Omul după moarte – între realitate, credință și mitologie teologică

Studiu interdisciplinar de filosofie, teologie și antropologie religioasă

Moartea reprezintă, fără îndoială, cea mai profundă experiență-limită a existenței umane. Ea este singurul eveniment universal care nu poate fi transmis ca experiență verificabilă, dar care modelează întreaga cultură, religie și filosofie a omenirii. Din clipa în care omul a devenit conștient de propria sa finitudine, el a început să se întrebe dacă moartea constituie sfârșitul absolut al existenței sau numai începutul unei alte forme de viață.

Niciun alt subiect nu a generat un număr atât de mare de răspunsuri și, în același timp, atât de puține certitudini. Filosofii au încercat să demonstreze nemurirea sufletului sau, dimpotrivă, caracterul finit al conștiinței; teologii au construit sisteme doctrinare privind învierea, judecata și viața veșnică; oamenii de știință au explicat mecanismele biologice ale morții și au cercetat limitele funcționării creierului. Toate aceste demersuri au contribuit la înțelegerea fenomenului, fără a elimina însă misterul care îl înconjoară.

Întrebarea „Ce se întâmplă cu omul după moarte?” nu este doar una religioasă, ci și antropologică, filosofică, psihologică și culturală. Ea privește identitatea persoanei, natura conștiinței, raportul dintre trup și suflet, precum și sensul existenței. Din acest motiv, orice analiză serioasă trebuie să distingă între trei planuri fundamentale: planul realității verificabile, accesibil cercetării științifice; planul credinței, întemeiat pe revelație și tradiție religioasă; planul mitologiei teologice, alcătuit din reprezentări simbolice, imagini și narațiuni care exprimă în limbaj figurat adevăruri considerate inaccesibile descrierii directe.

Confuzia dintre aceste trei planuri a produs, de-a lungul istoriei, numeroase interpretări contradictorii. Știința nu poate confirma existența unei vieți de după moarte, dar nici nu poate demonstra imposibilitatea ei. Teologia afirmă supraviețuirea persoanei pe baza credinței în revelație. Mitologia religioasă traduce aceste convingeri în imagini accesibile imaginației colective: paradisuri, infernuri, îngeri, demoni, judecăți și călătorii ale sufletului.

Scopul prezentului studiu nu este de a demonstra una dintre aceste perspective, ci de a le analiza critic și comparativ, încercând să surprindă locul fiecăreia în istoria ideilor.

Moartea este primul mare profesor al omului. În fața ei dispar diferențele de civilizație, limbă, statut social sau nivel de dezvoltare tehnologică. Din punct de vedere biologic, ea reprezintă încetarea ireversibilă a funcțiilor organismului; din punct de vedere existențial, însă, moartea provoacă întrebări care depășesc domeniul biologiei.

Primele înmormântări ritualice, descoperite de arheologi și datate cu zeci de mii de ani în urmă, demonstrează că omul preistoric nu considera moartea o simplă dispariție. Depunerea obiectelor personale, utilizarea ocrului roșu și orientarea ritualică a scheletelor indică existența unei credințe într-o continuare a existenței sau, cel puțin, într-o legătură permanentă între cei vii și cei morți. Astfel, religia apare aproape simultan cu conștiința morții.

Această observație conduce la o concluzie importantă: credința într-o formă de existență post-mortem este un fenomen antropologic aproape universal. Totuși, universalitatea unei credințe nu constituie, prin ea însăși, dovada adevărului ei. Ea arată însă că omul posedă o structură simbolică și spirituală care îl determină să caute un sens dincolo de limitele vieții biologice.

În toate marile culturi, moartea este însoțită de rituri complexe. Aceste rituri nu au doar rolul de a onora memoria celui dispărut, ci și de a menține coeziunea comunității. Din perspectivă antropologică, ele reprezintă mecanisme prin care societatea gestionează ruptura produsă de dispariția unei persoane și încearcă să transforme pierderea într-un act de continuitate simbolică.

Din perspectivă filosofică, moartea conferă existenței umane caracterul ei dramatic. Dacă omul ar fi nemuritor în această lume, timpul și-ar pierde valoarea, iar libertatea ar deveni lipsită de urgență. Tocmai caracterul finit al vieții obligă persoana să aleagă, să creeze și să își asume responsabilitatea propriilor fapte.

În tradiția greacă, reflecția asupra morții a devenit una dintre temele centrale ale filosofiei. Socrate considera că adevăratul filosof se pregătește întreaga viață pentru moarte, întrucât aceasta înseamnă desprinderea sufletului de condiționările trupului. Mai târziu, stoicii au înțeles moartea ca pe un eveniment natural, care trebuie primit cu seninătate, iar epicureicii au susținut că ea nu trebuie temută deoarece, atunci când moartea există, conștiința individuală nu mai există.

În Evul Mediu european, reflecția asupra morții s-a mutat din spațiul filosofiei către cel al teologiei. Accentul nu a mai căzut asupra naturii sufletului, ci asupra judecății divine, a răsplătirii faptelor și a speranței învierii. Această schimbare de perspectivă a influențat profund arta, literatura și mentalitatea occidentală, făcând din moarte nu doar un sfârșit biologic, ci și începutul unei existențe morale evaluate de Dumnezeu.

Epoca modernă a adus o nouă schimbare. Odată cu dezvoltarea științelor naturii, moartea a devenit obiect al medicinei și al biologiei. Descoperirea mecanismelor cerebrale, studiile asupra conștiinței și dezvoltarea neuroștiințelor au permis descrierea tot mai precisă a procesului morții clinice. Totuși, chiar și în acest context, problema destinului conștiinței rămâne deschisă, deoarece metodele experimentale pot observa încetarea funcțiilor cerebrale, dar nu pot răspunde la întrebarea dacă experiența subiectivă încetează definitiv sau nu.

Prin urmare, reflecția asupra morții continuă să se afle la intersecția dintre cunoașterea empirică și speranța metafizică. Știința poate descrie „cum” moare omul, însă întrebarea „ce urmează?” aparține unui alt registru al cunoașterii, unde filosofia și teologia încearcă să ofere interpretări, fără a putea transforma credința în demonstrație.

Acesta este motivul pentru care studiul vieții de după moarte trebuie abordat cu prudență intelectuală. Respectul pentru datele științei nu exclude deschiderea către reflecția filosofică și religioasă; în același timp, credința nu poate înlocui argumentul critic. Numai dialogul dintre aceste domenii poate oferi o înțelegere mai profundă a uneia dintre cele mai vechi întrebări ale umanității.

                                                    Al.Florin ȚENE

Note orientative

Platon, Phaidon, despre nemurirea sufletului.

Aristotel, De Anima.

Martin Heidegger, Ființă și timp.

Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase.

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă.

 

A apărut revista Bogdania nr. 139–140 (ianuarie–februarie 2026)

 

Articolul de față propune o analiză critică și academică a revistei de cultură Bogdania, editată la Focșani de Asociația Cultural-Umanitară Bogdania, având ca obiect de studiu numărul 139–140 (2026). Analiza vizează profilul identitar al publicației, direcțiile tematice dominante, tipologiile de discurs cultural și poziționarea revistei în peisajul revuistic românesc contemporan. Se evidențiază funcția de conservare a memoriei naționale, rolul de vector axiologic și dimensiunea militant-culturală asumată explicit de redacție.

Un rol important il are fondatorul și redactorul șef  Ionel N. MARIN (Președinte Asociația cultural-umanitară Bogdania), pentru ținuta academică a revistei și conținutul acesteia.

Revista Bogdania este o publicație bimestrială de creație și cultură, fondată și editată de Asociația Cultural-Umanitară Bogdania din Focșani, având ISSN 2343-8061. Structura redacțională reunește nume active în viața literară și publicistică românească, iar comitetul onorific include personalități cu recunoaștere internațională, fapt ce conferă revistei o legitimitate culturală extinsă 

Editorialul semnat de Ionel Marin, Onestitate, demnitate și responsabilitate față de neamul românesc, funcționează ca text-program al întregului număr. Discursul este construit pe un triplu palier: etic (onestitate, responsabilitate), civic (justiție, solidaritate națională), spiritual (credință, dimensiune creștină a existenței).

Din perspectivă academică, editorialul poate fi încadrat în tipologia eseului civico-moral cu funcție de manifest, specific revistelor culturale de orientare tradiționalist-națională. El stabilește cadrul ideologic în care se înscriu toate celelalte texte ale revistei.

Un nucleu tematic major al revistei este reprezentat de istoria identității românești, abordată din perspective diverse: articolele lui Al. Florin Țene privind numele „România” și conștiința romanității, textele consacrate Unirii Principatelor și eroilor naționali, reflecțiile asupra continuității daco-romane.

Aceste contribuții se înscriu într-un discurs recuperator, care contracarează tendințele minimaliste sau relativizante din istoriografia recentă. Revista nu urmărește neutralitatea axiologică, ci asumă un angajament identitar clar, ceea ce o apropie de tradiția revistelor-tribună (model Gândirea, Neamul Românesc).

Prezența consistentă a textelor dedicate lui Mihai Eminescu confirmă statutul poetului ca pol canonic fundamental al revistei. Studiul semnat de Ioan Miclău-Gepianu și selecțiile poetice nu sunt simple exerciții comemorative, ci propun o lectură axiologică și identitară a operei eminesciene.

Eminescu este prezentat nu doar ca poet, ci ca arhetip cultural total: filosof, gazetar, patriot, model etic. Această perspectivă situează revista Bogdania într-o paradigmă culturală care privilegiază valorile perene în detrimentul experimentalismului gratuit.

Numărul analizat cuprinde poezie, proză scurtă, medalioane lirice și texte memorialistice. Din punct de vedere estetic, se remarcă: diversitatea generațională, predominanța liricii reflexive și elegiace, orientarea spre tematici ale memoriei, timpului, identității.

Revista nu urmărește sincronizarea cu ultimele mode literare, ci cultivă deliberat o estetică a continuității, în care expresia artistică este subordonată valorii morale și identitare.

Rubricile In memoriam, cronicile și recenziile transformă revista într-un veritabil spațiu de arhivare a memoriei culturale contemporane. Această funcție este esențială într-un context cultural marcat de efemeritate și fragmentare.

Prin consecvență și periodicitate, Bogdania îndeplinește rolul unei cronici culturale regionale cu deschidere națională și diasporică.

Revista Bogdania se definește ca o publicație de rezistență culturală și reafirmare identitară, asumându-și explicit misiunea de: conservare a valorilor naționale, educare cultural-morală, promovare a creației literare nealiniate la mode conjuncturale.

Numărul 139–140 (2026) confirmă maturitatea editorială a revistei și coerența discursului său axiologic, situând Bogdania într-o tradiție respectabilă a revuisticii românești cu vocație națională și culturală durabilă

                                                                  Al.Florin Țene

 

Influența literaturii franceze, germane și rusești asupra literaturii române…

 

de Alexandru Florin Țene

Literatura română modernă s-a constituit, în mare măsură, prin contactul fertil cu marile literaturi europene. Începând cu secolul al XIX-lea, procesul de sincronizare a culturii române cu spațiul occidental s-a realizat prin traduceri, modele estetice și transferuri ideatice. Dintre acestea, literaturile franceză, germană și rusă au avut un impact major, fiecare în felul său distinct, conturând direcțiile fundamentale ale literaturii noastre moderne. Franța a reprezentat principalul model cultural al României în secolul al XIX-lea. Limba franceză devenise lingua franca a elitelor românești, iar traducerile din literatura franceză au deschis calea modernizării. Influența franceză se resimte în primul rând prin romantism, receptat prin intermediul poeziei lui Alphonse de Lamartine și Alfred de Musset, care au influențat creația unor poeți precum Vasile Cârlova sau Dimitrie Bolintineanu. Totodată, parnasianismul și simbolismul francez au marcat evoluția poeziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special prin influența lui Charles Baudelaire asupra lui Alexandru Macedonski și, ulterior, asupra simboliștilor români. Romanul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a fost puternic influențat de realismul francez (Balzac, Flaubert), fapt vizibil în opera lui Nicolae Filimon (Ciocoii vechi și noi) sau a lui Duiliu Zamfirescu.

De asemenea, critica literară românească a fost marcată de estetica franceză, Titu Maiorescu însuși cunoscând și discutând teoriile lui Hippolyte Taine. Mai târziu, George Călinescu va integra modele franceze în monumentalul său sistem critic.

Literatura germană a exercitat o dublă influență: filosofică și literară. În secolul al XIX-lea, filosofia germană (Kant, Schopenhauer, Hegel) a stat la baza reflecțiilor junimiștilor și a generației pașoptiste. Eminescu este exemplul cel mai relevant: poetul și-a format gândirea la universitățile din Berlin și Viena, asimilând filosofia germană, dar și romantismul lui Goethe, Schiller și Heine. Influența germană se regăsește și în proza lui Mihail Sadoveanu, unde structura mitică și gravitatea narativă amintesc de marile epopei germane. Totodată, prin intermediarul filosofiei lui Nietzsche, literatura română interbelică a dezvoltat o dimensiune existențială (Lucian Blaga, Ion Barbu). De asemenea, expresionismul german a avut ecouri în avangarda românească, vizibile în poezia lui Ion Vinea sau Tristan Tzara.

Dacă literatura franceză a constituit modelul clasic de modernizare, iar cea germană a oferit profunzimea filosofică, literatura rusă a avut un impact moral și social. Prin Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev sau Gorki, scriitorii români au descoperit dimensiunea etică și problematica socială a artei. Romanul realist românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a integrat ecouri rusești, mai ales prin atenția acordată destinului individual și conflictelor sociale. Spre exemplu, în romanele lui Liviu Rebreanu, dimensiunea tragică a existenței are afinități cu universul dostoievskian. De asemenea, în perioada interbelică, critica literară a receptat intens literatura rusă, discuțiile despre naturalism și realism socialist pregătind terenul pentru orientările ideologice ale perioadei comuniste. În anii postbelici, modelul literaturii sovietice a devenit dominant, însă adesea prin impunere politică și dogmatică.

Influențele franceză, germană și rusă au contribuit decisiv la articularea literaturii române moderne și contemporane. Franța a oferit modelele estetice și formele literare; Germania a adus profunzimea filosofică și dimensiunea romantică; Rusia a introdus problematica socială și tensiunea morală. Aceste trei axe au determinat specificul literaturii române, care s-a construit printr-un echilibru între imitație, adaptare și originalitate.

Dorul ca formă a speranței în poezia Liviei Anton

 

 

Primit de curând, volumul de versuri al poetei Livia Anton, intitulat ”Stropi de suflet ”, ne invită în universul eului acesteia ce frisonează la clipele pe care le trăiește.

Volumul este policrom, împletind nuanțele sentimentelor intime cu cele patriotice.

Romantică prin fatalitatea tipologiilor emoționale, poezia Liviei Anton, stă în realitate într-o trăire autentică:” Ochii–mi cuprind zorile dimineţii,

Lumina pură a Soarelui-Răsare,

Bucuria că trăiesc o nouă zi e cea mai mare.

Iubesc acele visuri ce se-mplinesc dând viaţă

la altele din ele,

E timpul primăverii pornită să mă cheme

din muguri verzi şi firavi ghiocei,

Visuri ce se-mplinesc, le văd parcă printre gene,

Totul prinde viaţă pe dealuri, câmpuri şi alei,

Găsi-vom fluturi de mătase ce-al ,,tinereţii elixir” îl poartă-n ei!”(fluturi de mătase. ).

Adevărul e că în această cu totul admirabilă manifestare de lirism, de efect calculat, poezia Liviei  Anton  este expresia unei subiectivități adânci, de esență înalt femenină voind a comunica o biografie lirică inclasificabilă:” Vântul turbat agită natură şi nori,

Frunze ofilite vin peste noi,

Petale de crizanteme lăcrimând cad şi mor

Se aştern în cale ca un covor.

Am strâns în mine zăpezile ce tâmpla mi-o-mpresoară,

Inima zvâcneşte, se strânge  în durere când o pipăi

Târcoale-mi dă toamna, dar nu vreau să mă doară

Şi foşnetul de frunze verzi în bătaia luminii, doar o clipă-i. ”(E toamnă )

Poezia acestei poete ne introduce în universul poeziei femenine românești al cărui mit definitiv rămâne pentru încă multă vreme Veronica Micle; în urmarea unui astfel de model care nu e adoptat și este consubstanțial se mișcă și această creație, sensibilă precum a unei plante heliotrope, viețuind într-o deplină dependență față de principiul universal, acela viril.

         Livia Anton practică un autentic și inedit realism liric, mai ales faptul că poemele sale sunt scrise în vers alb, în care descoperim un vizionar autentic, de un vizionarism cu originea nu în exasperarea simțurilor și nici a gândului ci într-o constituție care trăiește poetic:” Să vină bătrâneţile lin,

Ca o rânduială străbună

Ȋn care cuminţi şi împăcaţi în destin

Vom porni la drum în a rugăciunilor rugă.

Căci despărţirea e firească,

O punte între diferite lumi,

O punte trecătoare spre nu ştiu ce tărâmi.

Dorim ca trecerea să fie ca o binefacere cerească,

O împăcare între cei care rămân.

 ”(Rânduiala străbună ).

Poeta și-a găsit vocea lirică adecvată în acea stare elegiacă și într-o filosofie a răbdării de ardeleancă în căutarea unui baltag.descoperim un stoicism, din acest fatigabilitate cu melancolia la tâmple:” Patriotismul, nu este un moft

Este dragoste de ţară, luptă,

Este sămânţa sădită din timp

ce la a patriei chemare va creşte,

în sânul pământului iubit.

 ”(E ziua ta, Românie! ).

Poeta e o trestie simțitoare, e solitudinea însăși, desfășurând o devoțiune și un patriotism sincer și curat.În erotică poeta este o romantică, care turbură până și filosofia geneziacă.Fiindcă aceasta e dintr-o clasă intelectuală, nu ideile sunt aici de analizat, căci soliditatea lor este verificată.Sentimentele sunt mereu de origine erudită și se nasc în urma unei examinări temeinice în intelect:” Nu mă- ndoiesc, Eminescu, nu s-a despărţit de noi,

Eternă-i e trăirea, etern  peste timpuri,etern peste nori,

Din neam în neam şi-a-ndeplinit destinul

Iubind soarele, luna, stelele şi infinitul.

Eminescu, Luceafăr stelar,

Atunci, când vremuri ne presau să ne doară

Pe scena deschisă din Moldova şi Ardeal

Atunci, sub ocupaţie Austro-Ungară

A făcut să răsune limba română, pentru-ntâia oară!

 ”(Eminescu).

Evocându-l pe Poetul Nepereche , poeta alunecă spre un cifru cultural adăugând percepției o cantitate suplimentară de sens.

         Livia Anton e  dotată, inteligentă conținutistic  cu o formă a libertății în gândire, are o clarificare tehnică a versului liber și a metaforei ca o comparație fără termenul de comparat, în vederea purificării noționale a vocabularului, precum și în fixația în poemul conceptual și nu mecanic.

         În poeziile patriotice descoperim tonul ceremonios și o anumită înclinație către ritualic, ca și ținuta oraculară a acestei poezii pornesc spre o voință înclinată spre iubire.Lirica poetei exemplifică o dimensiune subiectivă aflată într-un chip al sufletului, fidel și semnificativ.

                                                        Al.Florin Țene

 

Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc (2)

                                                                     de Alexandru Florin Țene

Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea originii romane(latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această viziune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi. (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghishan, Ed. Știinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ”cultul străvechi al Daciei” (Descrierea Moldovei de D. Cantemir”). În a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca „cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian Blaga, Şcoala ardeleanălatinistă, în Vremea, nr. 726, din 28 XI, 1973, p. 7), iar B.P. Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor (Perti-/au dacii?) arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica (1926) încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin (Gândirea, I, 1921, nr.10, p.181- 182, studiul este reprodus în ”Ceasornicul de nisip”,1973, p. 47-50). În Isvoade (1972, p. 17o) Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Însă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile. Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ (L. Blaga, Iyvoade, 1972, p. 17o), După cum se observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini,având următoarele caracteristici: limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă-dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac,ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.(L. Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p. 47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-un experiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ, prin acest exemplu, încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat.

Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi vital (…)Simetria şi armonia latină, nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor (L. Blaga, Ceasornicul de nisip, p. 48). Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. În acest context un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet (Zalmoxis. Mister Păgân de L. Blaga, Cluj, 1921). Tot în cadrul acelei viziuni filosoful născut la Lancrăm, se 14 întreabă: De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră natură-un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? Atât Haşdeu cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han,198o,p. 86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci,care-i numeşte oameni de pădure(Izvoade ,1972,p.2001),este subliniat şi în Elogiu academic din 1937,dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943(Fiinţa istorică,1977, p. 49-67). Atât în Paşii Profetului ,cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei.

În acest context Eugen Todoran remarcă:creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria,dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicato în piesă (E. Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga,studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga,1970, p. XII). Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană:Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu: Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. În contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii.(V. Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ediţia IV, 1967, p.162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe) Realitatea este că, nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor visà-vis de caracterul religiei geto-dacilor. La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche(1894), pag. 319/322)susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R. Pettazoni. Însă ,pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la 186o, de G. Bessel, iar în sens ironian de A.D. Xenopol. Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz (Ion Horaţiu Crişan,Burebista şi epoca sa, ed. II, 1977,p. 448). Dar Mircea Eliade şi Lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia getodacă {L. Blaga,Saeculum, 1943 ,nr.4, p. 4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens:Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice,istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor (Dacica, 1968, p. 18). 15 Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei.

Întrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale (Saeculum). Mircea Eliade a susţinut, în secolul trecut, integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor.(Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses). Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică (L. Blaga Fiinţa istorică, p. 6o). Încă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

”Cronici din Nord” de Gelu Dragoș-seismograf al evoluției literaturii contemporane

 

Acum câteva zile am primit, prin poștă, de la scriitorul Gelu Dragoș volumul de cronici, intitulat ”Cronici din Nord ”, apărut la Editura  Casa Cărților, Baia Mare, 2024, cu următoarea dedicație, care mă onorează: „Domnului Al.Florin Țene cu stimă și prețuire acest volum de „cronici”din Nordul Cultural al țării, din partea autorului!ss.Gelu Dragoș”.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte ” semnat de conferențiar universitar dr. Ștefan Vișovan, în care autorul celor 5 pagini face o analiză pertinentă a activității de dascăl și scriitor al lui Gelu Dragoș, remarcând personalitatea acestuia în cadrul activităților școlare, dar și al talentului de scriitor și analist literar, remarcat în lumea spiritualității din Nordul Cultural, și nu numai. Apelativele memorabile ale domnului conferențiar Ștefan Vișovan la adresa scriitorului Gelu Dragoș, mă fac să îl citez: „Cronicile literare al Domniei sale sunt, în general, pozitive, presărate cu îndemnuri și aprecieri, dar evidențiază, atunci când se impune, stângăciile sau scăpările unor autori, dar face acest lucru cu eleganță și delicatețe, fără a apela la sintagme care ar avea efecte inhibitorii asupra acelor implicați.”Această observație, ne convinge, faptul că autorul acestor cronici este un pedagog adevărat, care cunoaște tactica psihopedagogică de îndrumare ce nu jignește și apostrofează.

Trebuie să evidențiez site-ul „Moara lui Gelu ”, prin care scriitorul Gelu Dragoș promovează creațiile literare și artistice ale scriitorilor și oamenilor de cultură din întreaga țară.Contribuind din plin la scrierea unor pagini de istorie literară contemporană.

Buchetul de cronici se deschide cu trei pagini despre romanul lui Al.Florin Țene, intitulat ”În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul-Viața poetului Vasile Militaru între realitate și poveste ”, în care se spune că poetul Vasile Militaru a făcut 20 de ani de pușcărie comunistă, pentru că nu a dorit să colaboreze cu regimul instalat de tancurile rusești. În încheierea cronicii, dascălul Gelu Dragoș nu se desminte, scrie textual: „Romanul lui Al.Florin Țene ar trebui studiat în ciclul gimnazial și liceal la orele de literatură română sau istorie, fiind o dovadă vie că avem martiri ce trebuie cunoscuți, apreciați și comemorați pentru crezul lor, pentru opera lor și să tragem învățămintele necesare ca să nu se mai întâmple niciodată asemenea atrocități.”

 Cronica la volumul poetei Limona Rusu abordează poezia acesteia cu empatie, fiindcă emană sentimentul cel mai nobil al omului, dragostea, iubirea.Sunt evidențiate poemele dedicate mamei, sau jumătății mitologice ale bărbatului.

În același spirit de analiză pertinentă și cu empatie pedagogică este cronica la volumul „Treptele Creativității ”de Raul Alexandru Mitruți, tânăr scriitor din Baia Mare, care a adunat într-o carte un evantai de povestiri realiste, unele promovând spiritul de protecție a mediului.

În această succintă cronică n-am să abordez fiecare pagină dedicată scriitorilor abordați de analistul  și criticul Gelu Dragoș, fiindcă intenția mea este doar de a substanția esența spiritului critic și pedagogic al autorului acestui volum. Spirit ce-l găsim în cronicile despre cărțile lui: Grigoraș Ciocan,Victor Cobzac, Mihai Epli, Ioan Groșan, Mihaela CD, despre care se spune că este în deplină maturitate creativă, Olimpia Mureșan, academicianul Ion Pop, Valeriu Sabău, Olimpiu Nușfelean, Ioan Costin, despre reverberațiile eCreator al lui Ioan Romeo Roșiianu, Vasile Bele, Marieta Coman, Cornel Dorel Lar, Al.Florin Țene,  Anghel Pop, Viorel Birtu Pîrăianu, Adriana Weimer, Gheorghe Mancaș, Răzvan Ducan, Adrian Donca, Vasile Morar, George Petrovai, Nicolae Dumitru, Dana Zen,  Ica Gaftone, Ioan Nicolae Popescu, Ioana Chiș, Radu Botiș, un alt scriitor care ține flacăra aprinsă a culturii, Maria Berciu, Violeta Mitru, Nistor Ioan Bud, Ioan Romeo Roșiianu, Valentin Lupea, Loreta Toader, Vlad Babiciu,  Lucia Șteffens.

Scriitorul Gelu Dragoș consemnează într-un stil reportericesc evenimente culturale deosebite, cum ar fi: Deschiderea casei Muzeu Ion Georgescu Muscel, sau anunță apariția revistei „Dobrogea culturală ” a Ligii Scriitorilor Dobrogeni,  organizație profesională înființată de scriitorul Al.Florin Țene.

Cartea aceasta care se constituie ca un paner al Istoriei Literare ce se scrie în timpul prezent, se încheie cu o ” carte de vizită” reprezentativă a lui Gelu Dragoș, adică un bogat Curriculum Vitae, din care aflăm că autorul are 57 de ani, că a publicat mai multe cărți, primind premii și distincții în număr de peste 29.

Abordând poezia din cărțile primite, îmi dau seama că aceasta nu se naște spontan, ca Minerva din capul lui Jupiter, poezia analizată de Gelu Dragoș este expresia momentului contemporan.Termenii literaturii mai vechi s-au topit în flacăra sentimentelor contemporane și pe această bază își edifică poeții opera. E aici un proces și nu o explozie.

 Am închis coperțile aceste cărți cu nostalgia dascălui de pe vremuri care era luminătorul satului. Această nostalgie s-a estompat în personalitatea lui Gelu Dragoș, care este nu numai luminatorul, prin cuvânt al Maramureșului, ci și al întregii noastre țărișoare, prin cărțile sale, prin blogul „Moara lui Gelu ”, și mai ales prin învățăceii care au aprins de la dascălul lor un „pai de lumânare a culturii” pe care o duc mai departe, luminând cultură prin toate zonele României.

 

                                                                  Al.Florin Țene

Preluare https://www.napocanews.ro/2024/07/cronici-din-nord-de-gelu-dragos-seismograf-al-evolutiei-literaturii-contemporane.html

„Ciocnirea civilizațiilor„ sau tendința expansionismului popoarelor cu mentalități de stânga

 

În anul 2020 apăruse cartea lui Samuel P. Huntington, intitulată “Ciocnirea civilizaților “, la Editura Litera, având pe copertă un citat de Francis Fukuyama “O carte uimitoare prin modul în care surprinde complexitatea politicii mondiale la nivel global “, în care se pune o mare bază pe refacerea ordinii mondiale, unde în “Prefață”, autorul sublinia cu acuitate: “Această carte nu se dorește a fi o lucrare de științe sociale, ci o interpretare a evoluției politicii globale, după Războiul Rece “. Dar, să vedem cine este autorul: Samuel Phillips Huntington s-a născut la 18 aprilie 1927, la New York City, New York, SUA și a decedat la 24 decembrie 2008 în Martha’s Vineyard, Massachusetts, SUA. A fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizațiilor. Despre această carte am publicat în anul 2021 o cronică.

Samuel P. Huntington, supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre” s-a impus pe plan mondial, în 1993, când a publicat Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. O altă carte fundamentală, Ordinea politică a societăților în schimbare.

În ultimii ani a predat la John M. Olin Institute for Strategic Studies al Universității Harvard și a fost consilier al Departamentului de Stat (Ministerul de Externe) al SUA.

În anul 1993 a publicat în revista Foreign Affairs studiul intitulat „Ciocnirea Civilizațiilor?”, care a provocat o amplă dezbatere. Tezele lui Huntington contrazic pe cele ale lui Francis Fukuyama, exprimate în 1991, care preconizau succesul global al democrației liberale după sfârșitul Războiului Rece.

În cele cinci capitole, care încep cu lumea civilizațiilor, noua eră în politica mondială până la occidentalizare, dinamica războaielor de falie și până la civilizațiile și civilizația actuală, autorul omite un lucru esential: tendința expansionistă și imperială a unor țări a căror popoare și conducători au gândire de stânga. Aceste popoare vin din lumea, așa zisă, comunistă, precum Rusia și China.Având în mentalitatea lor dictonul din propaganda comunist-extremistă mincinoasă: “dezrobirea popoarelor “și“lupta pentru pace “, Aceste popoare se înarmează excesiv , fapt care duce la scăderea nivelului de trai al propriilor popoare, îndoctrinândule cu opiul propagandei mincinoase. Acestea dezlănțuie conflicte militare de cucerire, având la bază “eliberarea de sub jugul capitalist “, sau propovăind trecutul incert ce vine din o istorie perimată și incertă.Așa se întâmplă cu războiul declanșat de Rusia în Ucraina și tendința expansionistă a Chinei asupra Taiwanului.

Pentru a înțelege mai bine, ca o completare la cartea de care facem vorbire, am să dezvolt în câteva rânduri istoria Ucrainei și a insulei Taiwan.Întemeiată de cazaci, Ucraina a suportat ocupaţia ţaristă, apoi sovietică.Este vorba, aşadar, de un amalgam etnic la care se adaugă printre alţii polonezii, ungurii, tătarii. Toate aceste comunităţi s-au format în cei 500 de ani, în care ucrainenii au luptat cu toată lumea pentru independenţa lor. Prinşi între Imperiul Otoman, Polonia catolică şi Rusia ortodoxă, în 1654 cazacii ucraineni au mizat pe ajutorul Moscovei. „Statul creat atunci de hatmanul Bogdan Hmelnitki a dispărut de pe hartă pentru 350 de ani, iar Ucraina a devenit cea mai mare colonie din Europa”, spunea Viktor Iușcenko, fost președinte al Ucrainei.

Foametea din secolul al XX-lea a omorât șapte milioane de oameniÎn 1917, odată cu revoluţia bolşevică şi prăbuşirea Rusiei ţariste, ucrainenii au sperat că şi-au câştigat în sfârşit independenţa. Dar sovieticii nu concepeau să piardă cele mai fertile terenuri şi poziţia strategică a Ucrainei. Ca să înfrângă rezistenţa acerbă a cazacilor, Stalin a dezlanţuit foametea instituţionalizată şi teroarea deportărilor.

„Aveam 10 ani când am fost loviţi de Holodomor (Foametea ucigaşă). Străzile erau pline de cadavre, copiilor le era teamă să iasă singuri din casă, ca să nu fie prinşi de străini, pentru că oamenii înnebuniţi de foame deveniseră canibali”, povestește jurnalista Miroslava Lescenko.

Șapte milioane de oameni au murit atunci. O amintire ce n-a putut fi ştearsă de cei 70 de ani de propagandă sovietică, la fel ca dorinţa de libertate.

Pe 24 august 1991, Parlamentul de la Kiev a profitat de haosul creat de lovitura de stat de la Moscova, împotriva lui Mihail Gorbaciov, şi a proclamat independenţa Ucrainei faţă de Uniunea Sovietică.

Anii tranziţiei spre democraţie nu au fost însă deloc uşori. Corupţia, sărăcia, inimidările la adresa jurnaliştilor, asasinarea unora dintre aceştia, au umbrit bucuria independenţei. În 2004, candidatul prooccidental Viktor Iuşcenko a fost la un pas de moarte, după ce a fost otrăvit. A supravieţuit, iar încercarea de fraudare a alegerilor prezidenţiale de către contracandidatul său Viktor Ianukovici, a declanşat Revoluţia Portocalie.

 Deşi iniţial tandemul Viktor Iuşcenko – Iulia Timoşenko a părut să aducă o schimbare reală, în joc a intrat Rusia lui Vladimir Putin. Liderul de la Kremlin a mizat pe gazele ruseşti, pentru a aduce Ucraina sub control. Prinşi din nou între ciocan şi nicovală, adică între Occident şi Rusia, ucrainenii l-au votat în 2010 pe filorusul Viktor Ianukovici ca preşedinte, pentru că le-a promis stabilitate, prosperitate şi integrarea europeană. Astăzi, este mai evident decât oricând, cât de deşarte au fost aceste promisiuni.

În concluzie, Rusia imperialistă, sub conducerea lui Vladimis Putin dorește să cucerească Ucraina, doar pentru 17, 3 la sută etnici ruși. Acest amănunt destul de important Samuel P. Huntington l-a omis din lucrarea sa, cu toate că Rusia imperialistă cucerise Crimea în 2014 când încă ediția pentru România nu apăruse. Acest eveniment autorul nu avea cum să-l mai discute fiindcă, deja, trecuse în eternitate. Nici de data aceasta Rusia nu respectă acordul de la Minsk din 2015 în care au avut loc negocierile de pace de la Minsk din Belarus unde s-au încheiat între reprezentanții Germaniei, Franței, Ucrainei și Rusiei. Acordul are 13 puncte și prevede, printre altele, un armistițiu total în partea de est a Ucrainei la 15 februarie.

Pentru a înțelege și pretențiile Chinei referitor la Taiwan, răsfoim câteva pagini din istoria acestei insule. Cunoscută de chinezi încă din sec. 7 d.C., insula a fost populată de aceștia la începutul sec. al XVII-lea. În 1646, olandezii și spaniolii au obținut controlul asupra insulei și s-au bătut pentru ea, dar au fost îndepărtați în 1661 de către un mare val de refugiați chinezi, care au creat o entitate politică independentă, susținuți de dinastia Ming. A fost cucerită de către dinastia manciuriană în 1683, iar contactele cu europenii nu au fost restabilite până în 1858.

În 1895 a fost cedată Japoniei în urma războiului sino-japonez. Centru militar japonez, în Al Doilea Război Mondial, a fost bombardat frecvent de către avioanele americane. După înfrângerea Japoniei, a fost retrocedată Republicii Chineze, care era guvernată pe atunci de partidul naționalist (Kuomintang). Forma republicană a Chinei datează din anul 1912, când monarhia, în frunte cu dinastia Manciu, a fost abolită. Constituția după care se ghidează Republica China e din 1946, modificată ultima oară în 2005.

În anul 1950, ca urmare a Războiului Civil Chinez, forțele naționaliste reprezentate de partidul Kuomintang au pierdut controlul asupra Chinei continentale, având sub jurisdicția de facto doar grupul de insule Taiwan, Insulele Pescadores, Kinmen și Matsu. Totuși, guvernul Kuomintang-ului, care s-a refugiat în Taiwan, a continuat să pretindă că reprezintă întreaga națiune chineză. Taiwan a devenit reședința guvernamentală a naționaliștilor, cu generalul Jiang Jieshi ca președinte. În 1945 Republica China, pe atunci sub conducerea Kuomintang-ului, a fost unul din membrii fondatori ai Organizației Natiunilor Unite.

În condițiile în care Republica Populară Chineză condusă de Partidul Comunist Chinez a fost boicotată de numeroase state, între 1949-1971 Republica Chineză, limitată la Taiwan, a ocupat locul de reprezentant al întregii Chine la ONU, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, fiind recunoscută ca atare de numeroase state. În 1971 locul său la ONU a fost luat de Republica Populară Chineză. În anul 1954, Taiwanul a semnat un tratat de apărare reciprocă cu SUA și a primit un ajutor american pe o perioadă de aproape trei decenii, în care a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă („Miracolul Taiwanez”); există investiții foarte mari făcute în China de persoane care sunt cetățeni taiwanezi deținând tehnologie, cunoscute ca persoane miliardare, având ca urmare ridicarea Chinei.

Pe plan internațional, în cursul deceniilor, cele mai multe țări au recunoscut Republica Populară Chineză drept guvern al Chinei și au rupt relațiile diplomatice oficiale cu guvernul de la Taipei. România a fost cea de-a treia țară la nivel mondial, care a recunoscut Republica Populară Chineză. În loc de Republica Chineză, a început să fie folosit în mod obișnuit denumirea de „Taiwan”, uneori „China Taipei.”

În ultima perioadă, în Taiwan a avut loc o întărire a sistemului democratic și a luat amploare o mișcare de opoziție la Kuomintang, aspirând la proclamarea oficială a independenței Taiwanului ca atare. În alegerile din 2000 a fost ales președinte al Republicii Chineze Chen Shui-bian, primul conducător care nu provenea din Kuomintang. Totuși, independența Taiwanului nu a fost proclamată oficial, deoarece Republica Populară Chineză a anunțat că în acest caz va începe un război, cât și datorită faptului că opinia publică din Taiwan asupra necesității proclamării oficiale a independenței față de Republica Populară Chineză e împărțită. De jure, insula Taiwan n-a fost niciodată separată de China, ea aparținându-i cel puțin din 1945, grație constituției sale antimaoistă. De facto însă, Taiwan-ul este un stat independent.

 Președintele actual este Tsai Ing-wen, prima femeie președinte, care a preluat funcția la 20 mai 2016.

În concluzie, cele două țări, Ucraina și Taiwanul sunt țări independente, cu istoria lor, care au dreptul la existență proprie și democratică..Iar Rusia și China, prin imperialismul lor, nu fac decât să supună propriile lor popoare la supliciul conflictelor militare, în loc să lupte pentru ridicarea nivelului de trai al popoarelor lor.

„Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” Practic, proverbul acesta, derivă din cea de-a zecea poruncă sfântă și care te îndeamnă.Aviz amatorilor, precum Vladimir Putin care alături de Patriarhul Kiril se dau mari credincioși, și Xi Jinping, fără credință, despre care se spune că între 1975 și 1979 Xi a studiat inginerie chimică la Universitatea Tsinghua din Beijing. Există unele neclarități referitoare la studiile sale, deoarece se crede că ar fi intrat la facultate fără să fi terminat liceul, și că ar fi primit doctoratul fără să-și fi luat mai întâi masteratu Din 1979 până în 1982 a fost secretar al subordonatului tatălui său anterior Geng Biao, pe atunci vice-premier al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze și secretar-general al Comisiei Militare Centrale.Celor doi l-i se potrivesc cele scrise de Albert Camus: “Ispita comună tuturor inteligențelor, cinismul. “ Oare, cei doi au inteligență?

John Lennon spunea:“Daca vrei pace, nu o s-o obții niciodată cu violența.”

Al.Florin Țene

Solia adevărului istoric

Al Florin Țene -TRĂDAREA LA ROMÂNI

 

Aflat la venerabilă vârstă de 82 de ani Președintele Ligii Scriitorilor Români AL FLORIN ŢENE, un scriitor extrem de prolific cu peste 100 de cărți  personale publicate și dotat cu o vivacitate literară uimitoare, începe anul 2024 în forță publicând o carte-eseu cu un titlu  interesant: Trădarea la români.

Apărută la editura Napoca Star din Cluj Napoca, România, în anul 2024, cartea-eseu începe cu trei motto-uri care se completează unul pe celălalt într-o piramidă a trădării  pornind  de la sensul bine împământenit al trădării aleșilor față de popor și ajungând la trădarea față de tine însuți  cu sprijinul  fățărniciei. „Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci complice.” (George Orwell)„Nu există trădare mai mare decât trădarea față de tine însuți.” (William Shakespeare)„Trădarea s-a sprijinit întotdeauna pe ruda ei umilă, fățărnicia.” (Stefan Zweig)

Înainte de a intra în subiectul propriu zis al cărții, aș dori să subliniez faptul că scriitorul, poetul, jurnalistul, filozoful, istoricul și criticul literar  Al Florin Țene și-a dedicat  întreaga  viață literaturii  și culturii  române, fiind caracterizat de o  mare demnitate și verticalitate, neacceptând compromisuri  și preferând să plece din Uniunea Scriitorilor decât să fie părtaș la minciuni de tip comunist. A creat de la zero o nouă asociație literară, Liga Scriitorilor Români, oferind astfel celor peste 1000 de membri din  cele 46 de filiale din țară și străinătate, șanse egale de promovare și afirmare.

Nimic mai adevărat decât  zicerea lui John Milton: ’Nimic nu este mai de preț decât respectul pentru tine însuți, întemeiat pe drept și omenie’’. – (John Milton) care se suprapune într-o potrivire perfectă pe scara de valori a celebrului scriitor Al Florin Tene. Acesta, înzestrat fiind cu simțul  dreptății  și al răspunderii față de semeni și față de propria conștiință  și-a creat o datorie de onoare auto-impusă în a lupta pentru repararea adevărului istoric cu precădere pe tărâm  literar-cultural.

Pasionat de istorie și filozofie, scriitorul Al Florin Țene realizează prin cărțile sale de eseuri dar și prin romanele biografice ale Sfinților Închisorilor și prin alte proze, articole, cronici și însemnări, adevărate analize istorice pe care le explică și le interpretează aducându-le în fața cititorilor într-o nouă lumină  pentru a putea fi înțelese mai bine. 

De-a lungul istoriei, conspirațiile, trădările și vicleșugurile oportuniștilor au schimbat soarta oamenilor, trasând un alt curs istoriei. Aceste lucruri sunt din ce în ce mai puțin cunoscute întrucât istoria care se predă în ziua de azi noilor generații nu se preocupă neapărat de aceste aspecte. Tocmai de aceea în prima parte  a cărții sale eseu Trădarea la români, scriitorul  Al Florin Țene, face un foarte interesant și educativ rezumat al trădării în istoria neamului românesc, pornind într-o scurtă lecție de istorie, de la Burebista  și ajungând până la Cuza.

Câți dintre tinerii din ziua de azi știu ce s-a întâmplat cu adevărat în istorie între Matei Corvin, Vlad Țepeș  și Radu de la Afumați?  Sau  câtă lume cunoaște cumplitul sfârșit al lui Brâncoveanu și al celor 4 fii ai săi? Dar despre soarta tragică a celor trei conducători Horea, Cloșca și Crișan oare câți  mai știu astăzi? Despre aceste trădări și încă multe altele, într-un limbaj clar, concis și  pe înțelesul tuturor, ne vorbește Al Florin Țene  în cartea sa.

Trecând de la marii conducători ai neamului și ajungând până la mediile literar-artistice si academice, cu siguranță în toate domeniile au existat trădători, fățarnici și oportuniști. Despre majoritatea însă, nu vom afla, poate, niciodată, dar ce este mai dureros, este faptul că, despre unii, nici  nu se vrea să se știe!

In partea a doua a cărții  autorul ne introduce în mediul Academiei Republicii Populare Române, unde, au avut loc de asemenea, acte de trădare și oportunism care s-au strecurat ’’ca o viperă’’  în sânul  membrilor săi. De o mare trădare a avut parte și  marele sculptor Constantin Brâncuși ‚’’care devenise foarte cunoscut în lumea artelor de pe mapamond din timpul vieții și apreciat de specialiștii în artă din întreaga lume. Din păcate era hulit în țara lui natală fiind caracterizat că opera lui este “formalistă și cosmopolită”. Din păcate mari scriitori  români precum  Mihail Sadoveanu sau George Călinescu se aflau printre cei care l-au trădat spunând că‚ ’’Brâncuși nu poate fi considerat „creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte”

Precum scrie ilustrul scriitor Al Florin Țene:’’ La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societății au fost nevoiți să-și decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în țară și să plece în vestul democratic. Cei rămași sau prinși de tăvălugul comunist au înfundat pușcăriile sau, cum a fost și cazul lui Lucian Blaga, au fost „trași pe linie moartă” din punct de vedere al creației și marginalizați sociali. Alții scriitori, și aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puțin glorioasă, chiar oprobriul generațiilor viitoare în schimbul unui trai decent și al recunoașterii artistice încă din timpul vieții. Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, s-au supus, au închinat ode liderilor și chiar au contribuit la arestarea dizidenților. Mulți au fost nume mari ale literaturii române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu’’

Despre Mihail Sadoveanu aflăm că ’’s-a vândut  comuniștilor care îl percepeau ca pe un bun șef de propagandă, pentru a-și păstra averea și pentru recunoaștere. „Se găsea într-o postură de semizeu al  regimului comunist, omagiat, decorat, supra onorat, decretat oficial drept cel mai mare scriitor în viață, un bun al întregului popor și al blocului sovietic. Era răsplata liderilor Kremlinului pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de capitulare și trădare a poporului său, despre care scrisese pagini extraordinare până atunci”, scria Stelian Tănase despre destinul lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să ridice osanale comunismului și prin romanul ideologic „Mitrea Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel, sovietizând practic România, alături de alți intelectuali. A și condamnat oameni la moarte, dușmani ai noii sale doctrine ideologice. Și asta în noua sa calitate de președinte al Adunării Deputaților din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având  sinistra misiune de a desființa cele două camere și a forma Marea Adunare Națională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea față de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea și a scos în afara legii Partidul Național Țărănist. „Atunci «s-a dat cu rușii», cu forțele de ocupație, cu Armata roșie care tocmai se deda la violuri, la jafuri și îngenunchea România. A fost un colaboraționist de cel mai înalt rang și a adus nenumărate servicii sovieticilor și slugilor lor de la București cauționându-i prin prestigiul său de mare scriitor (și era), de scriitor național. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societății românești, a fost devastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Și a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii românești în toate forurile și primește numeroase premii și distincții.’’

Cartea Trădarea la români ne dezvăluie  că Tudor Arghezi ’’’făcuse concesii totale, încasa bani foarte mulți și avea puternice și dramatice crize de conștiință; odată m-a luat de umeri și mi-a mărturisit, cu buza tremurândă, că-i vine să se sinucidă”, precizează Anania în „Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel  și beneficiile. În 1955 a fost ales Membru al Academiei Române, este declarat poet național și aniversarea de 85 de ani este transformată în sărbătoare națională. La moarte, este înmormântat cu onoruri naționale.’’

Despre cel care a fost inițiatorul  romanului modern, Camil Petrescu, scriitorul  Al Florin Țene ne împărtășește că‚’’ a fost și el unul dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil. Pentru a supraviețui și mai ales în bune condiții a decis însă să fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat, acel formator de opinie de care se temeau atât de mult tovarășii și pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930, Camil Petrescu publica „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, după care, în 1933, „Patul lui Procust”, două romane de succes și care revoluționaseră literatura română. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cât pe ce să fie repudiat de regimul comunist. Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu colaborează cu socialiștii. Devine o părticică din mașina de propagandă. Scrie „Un om între oameni”, despre viața lui Nicolae Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste. Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoițescu, spune că este „o întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică în slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc în Academia Română, dar și cu beneficii de ordin material. Nu apucă să  se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare în 1957.’’

În urmă cu exact 70 de ani, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri din 23 februarie 1954, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor căpăta noi atribuții conform precizărilor din documentul IICCMER:’’exercitarea controlului asupra conținutului ziarelor, exercitarea controlului asupra conținutului cărților, exercitarea controlului asupra emisiunilor posturilor de radio, exercitarea controlului asupra filmelor și producțiilor teatrale, autorizarea importului și exportului tuturor materialelor ce intrau în sfera sa de control, organizarea de școli și cursuri pentru pregătirea cadrelor necesare instituției”

Scriitorul Al Florin Țene declară spre finalul acestui eseu: ’’ condamn pe toți acești, așa ziși scriitori și jurnaliști, pentru faptul că au colaborat și promovat o doctrină comunistă criminală’’ Unii dintre scriitorii  trădători ai regimului de tristă amintire sunt prezenți și astăzi în programa școlară obligatorie cu operele lor, evident că ne punem și noi automat întrebarea: Oare nu se știe sau nici nu se dorește să se știe? Însă, dacă stăm să ne gândim ca au trecut 70 de ani de atunci,  tindem să credem că, mai degrabă se dorește sa fie uitate, toate acestea.

Pe ultima filă autorul cărții Trădarea la români pune o întrebare retorică ce poartă în fibra sa  esența acestei cărți: ’’De multe ori mă întreb, dacă nu ar fi fost atâta oportunism, trădări și crime cum ar fi arătat țara noastră? Nu reușesc să mi-o imaginez altfel.’’(Al Florin Țene)

Cititorul, oricare ar fi el, se vede implicit obligat să dea un răspuns sau să-și dea în sinea lui răspunsul  la întrebarea pe care o pune autorul la finalul eseului, pentru că, oricum, parcurgând filă cu filă, și lui îi înmugurise deja în suflet întrebarea, îngrozit fiind de descoperirile istorice pe care le făcea, pe parcursul lecturii. Indiferent care ar fi răspunsul pe care ni-l dăm în calitate de cititori, esența lecturii  este aceeași.

În fiecare epocă au existat trădători, chiar începând de la Adam și Eva,  iar dacă trădarea nu ar fi existat, am fi trăit  și azi în Paradis. Extrapolând:  pământul nu este un paradis iar oamenii sunt muritori, tocmai datorită trădării lor. Deși omul se naște bun, iar răutatea  intervine pe parcurs, pe măsură ce interacționează cu mediul și societatea ce-l înconjoară și avansează în cunoaștere și gândire, totuși, puțini sunt cei care pot să  își păstreze starea aceea inițială, pură, de bunătate. Dar ce este bunătatea? Iată răspunsul pe care ni-l da Mark Twain: ’’Bunătatea este limbajul pe care cel surd îl poate auzi și cel orb îl poate vedea.’’ –( Mark Twain)

Observăm încă o dată, cât de aproape se află literatura, istoria și filozofia într-o îngemănare de  idei și concluzii, urmărind un concept de cauză-efect sau ‚’’ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost’’. Numai punându-ne întrebări vom afla răspunsuri și numai vrând să găsim lumina, vom putea avansa bâjbâind prin întuneric spre acea fantă de lumină.

Scriitorul Al Florin Țene este purtătorul de lumină care duce solia adevărului istoric ce trebuie spus și asumat indiferent cât de rău ar durea el.

În  motto-urile de la începutul cărții vom găsi și concluziile  acestei cronici. Tăcând  și acceptând trădarea sau faptele de corupție devenim complici nu victime, iar trădarea față de noi înșine este cea mai gravă trădare.

În timp ce istoria nu mai poate fi schimbată, prezentul și viitorul se află în mâinile noastre, deci: ’’Fiți sinceri și curați în tot ceea ce faceți, ca și când Dumnezeu ar fi de față’’. – (Ernest Bernea)

 

Mihaela CD

TWUC, LSR, WPAC