Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27
În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie din Duminica a 30-a după Rusalii ne propune spre meditaţie un text care relatează întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu un oarecare tânăr bogat. Este un text scurt, realizat cu economie de cuvinte, dar cu foarte multe înţelesuri.
Întrebat fiind de Mântuitorul dacă ştie poruncile, el a răspuns nu numai că le ştie, ci că pe toate le-a împlinit din tinereţile lui. Din aceste cuvinte se vede că tânărul era curat şi nu a venit, ca alţii, cu gândul de a-L ispiti pe Domnul. El a venit să pună o întrebare în legătură cu mântuirea lui, cum să dobândească viaţa de veci.
Orice defăimare a aproapelui e o mărturie mincinoasă
Dacă privim cu atenţie câteva din poruncile pe care le-a amintit Mântuitorul, ca de exemplu să nu furi, să nu ucizi, să nu săvârșeşti adulter, sunt uşor de controlat şi am putea formula pe loc răspunsurile. Fiecare poruncă se poate controla şi răspunde dintr-odată: da, asta am făcut, asta n-am făcut. Sunt însă altele mai greu de îndeplinit şi de răspuns pe loc.
Să luăm de exemplu: „Să nu depui mărturie mincinoasă”. La început am fi tentați să răspundem: nu, n-am făcut, n-am fost la tribunal, n-am depus mărturie mincinoasă împotriva cuiva. Dar atunci când am vorbit de rău pe cineva, când am insinuat într-o convorbire cu cineva că cutare nu-i prea de treabă, când am discreditat pe cineva prin cine ştie ce cuvinte, cu aparenţă de obiectivitate, oare atunci n-am depus mărturie mincinoasă? Mărturia mincinoasă nu se depune numai în faţa tribunalelor. O putem depune şi în faţa aproapelui, atunci când judeci pe altul, dar mai ales când îl defăimezi.
Sau o altă poruncă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Cu toate că ni se pare uşoară, de multe ori ne purtăm cu părinţii în aşa fel încât atitudinea noastră nu este una de cinstire. Dar tânărul nostru a avut conştiinţa că poate răspunde: „Pe toate acestea le-am împlinit din tinereţile mele”, inclusiv pe acestea din urmă. De aceea, deşi Mântuitorul nu a făcut nici un comentariu în legătură cu aceasta, ci l-a crezut şi l-a aprobat, totuşi face un pas mai departe: „Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino de-Mi urmează Mie”.
Din aceste cuvinte reiese în primul rând faptul că Mântuitorul a ştiut că tânărul avea avere. L-a cunoscut ca Dumnezeu. Deşi textul Sfintei Evanghelii nu ne spune că el s-ar fi confesat că avea avere, Mântuitorul l-a pus faţă în faţă cu „păcatul” lui, pe care el poate îl ignora. De fapt, aceasta era slăbiciunea lui, aceasta îl domina şi îl priva de libertate. De aceea Mântuitorul l-a lovit în păcatul care-l durea mai tare. Apoi textul se referă la bogăţia concretă, la bunurile materiale pe care tânărul le-a acumulat pentru nevoile lui. Deoarece având bogăţie, aşa cum se întâmplă întotdeauna, prin ea tinzi să stăpâneşti şi pe oameni, şi pe aproapele. De aceasta ar fi vrut Mântuitorul Iisus Hristos să-l elibereze pe tânăr şi să-l aducă între oameni ca frate, nu ca stăpân.
Eliberarea de egoism
Dar, privind mai atent la cuvintele Mântuitorului, credem că El a avut în vedere şi altceva. S-a gândit şi la averea care te face egoist. Acela care are avere ţine mai mult la puterea lui, la opinia lui, iar din ea creşte egoismul. Averea ne face să devenim un fel de mici stăpânitori, să ni-i aservim pe alţii, să-i facem să gândească precum gândim noi, crezând că numai noi avem dreptate, că totul ni se cuvine numai nouă. Prin urmare, egoismul născut din avere devine sete tot mai mare de bogăție, care în cele din urmă devine sete de stăpânire. Nu averea în sine devine marele obstacol, ci ceea ce naşte ea în noi, iar în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Bogăţia sau sărăcia nu sunt prin ele însele nici bune, nici rele, ele devin aşa după dispoziţiile celor care le stăpânesc”, iar în Omilia a II-a despre Statui, acelaşi Sfânt Părinte a zis: „Precum vinul nu e lucru rău, ci beţia e lucru rău, tot aşa nu bogăţia e un rău, ci lăcomia cea rea şi duhul cel hrăpăreţ”. „Bogăţia în afară de măsură – spunea Sfântul Ambrozie –, cu orice titlu şi prin orice mijloc ar fi fost câştigată, are întotdeauna în ea un izvor de nedreptate şi neomenie.” Prin aceste cuvinte Mântuitorul vrea să spună: „Leapădă-ţi averea şi aşa te vei lepăda de egoism. Leapădă-te de tot ceea ce te îndepărtează de altul şi prin altul de Dumnezeu”. Deci sfatul Mântuitorului se adresează absolut către toţi creştinii şi nimeni nu poate fi creştin deplin dacă nu tinde spre desăvârşire.
Ascultând cu atenţie ceea ce i-a recomandat Mântuitorul, tânărul s-a întristat şi a plecat, fiindcă avea multă avere. Nu şi-a putut duce până la capăt eforturile de a-şi trăi convingerile religioase. A respectat poruncile, dar s-a oprit pe drum, pe drumul care duce la desăvârşire. Ceea ce i s-a cerut era prea greu de îndeplinit, deoarece era legat puternic de bunurile lui. De aceea Mântuitorul a gândit atunci cu voce tare: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”. Va să zică: în măsura în care te depărtează de oameni, în aceeaşi măsură bogăţia te îndepărtează şi de Dumnezeu.
Dar alături de Mântuitorul se aflau nu numai ucenicii Săi, ci şi cei care-L ascultau. Iar aceştia, auzind cuvintele Sale, speriaţi, i-au pus atunci o întrebare: „Doamne, dar atunci cine poate să se mântuiască?” S-au gândit că fiecare dintre ei, într-un fel sau altul, are câte o casă, o ţarină, un ban pus deoparte, are câte ceva. Mântuitorul le-a dat pe loc un răspuns: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Ce vrea să spună Mântuitorul prin aceste cuvinte? Un răspuns ar putea fi următorul: Oamenilor le e cu neputinţă să trăiască fără bunuri. Ar trebui să nu se mântuiască, în măsura în care îşi pun nădejdea în bunuri. La unii mai puţin, la alţii mai mult, dar de scăpat nu scapă nimeni de acest păcat al lipirii sufletului de bogății. Dumnezeu însă se milostiveşte şi îi înţelege, şi îi iartă pe cei care n-au căzut de tot în lăcomie şi avariţie. Dumnezeu ne îngăduie să avem bunuri, cu condiţia să le dăm o întrebuinţare bună, să nu le depozităm şi să nu ne împătimim, strângându-le fără o trebuinţă reală.
Porunca desăvârșirii ne privește pe toți
Nu trebuie să ne speriem de condiţiile pe care le pune Mântuitorul, ci să ne mângâiem că aceste condiţii nu sunt atât de grele încât să nu le putem îndeplini. Dar pentru a le îndeplini trebuie să fim buni creştini, să trăim curat, să avem intenţii bune, fapte bune, să facem bine şi să gândim bine unii despre alţii. Aceasta este desăvârşirea pe care o propovăduieşte Mântuitorul, şi ea nu presupune adunarea de averi, ci mai ales eliberarea de ele. Să nu credem că porunca desăvârşirii nu este şi pentru fiecare dintre noi. Mântuitorul le cere tuturor: „Fiţi desăvârşiţi”. Prin urmare, poruncile nu sunt imposibile. Trebuie să fim cu conştiinţa curată în tot ceea ce facem; să fim fiecare din noi ca înaintea lui Dumnezeu, în orice poziţie socială, în orice loc şi în orice timp am trăi. În acest sens, un sfânt din Pateric a spus: „De ar voi omul, de dimineaţa până seara poate să ajungă la măsura dumnezeiască”.
Greşim permanent, greşim des, iar întoarcerea să fie cel puţin tot atât de deasă pe cât este de deasă şi căderea. Averi ca tânărul din Evanghelie nu avem, însă avem atâta egoism şi duh de stăpânire, ca şi cum am avea bogății nenumărate.
Dacă ne-am întâlni cu Mântuitorul şi i-am spune că împlinim poruncile, tot ar mai avea să ne ceară să ne lepădăm de ceea ce ne stă pe suflet ca greutatea averilor: egoismul şi duhul stăpânirii altora.
Pr. prof. dr. Constantin Rus Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea”, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad
1972: 
