Volumul de poeme, intitulat „Autoportret”, de Banu
Rădulescu, apărut la Editura Fundației Culturale MEMORIA, este practic, autoportretul
unui suflet sensibil, înțelegător și bland, care a trecut prin multe în viața
sa. Acesta a fost ctitorul publicației MEMORIA – revista gândirii arestate, ce
apare sub egida Uniunii Scriitorilor.
Pe ultima copertă a cărții citim două texte, scrise
cu sinceritate și transmiţând adevăruri. Corina Bach, fiica autorului, scrie:
„Eu mi-am permis să public poeziile găsite în manuscrisele tatălui meu pentru
că mie mi-au plăcut, desi el spunea mereu că el nu este poet…Cu atât mai mult
mă bucur că există și în afara persoanei mele interes pentru aceste poezii.”
Al doilea text este scris de Anda Glăman care scrie
cu empatie despre autor: „Banu Rădulescu a fost unul dintre oamenii
binecuvântați care trăiesc pentru idealuri. A crezut, cu suflet de copil, că România
va renaște într-o bună zi. A avut, mai presus de toate, un suflet de o infinită
sensibilitate, bunătate și generozitate, iar vremurile grele nu i-au clintit
credința”.
Cartea se deschide cu biografia autorului, pe numele
său Șerban “Banu “ Rădulescu, născut la 12 februarie 1924 și decedat la 9
decembrie 1998 la Berlin. A fost doctor în medicină, deținut politic în două
rânduri, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1967,
fondatorul din 1990 și redactorul-șef al revistei Memoria, președinte al
Fundației cu același nume, promotor al Memorialului „Fortul 13 Jilava”.
A fost absolvent al Liceului Militar „Nicolae
Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, președinte al Fundației cu același nume,
promotor al Memorialului „Fortul 13 Jilava”.
Banu Rădulescu a fost arestat în 1948, pe când era
student la medicină în anul VI, și a fost eliberat în 1954. În cei 6 ani de
pușcărie, Banu Rădulescu a schimbat 7 locuri de detenție.
De-a lungul vieții a publicat următoarele cărți:
Dincolo de așteptare, Editura Pentru Literatură, București, 1967,, Lumina si
piatra, București, 1972, Păsările mari nu cântă, București, 1976; reeditare
Editura Institutul Cultural Român, 2005. ISBN 973-577-471-2, Nimic despre
fericire, Editura Militară, București, 1984, În iarbă cu fața la soare, Editura
Cartea românească, București, 1989, așa cum se subliniază în „Biografie” ce
deschide volumul, având și fotografia autorului vorbind la microfon.
După cele două pagini, Nae Constantinescu,
președintele Fundației Culturale Memoria, semnează un text, scris mai mult cu
sufletul, intitulat „Sufletul lui Banu Rădulescu trăiește”. Într-adevăr
trăiește, fiindcă, printre altele premiul cu numele său este acordat anual
celor care au scris cărți despre personalități românești care au suferit în
închisorile comuniste.
În „Notă asupra ediției”, editorul ne face cunoscută
personalitatea lui Banu Rădulescu, ne dezvăluie „laboratorul” constituirii
acestui volum de versuri, dezvăluind necazurile prin care a trecut poetul în
închisorile comuniste, el alăturându-se altor poeți deținuți politici, cum
sunt: Corneliu Coposu, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Păstorel Teodoreanu,
Gabriel Țepelea, Zahu Pană, Zorica Lațcu, Iuliana Preduț-Constantinescu, la
care mai adaug eu pe Radu Gyr. Ilustrațiile acestei lucrări fac parte din
Caietele de schițe ale cunoscutului Academician Mircia Dumitrescu, unul din
prietenii lui Banu Rădulescu. Conceptul și designul acestui volum i se
datorează Corinei Gabriela Duma, lector universitare dr. la departamentul de
Design de la Facultatea de Arte Decorative București.
Volumul care cuprinde 84 de poeme se deschide cu
poemul „Autoportret”, scris în stil clasic, având versuri scurte ca o baladă și
rimă pereche, care pe două pagini eul poetului se autocaracterizează: „tare-aș
vrea să știu cum oare/ Sunt la chip și-n fățișare” și-n dezbaterea gândurilor
sale, poetul ajunge până la sfârșit să se întrebe: „Și mi-e rușine/ Că nu-i
nimeni-cine? cine? Să mă vadă atât de bine”.
O parte din poeme sunt scrise în stil clasic cu rimă
și ritm, altele sunt scrise în vers alb, bazându-se mai mult pe metaforă și
idee.
Citind volumul de poeme mi-am adus aminte de ce
zicea Karl Marx, cel care spunea „Istoria tuturor societăților cunoscute este
istoria luptei de clasă” și că „Istoria se repetă, mai întâi ca o tragedie și
mai apoi ca o farsă”. Dar filosoful nostru de la Rășinari Emil Cioran spune că
„a se cunoaște”, nu înseamnă „a cunoaște”, asta fiind doar o „varietate” de a
înțelege cunoașterea. „Paul Valery, reprezentantul al simbolismului tardiv în
literatura franceză, a confundat cunoașterea cu clarviziunea. Mai mult, voința
de a fi clarvăzător, de a fi inuman de lucid, se însoțește la el cu un elogiu
abia ascuns. Se cunoaște și se admiră pentru faptul că se cunoaște”.
Am scris aceste fraze de mai înainte, după ce am
citit poemul „Mefisto a vorbit “, un poem al iluziilor cunoașterii, fiindcă eul
poetului trece printr-o metamorfoză a propriei lui cunoaștere: „… O cupă, încă
una, mai și încă…/ Luați țeasta mea și faceți-o pahar./Ia-mi inima, frământ-o
și-o mănâncă//Și scapă-mă de-așa nevolnic har” (Mefisto a vorbit). Un poem
interesant, în colțul căruia Faust așteaptă sufletul.
Entropia lirică a cărții nu poate fi înțeleasă în
absență unei evocări a cuprinderii vieții zbuciumate a poetului, aceasta fiind
un proces în mișcare în cadrul unui sistem politic criminal-comunismul-unde
s-au depus, ca în straturile geologice, elemente constitutive dintre cele mai
felurite. Acest sentiment îl are poetul în „Ars poetica “, poem în care se
îmbină rima cu versul liber și chiar și cu cel alb, în funcție de ideile pe
care le transmite: „Nu eu le-am scris/Ci așa-zmintit condeiul-/S-a fost oprit
la porțile de gând,/Găsind luceferi pe fundul călimării/ i-a scufundat
deasupra-mi rând pe rând”, după care poetul descoperă că: „E-un mincinos în
mine care țipă/Că el e alfa și omega-n lume,/Un răzvrătit cu zbor într-o aripă/
Și-n alta cu o moarte fără nume. „Până la sfârșit eul poetului, surprins,
ajunge la concluzia unei întrebări, nu retorice, ci la o concluzie: “Iar eu?/Eu
sunt strigoiul păgânului fără de Dumnezeu,/ Eu sunt doar umbra fără rădăcină,/
Ce crește-n vânt tiparul de ateu.// Destul că mă găsesc mereu aproape/ și
când-setos, flămând-îl simt că cere,/ Din miile fântâni îi dau s-adape/ Trezind
din nou pierduta lui putere”( Ars poetica).
Fiorul biblic se strecoară ca o vinovăție în
versurile din „Ghetsemani” fiindcă „umbra trădării e tot mai aproape”, iar
vinovăția și-o asumă chiar poetul, pe motivul să-i fie conștiința împăcată după
atâtea secole.
Volumul postum al lui Banu Rădulescu promovează o
lirică barocă a clarității. Chiar dacă, uneori, apocaliptic într-o formă sau
alta, era un liric al transparențelor, care pășește pe cărări răsbătute în pas
fugos, uneori, aerian. Poetul, în acest volum, este stânjenit de mijloacele exterioare
ale vieții, fiindcă a avut parte de vicisitudinile ei stârnite de un regim
inuman, ca și interesul pentru evenimente anevoie de înțeles, în culori
izbitoare și cu dicțiunea vizionară.
Volumul „Autoportret”, nu schiţează un portret al
eului poetului Banu Rădulescu,în acesta descoperim o „pictură” magistrală, cum
o făceau renascentiști, fiind chipul viu al unui Poet profund. Ce-l înțeleg în
tradiția isihastă ca o purificare a sufletului. Acest gnosticism, admițând
revelația pornind de la simțuri a unui principiu în fapt incognoscibil , e
întruchipat liric și înțeles ca o stare sufletească, mai pură ca iubirea.
Al. Florin Țene / UZPR
