Acad. Ioan-Aurel Pop: Noua ofensivă contra istoriei și geografiei

Nu încetez să mă uit cu tristețe la scena politică din România de dinainte de 1989, dar – din păcate! – și la cea de după 1989. Sute de miniștri ne-au vegheat în acești ultimi 35 spre 36 de ani, dintre care câteva zeci la Educație, și s-a ales praful. Grija pentru reformarea școlii a fost în prim plan, mereu, dar reformarea a cuprins, de cele mai multe ori forma și nu conținutul, aparența și nu esența. Au fost și tentative mai sănătoase de vreo două-trei ori, înăbușite însă în fașă și repede uitate. Vă dau un exemplu de „reformare”: înlocuirea celor trei trimestre (de aceea numele le începea cu „trei”) și trei vacanțe cu cinci module și cinci vacanțe, plus „săptămâna verde”, „școala altfel” etc. De când e lumea erau „vacanța mare”, „vacanța de Crăciun” și „vacanța de Paști” și toate mergeau relativ bine. Nici măcar regimul cel odios nu s-a atins de această structură. Acum, marii „experți”, după ce au constatat că avem analfabetism de toate felurile și abandon școlar de speriat, au găsit cauza în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de trei ori pe an. Tot ei au mai inventat o cauză: „structura închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și Caesar, adică din greacă și latină. Ce nenorocire! Să trăim noi așa de ancorați în trecut! Și au venit avalanșe de propuneri de „schimbare”, ba chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline (materii) care să ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară, bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar și vestimentară, numerologică, de chiromanție etc. Chivernisitorii școlii, un fel de „toboșari ai vremurilor noi”, cei mai mulți fără experiență în învățământul preuniversitar, au găsit repede soluția: reducerea numărului de ore destinate disciplinelor „clasice” și introducerea câte unei pseudo-discipline (de câte o oră pe săptămână) precum cele enumerate mai sus. Primele afectate au fost, ca de obicei, „umanioarele” și științele sociale, dar nu numai ele. Ce atâta română, istorie, latină, geografie? Doar trăim în epoca globalizării și a digitalizării, care presupun omogenizarea planetei și care au toate cunoștințele stocate în baze de date sigure, ușor accesibile pentru oricine. Așa că școala ar fi menită să-i învețe pe copii și adolescenți doar strictul necesar legat de digitalizare, un pic de matematică, fizică, chimie, biologie (s-au redus și în cazul lor numărul de ore, dar nu prea mult, fiindcă ar fi fost strigător la cer și fiindcă s-ar fi revoltat părinții). Restul de ore urmează să fie destinat deprinderilor practice, abilităților, regulilor de viață individuală și publică. În această ecuație, educația prin istorie devenise o povară de nesuportat pentru „progresiști” și neomarxiști. De la un timp, au mai apărut și „anulatorii culturii”, și „treziții”, și alți feluriți răzbunători față de ororile trecutului, reale sau imaginare. Așa că, „istoria” trebuia pedepsită drastic. Mai era și motivul foarte gălăgios și foarte greu de combătut: istoria servise în perioada finală a lui Ceaușescu pentru „naționalismul comunist”, pentru preamărirea poporului român, pentru transformarea lui într-un neam glorios, unic, imaculat și mereu învingător, iar pe lider îl făcuse „geniul Carpaților”. Toate acestea i-au amăgit pe mulți, iar pe unii i-au transformat în inamici înverșunați ai științei (formei de cunoaștere) și disciplinei numite istorie. Cauza nu era disciplina numită istorie, ci patronii ei de atunci.

Ofensiva aceasta s-a legat mai întâi de nume: ce să mai caute „Istoria românilor” sau „Istoria României” în „curiculă” (cum s-a ordonat să se cheme planurile de învățământ)? Doar românii nu au fost niciodată glorioși, nu au făcut nimic în istorie, au fost lași și nu au construit, inventat, creat opere și capodopere! În consecință, trebuind noi să fim globali și globaliști, numele de „român” și „România” s-au șters aproape total din manuale. De altminteri, nici numele de „limba română” nu le-a plăcut unora și au creat manuale numite „limbă și comunicare”, ca și cum adjectivul „română” le suna prost. S-au făcut și manuale alternative de istorie, unele mai năstrușnice decât altele. Nu mai zice nimeni că istoria este unică și unitară, dar pentru elevi trebuie stabilit un manual-standard, cam cum se face la română cu limba literară. Avem graiuri berechet și patru dialecte, dar la școală se studiază limba literară. Așa și cu istoria. Însă la istorie a biruit relativismul și s-a erodat încrederea în adevărul istoric (relativ și parțial cum este el). A venit apoi asaltul asupra numărului de ore, care erau câte două (doar rar, la clasele de specialitate, erau câte trei) pe săptămână la gimnaziu și la liceu. S-a intrat repede cu barosul și a rămas doar câte o oră pe săptămână la aproape toate clasele și profilurile. Or, cu o oră pe săptămână nu se poate face carte, pentru că nu este timp de asimilare temeinică. La unele profiluri și specialități, numite „practice”, s-a scos de tot istoria, ca să nu mai tulbure mințile gingașe ale elevilor, concentrați pe deprinderi de viață, nu pe „teorie”. Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi. Istoria se făcea în trecut organizat, didactic, după cum sunau cerințele învățării unei discipline diacronice, cu evenimente petrecute în spațiu și timp. Prin urmare, specificul istoriei ca știință și disciplină școlară este că ea are sens numai dacă este învățată „din cele mai vechi timpuri până astăzi”, pe spații și în locuri anume. Global nu prea se poate, pentru că lumea nu se lasă cuprinsă pieptiș, în integralitatea ei, de către nicio minte omenească. Astfel stând lucrurile, elevii învățau la început, în școala primară, câteva elemente de istorie și geografie locală: care sunt formele de relief, cine sunt românii, ce este România, cum este împărțită țara numită România, ce are specific regiunea mea etc. Limbajul manualelor era adaptat vârstei, iar învățătorii erau instruiți să vorbească simplu, pe înțelesul copiilor de 9-10 ani. În gimnaziu, de învățau în ordine istoria antică (în clasa a V-a), cea medievală (în clasa a VI-ea), cea modernă și contemporană (în clasa a VII-a) și cea a României (în clasa a VIII-a).Primele istorii enumerate mai sus (din clasele a V-a, a VI-a și a VII-a) erau „istorii universale”, adică se refereau la trecutul Europei și la elemente din trecutul Asiei, Americii, Africii. Așadar, abia 25% din studiul istoriei în gimnaziu se referea la români, restul fiind dedicat civilizației Orientului, lumii greco-romane, Evului Mediu occidental, Renașterii, Reformei, lumii moderne, revoluțiilor etc. În clasele de liceu se repeta această structură (schemă), dar la nivel mai înalt, cu unități de învățare noi, adecvate vârstei și capacității de cunoaștere a adolescenților. Istoria României din clasele terminale a VIII-a și a XII-a însemna o integrare a trecutului nostru în trecutul european și universal. Altfel spus, după ce elevii aveau habar de evoluția lumii de la asiro-babiloneni și egipteni până la americanii contemporani, puteau integra istoria noastră în cea a lumii fără dificultate.Când se ajungea la umanismul nostru, la iluminism, romantism, liberalism, la Revoluția de la 1848, la unirea din 1859, la constituție, la independență etc., toate erau clare, fiindcă se vedea că avuseserăm și noi aceeași evoluție ca alții, trecuserăm prin același procese istorice, eram oameni între oameni și popor între popoare. Nu eram nici doar eroi, dar nici numai lași, nu eram nici imaculați, dar nici acoperiți de noroi, nu eram nici numai originali, dar nici exclusiv imitatori. Această structură aparent repetitivă a materiei respecta natura intrinsecă a disciplinei, respecta diacronia, concretețea materiei istorice și specificul psihologic al învățării. Din timp în timp, se puteau face sinteze, fixări și mai ales recapitulări. Ce s-a întâmplat între timp, pas cu pas? Mai întâi, s-a desființat diacronia. Istoria se studiază azi, de cele mai multe ori, la întâmplare, după structuri inventate. Elevii nu mai știu aproape nimic despre Antichitate și despre Evul Mediu și Renaștere. Dacă îi întrebi ce este o ogivă se consideră jigniți. Toată civilizația pare inventată în Epoca Modernă și mai ales în secolele al XX-lea și al XXI-lea. Trecutul mai îndepărtat trebuie făcut odios, neimportant, populat de oameni gregari și inculți, iar trecutul mai apropiat și recent trebuie calificat sau etichetat în funcție de împrejurări. Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui (atât cât se poate) și nu mai trebuie să știe că trecutul înseamnă viață și că viața – de oriunde și de oricând – trebuie iubită și nu disprețuită. Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie „îndrumați în mod constructiv”, ca să iubească și să urască la comandă. Istoria este fragmentată intenționat pe istorii de popoare și populații (istoria maghiarilor, slavilor, germanilor, evreilor etc.) și pe „bucăți” din ea (Comunism, Holocaust, minorități etc.). Istoria universală (cum se zicea odată) și istoria românilor sunt aproape eradicate. În fine, materia a fost în așa fel ordonată, încât pare sociologie și politologie și nu istorie, în ciuda faptului că manualele se cheamă invariabil „Istorie” (și nu istoria antică, medievală, modernă etc., precum odinioară). Concret, nu se mai studiază spații și timpuri (așa cum cere natura intrinsecă a disciplinei), ci teme mari (de exemplu, regimuri politice în istorie, războiul în istorie, religia și rolul ei, structurile sociale, revoluțiile etc.). Astfel, elevii pot învăța despre revoluțiile de la 1848 înainte de a ști ceva despre Napoleon, pot ajunge la Al Doilea Război Mondial și apoi să se întoarcă la religia egiptenilor vechi etc. În plus, la o oră pe săptămână, nici nu mai putea fi vorba despre recapitulare și fixare.În trecut, „pedagogii depășiți” constataseră că „repetiția este mama învățăturii” și că dacă studiai Antichitatea la 11-12 ani și o reluai cu alți ochi la 14-15 ani, aveai șansa să știi și pentru restul vieții, să ai nivelul de cultură generală adecvat, să cunoști. Cu alte cuvinte, dacă auzeai despre constituțiile noastre, de la 1866 încoace, nu se putea să nu vezi că rădăcinile lor veneau de la Atena și de la Roma antică, că Polibius și alții definiseră bine regimurile politice, cu variantele lor pozitive (de exemplu, monarhia, democrația) și negative (de exemplu, tirania și anarhia). Dar asta era prea mult. Elevii nu mai trebuiau să gândească singuri, cu mintea lor, care se cuvenea să rămână „virgină”, „tabula rasa”.

Acum, „specialiștii” ministerului educației au ajuns la părerea că și aceste firave și selectate cunoștințe erau prea mult și au scos istoria și geografia – cele două cenușărese ale materiilor școlare – din „trunchiul comun” (cu posibilitatea puțin probabilă ca școala să poată repara vag această nedreptate). Fiindcă este vorba aici despre o mare nedreptate, dar și despre iresponsabilitate. Eu știu bine că nu toate „materiile” propuse acum (și unele introduse în școală deja) au loc (că doar ziua și săptămâna nu sunt gumilastic, nu se pot dilata), dar de ce să ne legăm de istorie și de geografie mereu, de ce să le introducem în Patul lui Procust tocmai acum când putem circula în Europa și în lume, când putem vedea muzee și monumente, când putem admira cu ochii proprii piramidele și Via Apia? Oare este așa de inutil sau primejdios ca elevii să recunoască un monument romanic ori unul bizantin, să se uite cu ochi avizat la un tablou al Renașterii, să știe cum a apărut și ce a vrut Martin Luther? Oare este periculos sau inutil ca elevii să mai învețe de împăratul Traian, de daco-romani, de slavi, de Basarab și de Ștefan cel Mare? Cum am putut ajunge așa de troglodiți în acest secol al XXI-lea? În loc să ne străduim să avem profesori cât mai buni de istorie și geografie, să creăm conținuturi atractive, să folosim metode cât mai adecvate învățării, să facem din temele aride subiecte de vis, să stârnim curiozitatea copiilor și adolescenților, ne dăm de ceasul morții să tăiem și ce mai este din istorie și geografie. Se vede că este amenințată din nou și limba latină. Îmi amintesc cât ne-am chinuit acum câțiva ani – unii dintre noi, în frunte, pe atunci, cu Solomon Marcus – să salvăm limba latină. Ajunsesem să observ că pe prima pagină din Word, când deschizi computerul, aproape 80% din cuvintele de bază scrise acolo (format, copy, painter, times, roman, normal, file, replace, select, delite, editing, object, select, title, emphasis, paragraph, italic, case, insert, design, page, references, review, view, document și multe altele) sunt de origine latină sau din moștenirea greco-latină. Noi am rămas singurul popor din vechea romanitate orientală, singura ortodoxie latină din lume, singurul popor neolatin care purtăm în numele de „român” amintirea Romei.Nu am reușit atunci decât să salvăm latina la clasa a VII-a, câte o oră pe săptămână, deși materia nu este adecvată la o vârstă așa de fragedă. Gramatica limbii latine este ca geometria în matematică, adică te învață logica limbilor, pentru că multe limbi și-au făcut gramaticile lor după modelul latinei. Sigur că latina nu-ți oferă neapărat deprinderi practice, nu te învață ce să faci dacă intri într-o bancă, nu te învață cum să accesezi un cont, cum să eviți o sarcină nedorită, cum să mergi la medic periodic sau cum să mănânci sănătos, dar te învață infinit mai mult. Sunt revoltat când aud că școala nu mai trebuie să-i învețe pe elevi teorie, ci practică. Ba școala trebuie să-i învețe pe elevi teorie, ca ei să aibă la maturitate cultura generală necesară. Practica vine ușor, la fața locului, când ești pus într-o anumită situație. Nu am de ce să învăț în școală să fiu antreprenor, deși e bine să știu ce înseamnă un antreprenor. Altminteri ne facem cu toții manageri și nu mai muncește nimeni. Teama de multe cunoștințe acumulate de elevi este iarăși ridicolă. Se spunea odată că cine stăpânește cunoștințele necesare – cât mai multe – stăpânește lumea. Azi nu mai este de ajuns așa ceva. Azi lumea este stăpânită de cei care mânuiesc cunoștințele, care le transmit tendențios și care ne prostesc pe mulți, fiindcă am devenit doar instrumente. Cunoștințele sunt stocate în aparate speciale și ni se spune că este destul să știm să accesăm aceste aparate. Fals! Accesarea nu ne face deștepți și nici capabili de decizii bune. Deștepți sunt aceia care au cunoștințele stocate în creierul lor, care, aflați în fața unei decizii, compară datele din mintea lor și știu să reacționeze „în cunoștință de cauză”, cum se zicea odată. Până să ia deciziile aparatele în locul nostru mai este și nici nu este bine să lăsăm aparatele să decidă totul. Omul inteligent, se spune, este cel care știe să se adapteze bine și repede la provocările vieții. Inteligența presupune, prin urmare, memorie. Un om care-și pierde memoria este pierdut, bolnav iremediabil. Dar un popor? Nu înțeleg ce am avea noi de câștigat, ca români, dacă ne-am uita istoria, adică viața noastră din trecut, viața părinților, a bunicilor și străbunicilor. Cum și de ce să ne fie rușine de numele nostru și de istoria noastră? Academia Română a atras mereu atenția asupra acestor erori, prin memorii și prin propuneri, dar trendul a continuat. Am fost auziți, uneori la modul foarte politicos, dar nu ascultați.

De aceea cred că intelectualii lucizi trebuie să reacționeze în mod rațional și să explice aceste lucruri, să oprească noua ofensivă. Mai cred că cei mai mulți dintre cei care au inițiat aceste măsuri și care le aprobă nu știu exact ce fac, nu vor să distrugă ceva intenționat și nu-și dau seama de consecințe. Firește, sunt și unii care au în minte scopuri malefice, care servesc cauze străine de interesele poporului român și care veghează mereu. Există și din aceea pentru care românii sunt ca un ghimpe aici, în centrul geografic al Europei și în partea de sud-est a Europei instituționale. Topirea românilor într-o masă amorfă – care nici nu este definită încă, așa cum nu este încă acceptată juridic noțiunea de „cetățenie europeană” – nu este posibilă (deocamdată), fiindcă popoarele nu sunt produsul unor decizii luate de guverne și parlamente, ci s-au născut organic, de-a lungul timpului, prin acumulări succesive. De aceea, ele nu pot fi distruse prin decrete, legi, hotărâri. Istoria există în scoală, ca să se învețe aceste lucruri, chiar dacă ele nu plac unora. Uniunea Europeană este deocamdată o punere împreună a statelor (națiunilor), dar ar trebui să fie un concert al națiunilor, un fel de „republică a patriilor”, cum s-a zis de la Renaștere încoace. Pentru reușita proiectului, devine esențială cunoașterea popoarelor (națiunilor) componente, în diversitatea lor. Or, ca să-l cunosc și să-l respect pe „celălalt”, de lângă mine, trebuie să mă cunosc bine pe mine însumi.Nu există alteritate fără identitate. De aceea, istoria, geografia, limba latină – ce să mai spun de limba română! – sunt benefice, nu strică nimic, nu tulbură mințile, nu mai nasc naționaliști, șovini, xenofobi, cum ar crede și predica unii. Haideți să ne adunăm mințile și să fim raționali! Toate cele propuse ca discipline noi și care par că ne copleșesc sunt, de fapt, conținuturi sau unități de învățare. Ele pot și trebuie – cele mai multe, nu și cele aberante – introduse în materiile care sunt, care există. Criza școlii nu vine din faptul că elevii nu fac educație sexuală (ca materie cu note), să zicem, ci din această uitare de sine, din măsurile îndreptate contra școlii sănătoase, din noile directive ale „corectitudinii politice”, ajunse la forme distructive pentru viitorul țării. Iar cei care se sperie de identitatea românească – câtă mai există ea – greșesc. Felul nostru de a fi există și trebuie trimis mai departe, învățat prin educația din familie și din școală și făcut cunoscut și altora. Numai așa va putea exista Europa, prin români, prin polonezi, unguri, francezi, germani, lituanieni etc. Prin digitalizare comunicăm ușor, prin limba engleză ne înțelegem cu toții, prin hamburgeri, șaorma și chebab ne bucurăm gastronomic, prin vestimentație ne confundăm unii cu alții, adică ne omogenizăm, dar nu dispărem. Istoria românilor, geografia României, limba și literatura română, folclorul autentic și chiar mititeii nu deranjează cu nimic ordinea lumii, dimpotrivă, ne învață să fim și să rămânem români, să cunoaștem și să respectăm alte popoare, pe care să le privim și primim frumos. De aceea, istoria trebuie lăsată la toate clasele în trunchiul comun, cu câte două ore pe săptămână (în care intre și materiile noi, precum comunismul, dictaturile de extremă dreaptă, tragediile și discriminările etc.). Trebuie studiată prioritar istoria universală, după care, la final de ciclu, să se poată studia istoria românilor, cu numele ei corect. Istoria trebuie păstrată și la examene și concursuri de admitere, pentru că nu este nicio rușine să știm cine suntem pe lumea asta. Doar așa ne respectăm pe noi și îi respectăm pe confrații noștri europeni, dobândind demnitate.

 Autor: Acad. Ioan Aurel Pop

Sursa: Afnews

Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, la Chișinău: „Lumea de azi are o mare componentă antinațională și îi consideră pe cei care mai vorbesc despre patriotism sau despre națiune drept tarați iremediabil”

Miercuri, 28 august 2024, Congresul Național al Istoricilor Români a fost deschis la  Chișinău de acad. Ioan-Aurel Pop. Președintele Academiei Române prin susținerea prelegerii „O paralelă între două țări ale Țării: Transilvania și Basarabia”, în prezența reprezentanților autorităților statului din România și Republica Moldova, a cadrelor didactice din cele mai importante centre universitare românești, a cercetătorilor din institutele academice și specialiștilor din instituțiile de cultură, relatează AFnews.

 Domnul acad. Ioan Aurel Pop a spus, printre altele:

,,România e o țară de țări, Iorga a zis-o demult și înaintea lui au zis-o cronicarii frumos, ceea ce nu e nici bine, nici rău, ci ESTE, adică există, pur și simplu.

Fără să fie însă o situație singulară, în lume, Transilvania și Basarabia sunt două dintre țările-țări și sigur că sunt pentru mine ca două surori multă vreme înstrăinate de părinți, adică de casa lor firească și de frații lor, e drept că Transilvania și Basarabia s-au unit în 1918 prin voința locuitorilor lor cu țara mamă, dar numai Transilvania mai este astăzi parte a României. Și mai sunt unii care chiar și în privința asta cârtesc. Știu că vorbim astăzi în metafore simple cu frați și surori și cu mame ca în secolul trecut sau mai rău, ca în secolul al XIX lea, secolul romantismului istoriografic, cel puțin în prima parte. Știu că vorbind astfel îi voi scandaliza pe unii, mai ales dintre progresiști, neomarxiști,  woke, dintre anulatorii culturii, dintre inamicii istoriei, dintre deconstructiviști și câți alții.  Fiindcă lumea de azi are o mare componentă antinațională și îi consideră pe cei care mai vorbesc despre patriotism sau despre națiune drept tarați iremediabil. Iar pe cei care definesc câteodată cu oarecare căldură, fiindcă un istoric nu poate vorbi și fără căldură sufletească, cei care mai definesc cu oarecare căldură în națiunile, îi pun, cum se zicea o dată, la lada de gunoi a istoriei. Pentru mulți, a-ți iubi națiunea proprie înseamnă a urî alte națiuni, ceea ce este complet greșit fiindcă ei confundă dragostea de țară sau, să zicem, naționalismul lui Iorga cu xenofobia. Ei nu mai învață noțiuni și nu mai știu sinonimie, și, neștiind gramatică, n-au cum să mai vorbească corect nici românește și nici altă limbă. Vă spuneam că îmi asum riscul. Cât timp mai vorbim românește și mai credem în viitorul acestui popor, nimic nu e pierdut. Iar dacă credem în rostul poporului român, nu putem să nu vorbim și să scriem despre el, despre acest popor, decât cu sete de adevăr și cu oarecare căldură sufletească. Această atitudine consider că nu jignește pe nimeni, în primul rând nu jignește alte popoare care își au toate rosturile lor fiind cunoscute și respectate de noi toți.

Așa cum știți, aproape toate țările lumii sunt formate din provincii istorice iar România nu face excepție. Cine și-ar putea imagina Germania fără Bavaria și Saxonia sau Franța fără Auvergne sau Normandie  sau Italia fără Toscana și Lombardia? Nu se poate. România este formată din trei provincii istorice mari care sunt Țara Românească sau Valahia, Moldova și Transilvania împărțite, la rândul lor, de istorie, în alte provincii mai mici. De exemplu Moldova e formată din țara de Sus numită de la o vreme Bucovina, Basarabia și Moldova propriu-zisă, cam cât a rămas atunci când s-a făcut Unirea de la 1859.”

Distrugerea memoriei colective

 

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Este mai greu dențeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției S.U.A. (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția S.U.A. (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul S.U.A. și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor  acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar „Gone with the Wind”, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă.

Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul. Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne. În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației. Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.

Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi. Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către O.N.U., iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui?

Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa? Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă.

Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană. Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia. Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze  premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere. Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății. În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni! Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

 

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

art-emis.ro

Acad. Ioan-Aurel Pop: „Sfintele Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii”

„La Paști”

Titlul de mai sus este preluat dintr-o poezie de George Coșbuc. Scrisă cu circa 125 de ani în urmă, unora li se va părea ciudată chiar și prin titlu, ca să nu mai vorbesc de numele volumului, apărut în 1896, din care compoziția face parte: „Fire de tort”. Mai întâi, odată cu pierderea simțului limbii române, unii se întreabă dacă nu ar fi fost corect „De Paște” în loc de „La Paști”. Ar fi fost corect poate, numai că în graiul ardelenesc sărbătoarea Învierii Domnului se cheamă „Paști” și nu „Paște”. Azi ni se spune că sunt corecte ambele forme, iar în limbile romanice avem corespondente pentru amândouă. În franceză se zice Pacques (la plural, adică „Paști”), iar în italiană se zice Pasqua (la singular, adică „Paște”). În românește, totuși, nu sună bine „Paște fericit!” fiindcă asocierea cu un verb fără legătură cu sărbătoarea este inevitabilă. În al doilea rând, un eveniment, în țara „binecuvântată între toate de Domnul pe pământ” (cum numea Bălcescu Țara Ardealului), nu se petrece „de” sau „pe”, ci „la” sau „în”. Prin urmare, se zicea demult și se mai zice încă astăzi „La Paști”, care cad în acest an „în” 2 mai și nu „pe” 2 mai. Iar volumul care găzduiește poezia devine pentru unii „Felii de tort”, fiindcă, în mintea lor, „Fire de tort” nu ar avea sens. Numai că tortul este o țesătură, o pânză de in ori de cânepă, lucrată în casă, la război și vine din latinescul tortus, legat de verbul torquere, din care am moștenit românescul „a toarce”. Astfel, „tortul” și „a toarce” sunt cuvinte ajunse în românește din limba latină, după aproape două milenii de folosire aici, la Dunăre și la Carpați.

Ce spun versurile lui Coșbuc? Vorbesc simplu despre venirea primăverii, cu ciripit de păsări, cu cer însorit, cu arbori în floare și cu pace în întreaga fire. După aceste „generalități”, vine particularizarea prin mijlocirea unui sat, animat de creștinii porniți din vale, câte doi, salutându-se creștinește, ca de Înviere, cu fețele lor arse de soarele muncii. Pe drumul acesta spre locașul sfânt, pomii își pleacă frunțile, iar oamenii aud în adierea vântului „glasul celor din morminte”, ridicați înspre „Duhul Sfânt” care se pogoară spre pământ. În liniștea solemnă de afară nu se aude decât cântarea „în stihuri” a preotului din altar și dangătul clopotelor, cântând și ele, dar nu oricum, fiindcă, de fapt, „râd a drag și plâng a jale” în același timp. Drumul din vale spre deal este unul inițiatic, el conducând înspre biserică, adică spre înalturi, de unde vine mântuirea, prin victoria vieții veșnice, „cu moartea pe moarte călcând”. Pe deal fiind, oamenii indefiniți, venind din vale, se individualizează, adică devin neveste tinere, fete, bătrâni, „câte-o bătrână cu micul ei nepot de mână”. Cea din urmă strofă este închinată maternității divine și umane, „mamei micilor copile”, adică Preacuratei sau „Vergurei Maria”, care-și plânge „copilul dorit” și care este îndemnată să râdă, fiindcă „la Paști” simțim cum viața învinge moartea.

Poezia a fost introdusă la un moment dat în programa școlară, la una dintre clasele mici, dar azi se aud ecouri de contestare, din moment ce „Occidentul nu mai are nevoie de religie” (?) – după cum pretind voci din înaltul puterii – și din moment ce George Coșbuc a fost un „poet minor și naționalist” – după cum pretind alte voci. Evident, năsăudeanul nu a scris aceste versuri cu intenția de a da la iveală „psalmi” teologico-filosofici, precum Vasile Voiculescu în volumul „În Grădina Ghetsemani” sau ca Tudor Arghezi, cel care oscila între „credință” și „tăgadă” sau care voia să urle „Este!”. Coșbuc publica „La Paști” în anul 1896, când peste 90% dintre români erau truditori ai pământului, țărani, oameni legați de agricultură și când, se pare, mai puțin de jumătate dintre români știau să scrie și să citească. George Coșbuc nu scria poezii pentru elita noastră intelectuală, nici pentru criticii literari și nici pentru a rămâne el celebru în posteritate. Coșbuc a fost un poet-luptător, un poeta vates, un fel de profet pentru poporul său, care se afla în epoca genezei unității sale politice, a construcției statului național unitar. Pentru a desăvârși educația aceasta a națiunii, la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, preoții erau adevărați învățători, transmițători de mesaje duminicale, după terminarea slujbelor. Poezia „La Paști” era menită unui asemenea mesaj de îmbărbătare către poporeni, de transmitere a atmosferei de sărbătoare, de însuflețire întru rugăciune, armonie, iertare și speranță.

Altminteri, ar fi greșit să credem că „La Paști” este o poezie facilă, ocazională ori de conjunctură. Ea se altoiește bine pe tradiția poeziei românești mature, are elemente de pastel, de invocație și de rugăciune, dar și de meditație. Observația lui Lucian Blaga din „Spațiul mioritic”, privind apartenența românilor la „relieful” natural și sufletesc ponderat, la succesiunea deal-vale sau la alternanța dintre spațiul cosmic și spațiul teluric – ilustrată magistral de Mihai Eminescu în „Luceafărul” și în alte creații, dar adecvată și altora – nu-i este străină nici lui George Coșbuc. Oamenii din sat, din baștină, din legătura lor cu munca cotidiană și cu pământul pornesc spre deal, se duc dinspre vale spre deal, ca să ajungă în înaltul bisericii, la întâlnirea cu Dumnezeu, veghetor din ceruri și trimițător al Duhului Sfânt. La Paști, oamenii se ridică spre cer, iar Duhul Sfânt se pogoară spre pământ, adică spre oameni, într-o învăluire de trecător și de etern, de perisabil și de nemuritor, de trup și de duh, de moarte și de viață, întru biruința Învierii. Treimea cea nedespărțită este prezentă peste tot în această poezie a lui George Coșbuc, terminată cu o imagine de icoană țărănească pe sticlă a Fecioarei, care-și plânge cătinel Fiul răstignit și prinde a zâmbi de minunea Învierii Lui. Paștile lui George Coșbuc nu sunt pentru teologi din umbră de scriptorii, nici pentru filosofi sofisticați și nici pentru literați erudiți și pretențioși. Ele sunt pentru oameni între oameni, pentru truditorii gliei, cu mâini bătătorite de munca de peste săptămână, de coarnele plugului sau de secera făcătoare de snopi, dar pentru oameni cu fețe luminate de har duminica, la intrarea sfioasă pe ușa bisericii.

Se poate ca astăzi, în era digitală și cosmică, să credem că nu mai este nevoie de astfel de versuri simple, nici de înălțare, nici de curățenie sufletească, ca și cum noi, oamenii, am fi devenit demiurgi. Nu ar fi o noutate ca unii dintre noi să credem astfel. Au mai crezut și alții, amăgiți de măriri deșarte și de semeții bezmetice și s-au trezit ca Icar, cu aripile frânte, căzuți în genuni. Sfintele Paști înseamnă multă lumină, cea mai puternică lumină pe care o putem trăi noi, muritorii, în viața aceasta de „umbră și vis”, întru așteptarea obșteștii învieri. Lumina de Paști nu are legătură cu justiția, cu etica și nici cu politica oamenilor – pentru că acestea se schimbă și se pliază după voia puternicilor zilei – ci cu dreptatea, cu morala și cu voința divină, aflate sub semnul eternității. Iar în voința aceasta fără început și sfârșit nu este loc pentru invidie, vrajbă, corupție, ură, răzbunare, ci numai pentru iertare, bunătate, bunăvoință, generozitate și iubire. Poezia lui Coșbuc exprimă această armonie cerească plutind printre săteni și ne îndeamnă să o primim și să o trăim.

Cât de departe sunt aceste vorbe simple, sculptate parcă în marmură, ale poetului de deșertăciunile zilei, de prefăcătoria fariseilor din fruntea bucatelor, de orgoliul celor care se cred atoateștiutori, care emit sentințe, care se ocărăsc unii pe alții, care dau lecții de conduită, fără să fi construit nimic în viață! Poetul relevă pacea sufletelor simple, de la temelia țării, pacea ostenitorilor gliei, a protagoniștilor muncii tăcute. Este o pace trainică, nestrămutată, eternă, capabilă să ducă lumea înainte.

Deși poetul vorbește de timpuri arhaice, de țărani și de sate, de biserici pe dealuri, toate acestea nu sunt departe, ci sunt prezente în sufletele noastre, în toată experiența de viață a strămoșilor, depozitată în mințile și inimile noastre. Nu avem decât să știm s-o descifrăm, fiindcă ea există latent. În loc să ne înrăim și să ne înverșunăm, în loc să trezim, prin „corectitudinea politică”, prin neomarxism, prin anarhism și anarhie, grave subiectivisme și să conducem la grave discriminări, la distrugeri de statui și la arderi de cărți, avem datoria de oameni să ne împărtășim din „lumina lină” a Învierii, urmând pilda înțelepților și îndemnul „Cuvântului care zidește”.

Hristos a înviat!

Autor: Acad. Ioan-Aurel Pop 

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române: “Pentru unii, democrația înseamnă libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, arogant, dar aflat la putere!”

Există atâta ură în societatea românească de astăzi: tinerii împotriva bătrânilor, românii împotriva ungurilor sau ţiganilor, românii din țară contra celor din afara ei, salariaţii din mediul privat contra bugetarilor, „deștepții” contra proștilor…Ura prezentă s-a extins asupra trecutului, contemporanii îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale şi ulcele, se luptă cu statuile…  

Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine și-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate fi schimbat de nimeni!), oamenii de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morți și deveniți oale și ulcele, oameni care vor fi greșit – căci cine nu greșește pe lumea asta? – dar care au și construit, au inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile este semn de mare paupertate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism, de pierdere a limpezii judecăți. Evident că și noi, românii, avem urile noastre, istorice și actuale, fiindcă trăim printre oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin. Suntem și noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viață și al educației precare, supuși manipulării. Această manipulare se pliază bine și pe prejudecățile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realitățile similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogați”, pe oculta mondială, pe masoni sau pe „proști”.

Ungurii au un guvern care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene.

Când se creează o psihoză privind un pericol de moarte, apare și lozinca: „Scapă cine poate!”. De putut, pot tinerii și maturii, nu bătrânii care și-au trăit traiul. Cu ungurii este o altă poveste, veche și adâncă, derivată din diferendul nostru istoric. Ungurii au un guvern naționalist, care apără interesele cetățenilor și etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene. Prin urmare, unii ne îndeamnă să-i invidiem și chiar să-i urâm. Nu-i vorbă, ne dau și ei, fruntașii unguri, destule motive de antipatie, sfidând România, vorbind mereu de Ungaria Mare, de „Bazinul Carpatic”, ca patrie a lor originară, unde pot acționa ca vodă prin lobodă. Ţiganii sunt „de-ai noștri” de o istorie întreagă (sute de ani i-am ținut ca robi), dar colindă lumea și se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerșesc, alții nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc.

În societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile

Românii plecaţi în afara Ţării[1] au fost demonizaţi pe vremea comunismului, ca fiind „transfugi trădători”, iar această percepție nu a dispărut încă, chiar dacă nu mai mâncăm în țară salam cu soia (mâncăm E-uri pe pâine – n.r.). Ni se repetă zilnic că România este una dintre cele mai corupte țări din lume. Pe fondul acesta, este normal ca românul de rând, bugetar și sărac, să creadă că privații s-au îmbogățit prin fraudă, că au supt sângele poporului… Dincolo de aceste constatări ale mele, în societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile. Dacă, însă, comparăm scenele publice din alte societăți, atunci nu trebuie să ne turnăm de pomană cenușă în cap. Nu suntem noi campionii urii! Ceea ce nu înseamnă că nu se cuvine să devenim mai maturi și mai responsabili, mai generoși și mai buni.

Momentul 1989 ne-a oferit șansa să fim liberi, dar libertatea venită prea brusc ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea.

Ministerul Educației Naționale este contestat, iar educația, în general un domeniu neglijat de statul român postdecembrist indiferent cine a fost la putere. Noi am avut în țară, vreme de peste patru decenii, un regim comunist care a controlat totul, inclusiv educația. Deranja mult mai ales controlul acesta de partid și ideologizarea unora dintre discipline. Eram setoși de libertate, iar momentul 1989 ne-a oferit șansa de a fi liberi. Libertatea aceasta, venită prea brusc, ne-a amețit și nu am știut ce să facem cu ea. Am vrut să schimbăm repede totul, și pe cele rele și pe cele bune. Ministerul educației nu are cum să fie simpatizat, fiindcă el a fost – în mintea publicului – cauza schimbărilor rapide și, în mare parte, fără noimă. S-au schimbat și miniștrii la fiecare câteva luni, ducând funcția de ministru în derizoriu. Reformarea, cel puțin cu numele, a devenit continuă.

Banii investiți în educație sunt secretul prosperității viitorului.

Neglijarea de către toți liderii politici a educației și cercetării – dotate cu cele mai mici bugete – a fost și este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care trece țara. O țară puternică, civilizată și conștientă alocă procentaje substanțiale din buget educației, cercetării și sănătății. Dar și țările cu nivel de trai mediu sau scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educație, nu s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiți în educație nu aduc profit imediat și palpabil, dar ei sunt secretul prosperității viitorului. O mare parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viața cotidiană se datorează lipsei de cultură generală și de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …

De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă.

Oricât de rău ar fi fost comunismul, a ridicat o pătură de intelectuali care erau convinși de mici, din familie și din școală, că nu poți reuși în viață fără carte. Pentru mine, învățătura (organizată sau individuală) a fost o obsesie. De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiție pentru succesul în viață este munca onestă. Cu excepția unor lideri de partid semianalfabeți și aroganți (care erau câteva sute, poate două-trei mii), atunci erau promovați în funcții administrative oameni cu rezultate foarte bune la învățătură, care se bucurau de respect în grupul lor și care înfăptuiseră ceva în viață, în meseriile lor. Evident, nu erau cu toții savanți, dar erau oameni de valoare mulți dintre ei. De aceea, o societate strâmbă, adusă la noi pe tancurile sovietice, a și putut dura așa de mult. După 1989, democrația a însemnat, pentru unii, și libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, agramat, dar aflat la putere. Oamenii trebuie să trăiască toți pe lumea asta, indiferent de nivelul de inteligență și de pregătire, dar dacă lăsăm să ne conducă cei cu 3,60 la bacalaureat vom ajunge cu toții o societate de nota 3,60. Necazul este altul și este grav: conducerea politică și-a pierdut în asemenea măsură încrederea românilor, încât cei buni nu se mai avântă în luptă, nu mai vor să conducă, nu se mai înscriu în partide și nu mai participă la alegeri. Și nu vorbesc de generația mea, care și-a cam trăit traiul, ci de tineri, de tinerii talentați și blazați, care nu mai cred că se pot realiza în România. Aici, generația „bătrânilor” are, totuși, un rol important, anume acela de a-i convinge pe tineri să nu dispere, să aibă încredere în virtuți și în valori, să lupte, în ciuda descurajării, pentru poporul acesta și pentru România.

Academia Română a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini – puncte de vedere  legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Academia Română se implică zi de zi, de peste 150 de ani, în procesul de reformă a învățământului și în cel de schimbare a mentalităților, de modernizare, numai că nu este întotdeauna ascultată. Sunt, din păcate, români – „educați” în forma descrisă mai sus – care cunosc mai bine Academia lui Hagi sau Academia de Poliție decât Academia Română, cel mai important for de consacrare intelectuală din această țară, din care au făcut parte Ion Heliade Rădulescu și Timotei Cipariu, Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, Henri Coandă și Grigore Moisil, Lucian Blaga și David Prodan. Academia a elaborat acum câțiva ani un program de țară, în patru volume, pe câteva mii de pagini (cu o sinteză a acestor volume, pentru cei care citesc mai puțin sau care înțeleg mai repede), dar nu prea are ecouri ale acestui efort științific. Asta nu înseamnă că rămânem pasivi. Aproape săptămânal trimitem expertize ale noastre forurilor politice, puncte de vedere  legate de educație, de mediu, de calitatea vieții, de efectele crizei actuale etc.

Din necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii.

Istoria, ca disciplină școlară, nu are nu renume bun. „Toceala” de date și fapte, practicată de unii elevi pe vremuri, prin obligații impuse de profesori care se credeau zei și care puneau accent pe memorare mecanică, nu a fost de bun augur. În plus, istoria a fost și printre materiile politizate înainte de 1989, cea ce i-a înrăutățit percepția. Numai că istoria nu înseamnă nici toceală și nici politică, ci ea este viața oamenilor. Pe lumea asta, de când există ea, sunt mai mulți oameni morți decât vii, dar morții au fost și ei vii și au construit lumea. Dacă îi ignorăm și îi disprețuim, ne nimicnicim pe noi înșine, ne declarăm singuri nevrednici. Din necunoașterea istoriei s-au născut monștrii care se războiesc azi cu romanele și cu statuile, cu monumentele și cu filosofii. Istoria națională nu înseamnă extremism, ci viața părții noastre de lume. Dacă nu știm viața părții noastre de lume, cum putem să înțelegem și să iubim lumea în ansamblul ei? Prin urmare, istoria trebuie să aibă în orice loc de pe pământ locul ei ca disciplină școlară și ca segment al educației. Dar nu se mai poate istorie ca în secolul al XIX-lea, cu profesori care dictează lecții, care scriu câte un cuvânt cu creta la tablă, care aduc câte o hartă sub braț și care au satisfacția să-i prindă și să-i „ardă” pe elevii care nu știu anii de domnie ai vreunui prinț anonim … S-au dus vremurile acelea! Avem nevoie de profesori mobili, moderni, mobilați la minte, care să știe că aleagă din trecut (nu se poate studia totul!) firescul vieții, elementele perene, etern umane, care ajută să meargă lumea mai departe. Dacă istoria înseamnă viață, atunci ea trebuie să fie fireasca precum viața.

Patriotismul se sădește greu și rodește și mai greu. S-a creat o prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri și nepoții lor.

Sentimentul patriotic este o trăire delicată și discretă. El trăiește în suflete. Îl compromitem ușor dacă devenim aroganți. Dragostea de locul de naștere a noastră, a părinților, a bunilor și străbunilor (sentimentul patriotic este unul de dragoste!) se naște treptat, prin educația din familie și din clasele primare. Dacă ești fericit în familie, dacă părinții se înțeleg între ei și dacă te răsfață din când în când bunicii, atunci nici nu este nevoie de vorbă lungă. Un vers de doină, un sunet de fluier, o poveste cu Făt-Frumos, o pară pârguită din pomul livezii de la țară, o unduire de fată îmbrăcată cu ie, o frunză ruginită, căzută pe trotuar toamna devreme sunt adesea îndeajuns ca să ne creeze rădăcini și să ne dea avântul de a cunoaște lumea, de a înțelege piramidele, de percepe un templu grec sau de a ne bucura de basmele lui Ispirescu. Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înțelege și iubi patriile altora. Patriotismul acesta, perceput de mine ca dragoste, se sădește greu și rodește și mai greu. Din păcate, azi s-a creat o cezură, un fel de prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri (plini de prejudecăți, zic unii) și nepoții lor internauți (impulsivi și nerăbdători). Întotdeauna au fost conflicte între generații, dar a biruit mereu buna înțelegere. Prăpastia se va putea umple cu înțelepciunea bătrânilor, cu setea de nou a tinerilor și cu munca stăruitoare a maturilor. Toți oamenii au niște datorii față de comunitate. Dacă ne înțelegem fiecare „datoria vieții noastre”, nimic nu este pierdut, deși avem uneori impresia că am rătăcit calea.

Persistența obstinată pentru critică a condus la denigrare Ţării pe aproape toate planurile.

Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în care mulţi îşi vorbesc de rău Ţara, îşi disprețuiască Neamul și se dispreţuiesc pe ei înșiși. Românii au avut așteptări disproporționat de mari după 1989, sperând că, în timp foarte scurt, va curge pentru toți lapte și miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice și cine să asculte? Puținii oameni sceptici sau realiști care au atras atenția că lumea noastră nu se va schimba de la sine și nici în câțiva ani, au fost ironizați, discreditați, uitați. Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat că critică țara, era declarat trădător și era pedepsit. România trebuia să fie atunci slăvită „în vers și cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut imaculat, cu prezent prosper și cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa românilor și a țării lor – venite deopotrivă din interior și din exterior – au fost legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistența obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.

În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare, pricinuite – se spunea complet greșit, de națiuni orgolioase și dominatoare – au apărut mulți „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă stângă și de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni absolut identici, obedienți, cu mințile spălate, un fel de roboți umani, nu este nouă, dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat și mijloacele necesare pentru îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând, needucat. Anumiți intelectuali de mare valoare și cu priză la public au fost atrași – cu metode multiple, în funcție de convingerile și de slăbiciunile fiecăruia – de partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai națiunilor au marșat prea mult, exagerând și s-au umplut de ridicol. Alții, convinși de legitimitatea valorilor naționale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse, marginalizați, jenați de spectacolul trist al lumii.

Dincolo de toate aceste sinuozități, românii nu pot să fie obligați de nimeni să-și vorbească de bine țara și poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinși singuri că se poate trăi și în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toții, că secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferințele ținute la televizor, online, discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „țărișoară” îi mai pot impresiona pe unii, dar nu conduc la binele țării. Mulți ne batem cu pumnul în piept ca patrioți, îi declarăm eroi și martiri pe anumiți antecesori, stabilim zile de sărbătoare în memoria strămoșilor și a evenimentelor marcante din trecut, dar nu facem nimic practic pentru prezent, nu ne creștem cum se cade copiii, nu sădim un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniți să muncim. Vrem să câștigăm bani buni pe muncă puțină sau fără muncă, să fim toți manageri și să lucrăm în multinaționale. În general, românii se supraapreciază și așteaptă de la Țara Românească răsplăți nu în funcție de realitate, ci de ficțiunea în care unii trăiesc. Alții ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios și ne plângem că acesta nu este cunoscut. Viața politică a fost acaparată, în parte, de ariviști, iar o parte din tinerii talentați ai țării își iau lumea în cap, punându-se în serviciul altor patrii și altor forțe.

Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare.

Educarea românilor pentru dragostea de Neam și Ţară se realizează greu în mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face. Ea trebuie făcută fără lozinci, fără discursuri sforăitoare, fără mustrări și apostrofări. Românii trebuie lăsați să se convingă singuri că au nevoie și ei (ca oricare popor) de o țară, adică de o casă și că prosperitatea acestei case depinde, în primul rând, de ei. Familia și școala au un rol hotărâtor în educație. Dar educația acesta trebuie să fie una făcută din convingere, lin, „ca vântul ce-adie pe poteci”. Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare. Este de ajuns ca la Fizică să fie pomeniți Aurel Vlaicu și Henri Coandă, la Științele Naturii Emil Racoviță și George Emil Palade, la matematică Grigore Moisil și Solomon Marcus și câți alții! Din anumite prestații publice, elevii și studenții înțeleg că toți românii din România au fost, sunt și vor fi proști. Ca să se poată schimba țara în bine – mă îndoiesc că dorim cu toții asta! – nu avem altă soluție decât s-o iubim.

Să dăm Ţării ceea ce se i se cuvine, atât cât putem fiecare!

Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune și încredere, iar acestea nu se pot manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Țara este realitate și ideal în același timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă Ţara, ci ce i-am dat noi Ei[2]. Eu aș adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, și ce ne-a dat nouă țara, însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm și noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem fiecare. Ca să fii patriot este de ajuns să-ți faci datoria acolo unde ești pus: dacă ești elev, să înveți sârguincios, dacă ești profesor, să ții lecții bune, dacă ești hornar, să cureți cinstit hornurile, dacă ești contabil să faci calcule corecte etc. Nu să facem de toate și să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, țara va fi mai bună pentru locuitorii ei și tot mai mulți români vor ajunge s-o respecte și s-o iubească.

Notă – Adaptare după un dialog  al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Liviu Man de la Gazeta de Cluj 

[1] Urmare a efectui de turmă, în mod frecvent şi total greşit, pentru românii plecaţi în afara graniţelor României mass-media, dar – regretabil – şi mulţi intelectuali luaţi de val folosesc cuvântul diaspora, care, conform DEx, defineşte:  „Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de către Nabucodonosor II, regele Babilonului”. Sunt românii evrei? Suplimentarea trasă de păr cu semnificaţia – Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine a fost implementată „tacit”, pe parcurs, la comanda politică a sinistrului cominternist Silviu Brucan (alias Samuel Bruckner supranumit şi „Oracolul din Dămăroaia”) -, asemenea încercării de înlocuire a cuvântului corect – ţigan (chipurile peiorativ) cu cel incorect – rrom. Urmările – au dovedit a fi  dezastruoase nu doar prin nerespectarea adevărului, ci prin consecinţe – n.r.

[2] Lui John Fitzgerald Kennedy i se atribuie în mod greşit fraza: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea !”. În discursul său, preşedintele american l-a citat (fără a-l menţiona) pe poetul-filosof libanez Khalil Gibran (1883-1931), care a scris fraza într-un articol publicat în care îi susţinea pe patrioţii libanezi în lupta lor împotriva dominaţiei Imperiului Otoman – n.r.

Sursa: Revista Art-Emis

Președintele Academiei Române, Acad. Ioan-Aurel Pop: ”Înainte de a cere autonomia unei unități administrative, nu ar trebui ca acea entitate să existe?”

Ne putem aștepta ca o grupare politică sau un parlamentar să depună la Camera Deputaţilor ori la Senat un proiect de lege pentru micșorarea densității populației României, altul pentru vinderea (înstrăinarea unei părți din teritoriul ei (de exemplu, o insulă de pe Dunăre ori din Deltă) sau altul pentru interzicerea folosirii limbii române într-o localitate unde etnicii români sunt puțini etc. Oare astfel de acte – pe care orice comisie juridică preliminară le poate constata drept anticonstituționale – trebuie trecute prin Parlament, ca să ocupe timpul legislativului și să creeze tulburări în țară?!

Cum s-a putut depune, înregistra și discuta (în comisii) la Parlament un proiect absurd care conține autonomia teritorială a unei unități administrative inexistente? România are mai multe tipuri de unități administrativ-teritoriale, ca orice stat, dar „ținutul” nu se (mai) află printre ele (s-a aflat până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în cazul uneia dintre Țările Române, anume Moldova). Oare, înainte de a cere autonomia unei unități administrative, nu ar trebui ca acea entitate să existe, de fapt și de drept, în rând cu celelalte entități?

Pe fondul izolării… Noi, oamenii, oricât am vrea să părem de puternici, suntem vulnerabili, ca toate ființele, pentru că viața ne este amenințată adesea, ea nefiind un dat etern. Slăbiciunile noastre ies la lumină mai des și mai repede atunci când ni se schimbă cutumele, iar o astfel de schimbare majoră este izolarea. Izolarea poate să fie voluntară sau forțată (impusă de circumstanțe). Ambele forme provoacă suferințe, dar izolarea impusă este cea mai periculoasă. Acum suntem obligați să stăm în casă sub amenințarea unui factor neobișnuit, pe care nu l-am mai întâlnit nici noi, nici vreo trei generații de înaintași. Izolarea nu ne amenință atât viața fizică (deși molima aceasta ne îmbolnăvește corpul), cât sănătatea mintală. Stimulii exteriori care fac acest lucru, care ne tulbură gândirea, ne afectează sentimentele, ne schimbă felul de judecată limpede sunt foarte numeroși și greu de evitat. Unul dintre aceștia sunt știrile de la televiziuni, radiouri, de pe rețelele sociale, din presa electronică, din mesajele care vin de la prieteni, de la colegi, de la observatori binevoitori sau răuvoitori etc.

Nici înainte de izolare nu eram scutiți de un asemenea asalt, dar faptele erau controlabile, funcționa un anumit triaj, nu ne lăsam robiți de vești, de informații (verificate sau nu, adevărate sau mincinoase), pentru că aveam alte lucruri importante (ori considerate importante) de făcut. Acum suntem liberi de aproape orice constrângeri sociale și gata să primim toate informațiile din lume. Cei mai mulți suntem profund afectați de datele despre această boală și, în funcție de mulți factori, le receptăm masiv, grav, cu seriozitate maximă. Aceste date sunt, însă, greu de verificat și de autentificat și cuprind recomandări dintre cele mai ciudate, unele diametral opuse. Nu mai știi dacă virusul este unul natural sau a fost fabricat în laborator. Plecând de la ipoteza că ar fi un produs artificial, nu știi dacă a fost eliberat intenționat (ca armă biologică) sau scăpat întâmplător de sub control. Nu știi exact ce natură are, când și cum moare la cald sau la frig, cu alcool slab sau puternic, cu ce gen de dezinfectanți, dacă antiinflamatoarele au rost sau dacă agravează boala etc. La fel sunt și altele: vaccinul va fi eficient, va fi disponibil în șase luni sau în doi ani, ni se va inocula tuturor numai spre salvare sau și spre profitul unora, vor deveni toate vaccinurile obligatorii etc.? Este cumva toată această pandemie un scenariu bine aplicat acum pentru reducerea populației unei planete supraaglomerate, scenariu creat de anumiți magnați din oculta mondială?

Pe fondul acestor multe întrebări fără răspunsuri ori cu răspunsuri nesigure și contradictorii, mulți observatori își ies din fire sau își accentuează firea belicoasă, dau sentințe, condamnă, varsă venin pe cei pe care nu-i simpatizează, despică firul în patru, discreditează instituții, se dau atoateștiutori. Cei mai mulți dintre aceștia uită că starea de urgență nu a suprimat libertatea de exprimare și nici dreptul la opinie și că legile dialogului presupun decență, bunăvoință și limbaj civilizat. Îmi place să pun cea mai mare parte a acestor excese pe seama frustrărilor provocate de izolare.

Dar izolarea este grea și fără amenințarea bolii. Avem vreme destulă să scrutăm și scena politică și să descoperim și acolo felurite scenarii generatoare de adevărate „spectacole”. În perioade de criză, în situații-limită, calitatea clasei politice se vede parcă mai bine decât în alte dăți. Cei mai mulți ne dăm seama că politica înseamnă și compromisuri, și înțelegeri electorale, și pertractări care nu ajung toate la ochii și urechile publicului larg. Ceea ce mi se pare foarte grav este posibilitatea adoptării de legi în această perioadă în care plenul fiecăreia dintre cele două adunări ale Parlamentului și nici plenul reunit nu se pot întruni în chip real. La fel de inexplicabilă este și posibilitatea – de data aceasta dincolo de pandemie și de izolare – de adoptare tacită a unor legi (act justificat prin variate argumente, care nu interesează aici). Un astfel de motiv sau argument absolut de neacceptat este stagiul suficient de lung de așteptare, care ar permite unui proiect de lege să treacă fără discuții și fără vot efectiv. În al treilea rând, este și mai straniu faptul că proiecte de legi care sunt în chip evident – pentru publicul larg și nu doar pentru specialiști – neconstituționale și, mai grav, anticonstituționale, ajung să treacă tacit de una dintre camerele Parlamentului.

În recentul scandal creat de trecerea tacită prin Camera Deputaților a proiectului de lege privind autonomia „Ținutului Secuiesc” există multe necunoscute, întrebări fără răspuns, într-o țară în care funcționează Constituția, în care există organisme și pârghii democratice, în care instituțiile statului nu sunt scăpate de sub control. Opiniile analiștilor în legătură cu acest episod sunt de o diversitate dezarmantă și merg de la întâmplare până la diversiune. Ar fi vorba, după unii, despre o diversiune menită să distragă atenția oamenilor de la izolare, de la interdicții, de la prefigurarea crizei economice majore. Alții spun că a fost pur și simplu o întâmplare, din care o parte a mijloacelor de difuzare în masă – pe fondul izolării și pandemiei – a făcut un eveniment. În fond, ar fi vorba de un lucru firesc, de un proiect de lege adoptat tacit, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori. Alții merg mai departe și adaugă că proiectul nu are în el nimic scandalos, că orice inițiator are dreptul să pretindă ceea ce dorește pentru binele indivizilor și al grupurilor pe care le reprezintă.

Cei care sunt de acord cu rolul major al „întâmplării” în cazul acesta sunt, însă, foarte puțini. La fel de puțini sunt și românii care acceptă dreptul unui grup etnic din România la autonomie teritorială. Iar cum niciun grup etnic, în afară de minoritatea maghiară, nu dorește și nu cere așa ceva pe teritoriul României, dezaprobarea acestui gest din partea majorității are o țintă precisă. Alții concretizează: totul este rodul unei înțelegeri secrete, în vederea unor alianțe strategice sau electorale viitoare; scenariul s-ar fi orchestrat pentru abaterea atenției opiniei publice spre un pericol extern; liderii maghiari din țară, în înțelegere cu cei din Ungaria, ar fi făcut aceasta ca un atentat contra integrității și unității teritoriale ale României; Ungaria, în conivență cu Rusia lui Putin, ne-ar fi pregătit acest „cadou”, cu scopul slăbirii României etc.

Sunt și specialiști care recunosc aici strategia U.D.M.R., a liderilor maghiari de după 1989, de aplicare a teoriei pașilor mărunți, de ponderare și de ierarhizare a pretențiilor, de petiționare continuă, de la simplu la complex, de la negare inițială până la acceptare finală etc. Astfel, dacă s-ar lua declarațiile unor conducători maghiari din România de acum un deceniu-un deceniu și jumătate s-ar vedea că atunci era respinsă ferm ideea autonomiei teritoriale în favoarea celei culturale etc. Analiștii români care pretindeau în acele vremuri că U.D.M.R. dorește autonomia teritorială a secuilor erau veștejiți ca fiind nerealiști, naționaliști, șovini etc.

Dincolo de această paletă largă de interpretări, rămân câteva nedumeriri și coincidențe stranii. Dacă în Camera Deputaților a fost primit și luat în seamă la comisii un astfel de text, chiar ca exercițiu procedural și conjunctural, este foarte grav, indiferent de felul cum s-a încheiat acest episod parlamentar. Ne putem aștepta ca o grupare politică sau un parlamentar să depună la Cameră ori la Senat un proiect de lege pentru micșorarea densității populației României, altul pentru vinderea (înstrăinarea unei părți din teritoriul ei (de exemplu, o insulă de pe Dunăre ori din Deltă) sau altul pentru interzicerea folosirii limbii române într-o localitate unde etnicii români sunt puțini etc. Oare astfel de acte – pe care orice comisie juridică preliminară le poate constata drept anticonstituționale – trebuie trecute prin Parlament, ca să ocupe timpul legislativului și să creeze tulburări în țară? Cum s-a putut depune, înregistra și discuta (în comisii) la Parlament un proiect absurd care conține autonomia teritorială a unei unități administrative inexistente?

România are mai multe tipuri de unități administrativ-teritoriale, ca orice stat, dar „ținutul” nu se (mai) află printre ele (s-a aflat până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în cazul uneia dintre Țările Române, anume Moldova). Oare, înainte de a cere autonomia unei unități administrative, nu ar trebui ca acea entitate să existe, de fapt și de drept, în rând cu celelalte entități? De exemplu, în Italia sunt câteva regiuni și provincii care au primit, în timp, statut de autonomie (foarte diferită de ceea ce visează inițiatorii acestui proiect), dar toată Italia este împărțită, în chip oficial, în regiuni și provincii. În al doilea rând, criza autonomiei secuiești a izbucnit în vremea pandemiei, când sensibilitatea oamenilor este mai ridicată, când atenția lor aste mai ușor de captat, când Parlamentul are o stare de funcționare precară, în condiții nemaiîntâlnite. În al treilea rând, mai sunt puține săptămâni până la aniversarea tratatului de la Trianon, moment (4 iunie 2020). În avanpremiera și în jurul acestui moment, propaganda ungară făcuse intense eforturi de conștientizare a Europei de „tragedia” și „catastrofa”, întâmplate la 1920.

Se apropia ziua de 4 iunie și, în condițiile speciale și neprevăzute de acum, era prea multă liniște. Autoritățile ungare au trebuit, cu mare regret, să anuleze mari manifestări (mai puțin construirea monumentului triumfal dedicat marii înfrângeri de acum un secol). Ce bine sună, în aceste împrejurări, câteva constatări aspre la adresa României! De exemplu, că în România maghiarii sunt mulți și asupriți, că nu se pot bucura de drepturi elementare, chiar dacă reprezintă milioane de oameni (!), că o chestiune simplă de recunoaștere a autonomiei lor teritoriale îi „isterizează” pe liderii români etc. Cea mai mare „realizare” legată de acest episod este, pentru unii, în plan general, internaționalizarea chestiunii maghiaro-secuiești din România.

„Statul falit român va deveni o sursă de instabilitate pentru Europa Centrală în cursul renunțării la izolare?” este un titlu recent răspândit de presa maghiară în limbi de circulație mondială. Sigur, știu că sunt intelectuali români de mare profunzime pe care nu i-am văzut să critice atitudinea revizionistă a guvernului ungar, în schimb nu pierd niciun prilej să atace „naționalismul” românilor, „subdezvoltarea” lor intelectuală, obsesia lor față de maghiari, care ar fi civilizați, blânzi, complet inofensivi. Sunt și eu convins că o mare parte a maghiarilor sunt oameni realiști, practici și pașnici, ca și o mare parte a românilor, dar existența unei anumite ofensive față de caracterul unitar al statului român nu poate să fie negată. A spune că aceasta este doar o iluzie a unor minți înfierbântate înseamnă a nu cunoaște România reală, a nu fi trăit niciodată în Transilvania și a ignora soarta de-acum (de dinaintea oficializării autonomiei) a puținilor români care trăiesc (încă) în zona numită cu mândrie medievală „Ținutul secuiesc”. De altfel, nici alți străini nu au acolo o soartă mai bună, cum s-a văzut recent în episodul de la Ditrău.

Dar declanșarea acestui episod în timpul pandemiei are și un efect-bumerang. Oamenii sunt obsedați de starea lor de sănătate, de salvarea vieților lor, de posibilitatea reluării activității cât de cât normale, de variate alte scenarii. Toate manifestările publice legate de centenarul Tratatului de la Trianon au fost anulate, și cele patronate de maghiari (care și-ar fi clamat „nedreptatea istorică” și cele patronate de statele succesoare (Slovacia, Croația, România. Polonia etc.), care ar fi subliniat decizia popoarelor lor, recunoscută doar sub aspect juridic internațional și nu luată la Paris. Ideea că la finele Primului Război Mondial ar fi jucat un rol important și popoarele (care au sfărâmat imperiile multinaționale) sau că doar marile puteri ar fi decis totul nu mai este acum una de prim plan. Europenii nu se dau acum în vânt după lămurirea unei astfel de „dileme” și nici liderii Uniunii Europene nu au pe agendă posibile modificări teritoriale într-un continent măcinat de multe necazuri și amenințat – dincolo de molimă – de o criză economică fără precedent.

Dar încercarea moarte n-are! Câte-o reînviere a „chestiunii maghiare” din România, cu voce de Casandră, nu strică pentru subminarea prestigiului și demnității unei țări și așa destul de compromise în ochii Europei. De data asta, însă, în ciuda unor reacții energice al factorilor politici, instituțiilor, persoanelor, chestiunea în sine nu a mai folosit nici pentru amăgirea românilor cu „pericolul unguresc” și nici pentru stimularea interesului internațional pentru „tragismul Ungariei” despuiate acum un secol. Oamenii și instituțiile au acum alte griji, aflându-se încă în mijlocul unei amenințări planetare fără precedent în ultimul secol.

Autor: Ioan-Aurel Pop

Sursa: Revista Art-Emis