unde
să te duci în părinţi, în vrabia aia
ameţită care ţi s-a oprit pe prag,
în caietele de şcoală ale copiilor, în ciocolatele cumpărate
lor,
în iubita ce-şi limpezeşte fesele
în oglindă şi e o punte de reproşuri,
în hamsterul din borcan-
mereu uiţi să-i pui de mâncare,
în bicicleta albă reparată şi răs-reparată,
să te duci în clasorul cu timbre,
în textele scrise mai demult, în fundătura femeile avute-
o să-ţi mulţumească măcar un nătăfleaţă
că s-a ales cu o nevastă cizelată?,
chiar şi în cactusul de pe verandă, v-am spus dar vă
plesnesc
de chicotiţi că-s sentimental,
unde futerea să
mai duci din tine
ca flacăra după vânt
din inima ta tot mai dusă
nu votez niciodată
singur
nu plec niciodată singur,
îi şterg de pământ, le scot viermii din orbite,
lustruiesc oasele ca pentru inspecţie armele din rastel.
îi pun într-un cărucior pe cei care-i ştiu, vecinului îi
strig să încarce alţii,
să nu rămână vreunul uitat.
dacă ei nu mai pot, nu pot şi pentru tine din decembrie
1989.
nu plec niciodată singur,
sprijin de un copac căruciorul în curtea sec...
o întâmplare
regretabilă
cu iarba pe piept au pornit în oraş
peste tot cu găurile gloanţelor ca nişte ochi închişi
un băiat întreba o fată pentru ce a murit
n-a apucat să facă dragoste
au venit
cu trenul cu avionul,
bucureştiul era şi nu al lor
după o busculadă
au intrat în palatul parlamentului
pe holuri nu-şi mai auzeau paşii
s-au tot învârtit şi pământul le cădea
de pe geci şi pantaloni pe covoare
când au obosit s-au odihnit în sala plenului
se minunau de latopuri
nu se ştie cine a zis să
voteze măcar o lege
una a lor
un rest de vis din 1989
s-a stârnit însă iar o busculadă
strigătele săreau între pereţi ca mingile
jandarmii îi împingeau cu scuturile
i-au încercuit
unul cu numărul 1021 bătea cu bulanul un bărbos,
înjura şi ridica şi lăsa mâna, "numai mizerie aţi făcut
aici, mă, numai pământ."
i-au aruncat în dube
jandarmii cu ţinută nouă. în multe dube.
"aşa ceva n-o să se mai repete, a declarat un ofiţer
ziariştilor,
e regretabil ce s-a întâmplat"
la patriarhie, prea
sărac cu duhul
când a apărut, numai copiii l-au băgat în seamă,
îl urmăreau cum povesteşte, dar şi ei s-au plictisit repede,
jocurile pe internet erau mai interesante,
au scos limba la el,
"şi de la second-hand, avea să se îmbrace mai
bine", s-a auzit
la palatul patriarhiei era să fie călcat de jeepul
arhiepiscopiei tomisului,
şoferul sutanat al maşinii a coborât şi i-a tras una după
ceafă,
"nefericitule, nu eşti atent", spumega în barbă.
arhiepiscopul i-a făcut semn şoferului să înceteze,
arhiepiscopul cu aur la gât ca la nunţile ţigăneşti,
zâmbitor.
încerca să vorbească de tatăl lui, de una, de alta,
repeta ierusalim, betleem,
nu se ştie cum a intrat şi la patriarhul daniel,
a primit o cafea şi patriarhul
i-a zis că e pe fugă între întâlniri, că mântuieşte neamul
cu o catedrală,
cu televiziuni şi ziare,
îi suna mobilul tot timpul,
"vezi că sunt chiar ocupat, străine.
n-am timp de poveşti, chiar.
tu poate ai tot timpul din lume.
vrei bani? n-avem.",
patriarhul şi-a mai examinat manichiura şi a plecat
iar în curte ajuns i-au spus hăbăuc,
fără studii
şi au râs îndelung preoţii,
i-au dat coate, başca e şi evreu,
poliţistul chemat i-a cerut actele stânjenit,
poliţistul s-a potrivit să aibă ochii ca ai lui,
n-avea chef de completat procese-verbale,
să nu uite să-i cumpere nevestei tampax, gândea,
l-a luat deoparte,
l-a întrebat de foame
şi i-a întins un senvici făcut de nevastă,
s-a lăudat cu copiii lui, doi băieţi şi o fetiţă,
"ai bani de metrou? uite nişte mărunţis", a mai
zis,
apoi l-a lăsat în doaga lui să-şi caute tatăl,
i s-a părut prea trist, prea sărac cu duhul
milă pentru
preşedinte
a ajuns să joace table singur, să bea cu faţa la oglindă,
amanta îi spune la telefon că o doare capul şi
că nu iese din casă,
se gândeşte ce a făcut iliescu când a fost să fie,
constantinescu,
îl sufocă ceea ce credea că n-o să-l sufoce,
tăcerea creşte ca alte covoare în cabinet, pe scări, chiar
pe aleile grădinii cotroceniului,
bea,
câteodată aude maşina hingherilor cum strânge câinii de pe
străzi,
deschide mai tare fereastra ca să audă,
da, s-a ocupat şi el de ei cândva,
da, eutanasia e o formă a iubirii
-îî plăcea să-şi spună-
sau a milei,
nu reuşea să-şi dea seama exact,
în vis se transformă în câine,
negricios şi vioi,
e urmărit de hingheri,
şi fuge,
şi găseşte iar mâncare şi căţele,
oamenii nu-i zic că-l iubesc,
e negricios, câine,
şi oamenilor nu le e milă
