut în istorie. Pe vremea aceea mai puteam întâlni bărbați care au îmbrăcat haina unionistă, cu semnul tricolor în dreptul inimii, care au ascultat clopotul reîntregirii neamului în Cetatea Unirii. Printre cei peste 100 000 de participanți la istorica Adunare de la Alba Iulia s-a numărat și Gheorghe Pop-Chitru. Așadar, în urmă cu patru decenii, am bătut în poarta de la casa cu numărul 770. Împlinise 96 de ani. L-am aflat lucrând în grădină. Ce-i drept până a ajunge la poarta omului mi-am făcut un calcul al prudenței pentru vârsta venerabilă, pentru dialogul pe care urma să-l am.

Prejudecata mea s-a dovedit inutilă din clipa în care i-am dat binețe. Mă aflam în fața unui bărbat care purta cu demnitate istoria pe umeri, el însuși fiind purtător de istorie, ager pentru anii lui, cu părul negru ca pana corbului. Nici nu-mi dau răgaz să mă mir, mai mult admiram bărbatul care vorbea coerent despre cele mai mici detalii ale vieții. Intrăm în casa înconjurată cu porumb împletit, o casă tipic maramureșeană, cu două camere și tindă, pe care el, omul din fața mea, o făcuse la începutul veacului trecut. Ne luăm cu vorba, dar nu uit pentru ce l-am căutat. Așa că întrebările mele se îndreaptă spre participarea lui la Marea Unire. Am păstrat pe cât se poate vorba lui.

– Uncheșu Gheorghe, dumneata ești născut în anul 1887, aici în Săpânța. Când ai fost la Alba Iulia aveai 31 de ani. Cum îți mai aduci aminte de zilele acelea de dinainte de a pleca la Alba Iulia?

– Stai puțin, nepoate. Îs născut în anul 1887, cum bine ai aflat, în luna martie, ziua de 18. Asta nu uit că-i ziua în care am venit pe lume, nici luna nu o uit, că-i o lună bună, că se îndeamnă cu bine. Până să ajung la Alba Iulia trebuie să-ți mai spun câteva lucruri care s-au petrecut în viața mea. Am făcut prima bătaie – Primul Război Mondial – și am cătunit la Sarajevo, acolo unde l-au împușcat pe Ferdinand, și am slujit în regimentul 5. Eu am lăsat acasă, în Săpânța, doi prunci, un fecior și o fată, și o nevastă, care îmi purta de grijă. Așa că am vrut să mă trag mai spre casă. Am rezolvat cumva și am venit la Satu Mare. Aici m-a prins începutul războiului, pe care l-am făcut aproape tot. Știu că nu era gata bătaia și m-am întors la Săpânța. Și m-am apucat de lucru.

– Acum putem vorbi despre zilele acelea istorice dinainte de a pleca la Alba Iulia…

– Cum să nu! Dar nu au fost numai zile, că, după câte știu eu, au fost săptămâni. Dar să-ți spun cum a fost. Am fost chemați mai mulți bărbați, într-o bună zi, în sat, de preotul Simeon Balea, care ne-a spus: „Măi, care sunteți mai oameni, mai în putere, haideți să facem ordine în sat”. Așa am făcut Garda Națională Sătească din Săpânța, din vreo douăzeci de oameni la început. Erau cei cu armata făcută. Apoi am fost mai mulți. Tot atunci s-a făcut și Consiliul național sătesc, care-l avea președinte pe preotul Simeon Balea și un suflet de mare patriot, învățătorul Ion Bilțiu-Dăncuș, care ne-a spus că va trebui să plece din fiecare sat câte o delegație la Alba Iulia, unde să ne arătăm voința că vrem să ne unim cu Țara.

– Povestește-mi, din câte îți aduci aminte, cum a fost drumul până în Cetatea Unirii?

– Când a sosit vremea plecării la Alba Iulia, știu că, de la noi din sat, au plecat vreo 15 oameni. Au vrut veni mai mulți, dar ni s-a spus că asta a fost învoiala. Până în Baia Mare am mers pe jos, pe la Piatra Săpânții, Pleșca, Izvoare și am coborât pe Valea Neagră în Baia Mare. De aici am plecat cu trenul. Un mărfar. Dar am mers! Eu stăteam tot timpul cu un prieten de-al meu, Pop Dumitru-Toduț, cu care tot grăiam ba de una, ba de alta. Trenul era înstruțat cu crengi de brad, toți aveam semnul tricolorului românesc. Era tare multă lume, dar și tare multă ordine era.

– Dacă ați ajuns la Alba Iulia ce ați făcut?

– Dacă am ajuns acolo am mers pe Câmpul lui Horea. Măi, atâta lume n-am văzut de când m-o făcut mama! Dar nici după aceea. Au venit oameni din toată țara! Veneau de pe front soldații și ofițerii, cu tricolorul, oameni din satele țării. Cântau și jucau. Atunci am văzut o mare bucurie românească, o voie bună fără margini. Am ascultat vorbitorii. Pe Vasile Goldiș, Aurel Pop, Ștefan Cicio-Pop. L-am văzut pe George Pop de Băsești, era bătrân și lumea ținea tare mult la el. Cu Vasile Goldiș am dat de câteva ori mâna, și am stat de poveste cum stau cu dumăta. Am stat acolo vreo trei zile. Am dormit prin sate, pe la oameni. Eu am stat la unul pe care-l chema Pop, ca pe mine. Ne-am făcut prieteni pe viață. Vreau să spun că ziua aceea mare și fără asemănare nu o pot uita. După 65 de ani o văd limpede ca lumina cerului. Când s-a știut că suntem una cu România s-au cântat cântece patriotice. Of, că tare era nevoie de tricolor! (Aici Gheorghe Pop-Chitru cântă, recită versuri și lăcrimează).

– După ce v-ați întors acasă din Cetatea Unirii, ce trebuia să faceți?

– Până la urmă, am ajuns acasă. Apoi am fost trimiși prin sate să răspândim vestea. Era iarnă și am fost prin șeză­tori, să le spunem oamenilor ce am văzut la Alba Iulia cu ochii noștri. Când a venit armata română în Maramureș, am mers să o întâmpinăm. În frunte cu cei care am fost la Alba Iulia. Era omăt cam de un lat de mână și am luat-o peste păduri și ne-am întâlnit cu ostașii români la Ferești. Generalul Moșoiu era în frunte. A fost o bucurie mare, că ar trebui să stăm mult de vorbă să le pot povesti pe toate.

Ne-am oprit aici cu povestea despre Adunarea de la Alba Iulia. Am depănat multe întâmplări din viața satului. A fost un bun gospodar. Îmi spune că sărac este acela care nu lucrează. M-a condus până la poartă având o furcă în mână. După atâta vreme de la acea întâlnire cu semnificații profunde pentru viața mea, mai rămân dator acelei lecții de istorie, pe care mi-a predat-o un țăran nobil din Săpânța Maramureșului. Atunci i-am făcut o fotografie, care a devenit mărturie pentru expoziții și cărți din Maramureș și din țară.

Am reluat acest dialog după patru decenii tocmai pentru a ne aduce aminte cum și cine a făcut marea istorie. Oamenii luminați, dar mai ales poporul de la orașe și sate. Cum a fost și Gheorghe Pop-Chitru, din Săpânța.