Nicușor a trimis gloaba la târg doar ca să o facă de râs. Pe ea și tandemul Bolojan-Fritz!

Joi seara, la capătul unei zile întregi de consultări la Cotroceni, Nicușor Dan a anunțat ceva ce nu rezolvă nimic pentru țară, dar rezolvă exact ce trebuie pentru el (și nu doar): l-a desemnat candidat de premier pe Siegfried V. Mureșan.

Pentru cine n-a ținut pasul cu telenovela politică din ultimele patru luni și jumătate, iată rezumatul rapid – guvernul a picat în mai, țara stă de 4 luni fără guvern, iar acum președintele a scos din pălărie un nume care nu dă bine nici măcar pe hîrtie, darmite în lumea reală.

Și a făcut asta, pentru a închide gura tandemului Bolojan-Fritz, care se erijează în stăpînii nației de la o vreme, dar și pentru a mai trage de timp cu numirea unui guvern adevărat. Dar numai după ce se va mai lămuri care e treaba cu ascensiunea suveranismului în UE, ca și cu alegerile din SUA.

Mureșan e europarlamentar de trei mandate, un tip crescut politic la Bruxelles și prin Bundestag, adică exact genul de CV care sună impecabil la un dineu diplomatic și complet străin pentru omul din Piața Obor. Nu are reputație de reformator economic, nu l-a văzut nimeni negociind un buget național, iar acasă e perceput mai degrabă ca omul care apără interesul Bruxelles-ului decît interesul românului de rînd.

E un susținător ferm al ajutorului pentru Ucraina, poziție care îi aduce simpatii la Strasbourg și antipatii tocmai la partea din electorat care s-a săturat să audă doar despre solidaritate externă cînd facturile interne ard. O parte din propriul partid, PNL, îl privește cu rezerve, iar fostul consilier prezidențial Adrian Rădulescu a susținut public că ascensiunea lui ar fi fost sprijinită din culise de serviciile secrete.

Pus cap la cap, portretul nu arată a premier de criză. Arată a candidat de compromis pe care nimeni nu-l vrea suficient de tare încît să-i dea votul. Iar aritmetica îl condamnă încă înainte să înceapă

PNL, USR și UDMR, chiar dacă merg toate mînă în mînă și UDMR nu se răzgîndește la jumătatea drumului, adună pe hîrtie cca.183 de voturi – pragul minim pentru o învestitură. Fără PSD, fără AUR, fără SOS, coaliția asta e ca un scaun cu trei picioare cînd ai nevoie de patru ca să nu cazi.

Chiar Ciprian Ciucu, coleg de partid cu Mureșan, a spus-o fără menajamente ieri, la Gîndul Live: nu există majoritate pentru el. Cînd propriul coleg de partid iese la microfon să-ți stingă șansele înainte să apuci să le aprinzi, nu mai ai nevoie de amănunte ca să știi cum stă treaba.

De ce l-a ales atunci Nicușor, dacă știa că pică?

Aici e, de fapt, toată șmecheria serii. Nicușor Dan n-a mizat pe Mureșan crezînd că-l duce pînă la capăt. A mizat pe el ca să cîștige zece zile – exact timpul legal pe care-l are un premier desemnat să-și depună mandatul cînd realizează că nu are cu ce să guverneze.

S-a mai întîmplat, cu Eugen Tomac, și s-a terminat la fel: cu o retragere elegantă și cu ceasul crizei pornit din nou de la zero. Diferența e că de data asta mișcarea are și o țintă precisă, iar ținta poartă numele Bolojan-Fritz.

Cuplul ăsta cu mult tupeu de pe locurile 3-4 s-a poziționat toată vara ca soluția realistă, de bun-simț, tehnocrată, pricepută, responsabilă, gata să preia frîiele nației. Nicușor le-a aruncat cartoful fierbinte Mureșan direct în poală, cît să le taie din elan și să le amintească cine ține, de fapt, calendarul politic în mîini.

„Jucați-o pe asta, băieți, dacă sunteți mari și tari!”. Pentru asta, e drept, Nicușor a făcut un sacrificiu de imagine, renunțînd la mult trîmbițata regulă „nu premier fără majoritate”. Dar, ruperea pe genunchi a lui Bolojan și Fritz merită sacrificiul.

Jocul mare se joacă, de fapt, afară din țară. Motivul pentru care nimeni la vîrf nu se grăbește să tranșeze definitiv criza nu ține, în opinia noastră, doar de orgolii bucureștene. Alegerile mid-terms din Statele Unite și cele din Berlin și Pomerania din Germania stau ca doi termeni de ecuație, ca să vorbim pe gustul olimpicului, pe care liderii mari de aici par să-i aștepte înainte să aleagă direcția finală – un guvern cu bucăți suveraniste, care flirtează cu tonul din Washington, de după noiembrie, dacă republicanii nu pierd frîiele, și cu ascensiunea suveraniștilor în UE.

Sau, dimpotrivă, se va merge cu continuarea liniei progresist-bruxelleze. Pînă atunci, orice premier ales acum e, de fapt, un premier de tranziție, pus acolo să țină scaunul cald, nu să-l ocupe cu adevărat.

Așa că desemnarea lui Mureșan nu e o soluție, e o mutare de șah făcută de gruparea cotrocenistă ca să cîștige timp. Nicușor a rezolvat exact atît cît avea nevoie: a arătat că mișcă, lasă pe altcineva să deconteze eșecul și a retezat, dintr-o mișcare, pretențiile celor care se vedeau deja instalați la guvernare.

Restul, cine va conduce cu adevărat România în viitor, rămîne o întrebare la care, sincer, nici Cotroceniul nu pare să aibă încă răspunsul clar conturat.

Cît despre Siegfried, pare că Nicușor a reeditat celebrul banc cu moșul care a dus la tîrg gloaba surdă, chioară, bătrînă, costelivă, etc nu ca să o vîndă. Doar ca să o facă de rîs.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redactia 9

Să vezi și să nu crezi! Nicușor descoperă „naționalismul sănătos” și vrea front comun cu BOR!

 

Președintele Nicușor Dan a avut ieri, 1 septembrie, o surprinzătoare ieșire la rampă, la Întîlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși de la Catedrala Neamului, o știre despre care am avut impresia pentru o clipă că e fake news.

Nu a fost. Iar în casa Preafericitului Patriarh Daniel, președintele a ținut un discurs care merită mai multă atenție decît ar putea părea la prima vedere, pentru că marchează un avans spectaculos într-o direcție pe care pînă acum s-au mișcat Călin Georgescu, AUR și alți suveraniști aflați pe val.

„Naționalism sănătos”? Nu e genul de exprimare pe care te aștepți s-o auzi de la fondatorul partidului ultra-progresist USR. Care ieri a stat în Catedrala Neamului cea atît de criticată pe vremuri de fanii USR, cu observația că „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici ” – și le-a cerut ierarhilor Bisericii Ortodoxe să iasă mai des în spațiul public cu mesaje despre valorile morale – și să promoveze, cum a spus chiar el, un „naționalism sănătos”.

Dacă pare o schimbare importantă de registru, e pentru că fix asta și este. Întrebarea grea e de ce a simțit președintele nevoia s-o spună tocmai acum și încă într-un asemenea cadru?

Discursul de la Întîlnirea Tinerilor Ortodocși n-a fost o predică religioasă, nici nu avea cum. Președintele a fost sincer în privința asta: „Bineînțeles că acesta este o întîlnire cu precădere spirituală. Pe mine mă preocupă mai mult societatea”. Practic a spus: sunt aici pentru chestiuni spirituale, dar hai să atingem subtil și politica.

I-a invitat pe ierarhi să iasă din muțenie și să „mărturisească public” valorile în care cred, pentru că locul acelei mărturisiri e ocupat, spune el, de „farisei” cu o aderență îngrijorătoare în societate. Apoi a trecut la naționalism, unde a fost și mai explicit: „trebuie să fim mîndri” de cei care au construit țara, iar spațiul public e dominat, pe de o parte, de „defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta” și, pe de alta, de „demagogi care se bat cu pumnul în piept”. Vocea celor decenți, spune el, „nu se aude și trebuie să se audă”.

E, în esență, un apel către Biserică să intre în joc pe un teren pe care, pînă acum, Dan nu prea s-a aventurat, dar o face acum și ar avea mare nevoie de ajutor.

Ca să înțelegem calculul, trebuie să privim la ce se întîmplă în jur. În politica internă și externă. Curentul naționalist-suveranist crește constant în sondaje în toată Europa. Naționalismul nu mai e un subiect de nișă, e tot mai clar, principalul limbaj în care se face politică în momentul acesta.

Aici intervine mutarea lui Dan, și e una destul de inteligentă, am spune, chiar dacă riscantă. Dacă naționalismul devine limbajul dominant, cine controlează definiția lui? Pînă acum, cuvîntul a fost aproape monopolizat de Călin Georgescu, de AUR și de vocile mai dure din spectrul politic – varianta lor de naționalism vine la pachet cu suveranism dur, anti-occidentalism și, uneori, ostilitate deschisă față de instituțiile euro-atlantice.

Dan pare să încerce altceva: să smulgă cuvîntul din mîna lor și să-l redefinească drept ceva „sănătos”, compatibil cu decența publică și, implicit, cu propriul lui profil pro-occidental.

Iar Biserica pare instrumentul logic pentru asta. E, an de an, instituția cu cea mai mare încredere publică din România, cu mult peste Parlament, partide sau chiar președinție. Dacă Dan vrea să construiască o variantă de patriotism care să nu semene cu cea a AUR, are nevoie de o voce cu autoritate morală reală – și nu prea există alta la îndemînă.

Președintele n-a numit ca atare pe nimeni direct, dar contextul face treaba în locul lui. „Fariseii” care ocupă locul mărturisirii publice a valorilor sînt greu de citit altfel decît ca o trimitere la figuri politice sau publice care folosesc limbajul religios și moral fără să-l creadă cu adevărat – retorică fără substanță, purtată ca pe o mască. „Demagogii care se bat cu pumnul în piept” pentru trecutul țării sună, la fel de greu de ratat, ca o descriere a exact tipului de discurs naționalist populist care domină ultima vreme scena politică.

„Și tocmai pentru că în spațiul public nu există suficientă această mărturisire și aprecierea noastre față de trecutul acestei țări și a unui naționalism sănătos, vedem că spațiul public este dominat, pe de o parte, de defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta și, în partea cealaltă, de demagogi care se bat cu pumnul în piept și se cațără ei pe niște elemente esențiale ale trecutului, și exact vocea celor care, cu decență, cred și muncesc pentru România din păcate nu se aude și trebuie să se audă” spune el.

Mesajul dublu funcționează ca un clește cu două fălci: pe de o parte, critică extremele naționaliste care exploatează trecutul fără conținut real, pe de alta, critică defetismul taberei opuse, cea care respinge orice formă de mîndrie națională ca fiind, automat, suspectă. Dan încearcă să se poziționeze exact la mijloc – pro-național, dar decent; mîndru de istorie, dar fără retorică extremistă. Nu e chiar cea mai proastă mișcare.

Nu e greu de văzut de ce președintele are nevoie de asta acum. Un guvern blocat de peste trei luni, un corp politic care poate paraliza orice alternativă, și un curent naționalist care crește indiferent dacă lui îi convine sau nu – toate astea îl lasă pe Dan cu foarte puține instrumente instituționale la îndemînă. Ce-i rămîne, în schimb, e vocea publică și autoritatea morală a funcției.

Cerîndu-i Bisericii să vorbească mai des despre naționalism „sănătos”, Dan nu face doar un gest simbolic de la o ceremonie religioasă, ci face pur și simplu un apel major către capii BOR, într-un moment în care propria lui voce, blocată de un Parlament ostil, nu ajunge foarte departe. E o mutare, pe fond, de mare anvergură: dacă nu poate cîștiga bătălia din Parlament, încearcă măcar să nu piardă bătălia pentru orientarea electorală care va defini urmatorii ani de politică românească.

P.S. Pînă contabilizăm roadele ieșirii prezidențiale, să amintim, în treacăt și cu maliție, că nu mai e mult și se face anul de cînd osemintele ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, repatriate cu tam-tam inclusiv cu implicarea președinției, zac neîngropate pentru că autoritățile nu se pun de acord.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redacția 9

Veste proastă și pentru soroșiștii români!

New York Post anunță că Fiscul lui Trump ia la puricat miliardele lui Soros!

Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, și IRS (Fiscul american) ar putea retrage statutul de scutire de la plata impozitelor unor organizații nonprofit de stînga, precum Open Society Foundations a lui George Soros, Southern Poverty Law Center și Council on American-Islamic Relations (CAIR), au declarat pentru The New York Post trei surse familiarizate cu situația.

Este parte a unei ofensive susținute de Trump împotriva organizațiilor caritabile „fictive”, iar oficialii Trezoreriei elaborează un amplu plan de verificare a unor organizații considerate a folosi și abuza de legislația fiscală americană, au declarat cele trei persoane informate cu privire la deliberările interne privind politica Departamentului Trezoreriei.

Cercul restrîns al lui Bessent elaborează un plan care ar putea, în cele din urmă, să priveze organizațiile care nu respectă regulile de statutul 501(c)(3), potrivit a două dintre persoanele familiarizate cu planurile. Verificările s-ar putea solda cu plata retroactivă a unor sume uriașe și cu sancțiuni civile, au spus aceleași surse.

Una dintre surse a avertizat că oficialii Departamentului Trezoreriei sunt „ca un cîine care nu vrea să lase osul” și a estimat că multe dintre organizațiile vizate și finanțatorii lor „mai au timp limitat”.

Condusă în prezent de fiul în vîrstă de 40 de ani al lui George Soros, Alexander, Open Society Foundations direcționează miliarde de dolari către ONG-uri care promovează inițiative privind diversitatea, finanțează procese legate de schimbările climatice și sprijină migranții fără documente.

Sprijinul financiar acordat în trecut de Open Society Foundations mișcării BLM și unor grupuri de activiști afiliate acesteia a plasat rețeaua progresistă chiar în vizorul noii ofensive fiscale a administrației Trump.

Printre beneficiarii OSF se numără Black Lives Matter, US Campaign for Palestinian Rights și United We Dream Action, un grup care acționează în mod activ pentru a împiedica deportarea migranților aflați ilegal în țară.

(Traducere și adaptare Bogdan Tiberiu Iacob)

Măi duplicitarilor, nu vă e rușine?

Parlamentarii USR care astăzi descoperă cu indignare că retroactivitatea este „vădit neconstituțională” par să fi uitat un mic detaliu din propriul lor trecut parlamentar. În noiembrie 2023, Parlamentul adopta „Legea fugarilor”, care introducea o nouă faptă penală, asimilată evadării, pentru condamnații care nu se prezentau la poliție în termen de șapte zile pentru executarea pedepsei. Legea conținea și o dispoziție aplicabilă unor hotărîri definitive pronunțate anterior mult înaintea intrării sale în vigoare.

Și cum a votat Parlamentul? După ce a trecut tacit de Senat, 230 de deputați au votat pentru, doar trei împotrivă și o singură abținere. Toți parlamentarii USR au votat retroactivitatea. USR nu a avut atunci problema de principiu pe care o are astăzi.

Astăzi însă, cînd o modificare legislativă cu efecte asupra unei situații anterioare îl poate afecta direct pe Dominic Fritz, liderii USR vorbesc despre o „nouă sancțiune” aplicată retroactiv și despre o încălcare evidentă a Constituției.

Aici apare întrebarea incomodă: Cînd este retroactivitatea neconstituțională: cînd îl privește pe un fugar condamnat sau cînd îl privește pe Dominic Fritz?

Constituția nu ar trebui să se schimbe în funcție de numele persoanei asupra căreia se aplică legea. Dacă principiul neretroactivității este atît de important - și este - atunci trebuia apărat cu aceeași vehemență și în 2023.

Altfel, riscăm să ajungem la o concluzie mai puțin măgulitoare: pentru unii politicieni, principiile constituționale sunt absolute pînă în momentul în care încep să-i coste politic.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redactia 9

Recidivista Tănăsescu, o nouă încălcare gravă a eticii instituționale! Urmează demisia?

 

Articolul care urmează pornește de la informații obținute pe surse de presă și confirmate, cu variații minore, din mai multe direcții – dar rămase, la ore bune după explozia din presă, neconfirmate oficial nici de CCR, nici de Guvern.

Dacă se dovedesc false, tot ce scriem aici cade. Dacă se confirmă – și nimeni, pînă acum, nu le-a dezmințit, deși exista timp berechet și motivație serioasă – atunci vorbim despre unul dintre cele mai grave incidente instituționale din ultimii ani. Nu că am fi dus lipsă de așa ceva. Și nu că Tănăsescu ar fi la prima gravă abatere.

Președinta Curții Constituționale, Elena Simina Tănăsescu, s-a întîlnit cu premierul demis Ilie Bolojan, președintele PNL, conform unei relatări a știripesurse.ro. Locul de rendez-vous, biroul președintelui Senatului, Mircea Abrudean – nu sediul CCR, nu Palatul Victoria, ci un teritoriu neutru, ales parcă anume să nu lase urme. Discuția s-ar fi încheiat pe la 14:30, cei doi au fost văzuți ieșind separat, la interval, ca să nu fie surprinși împreună.

Trei zile mai tîrziu, luni, 17 august, CCR urmează să judece exact genul de lucruri de care Bolojan are nevoie disperată să iasă cum ”trebuie”: noua Lege a integrității – cea care-l vizează pe Dominic Fritz și care ar putea arunca marele aliat USR în aer – și legea Strategiei naționale pentru biodiversitate, ambele jaloane PNRR, cu o miză cumulată de aproape două miliarde de euro.

Nu e nevoie de multă imaginație ca să vezi problema, e nevoie doar de un calendar. Iar gravitatea nu stă doar în ce s-a discutat, ci în primul rînd în faptul că s-a discutat.

Nu contează, strict juridic, dacă cei doi au vorbit despre vreme, despre sărbătoarea Sfintei Maria sau despre motivarea deciziei CCR. Contează că președinta unei curți care ar trebui să fie ultima redută de imparțialitate a statului a ales să se vadă, pe ascuns, neanunțat, cu una dintre părțile direct interesate de soluția pe care urmează să o dea – cu trei zile înainte de pronunțare.

Fostul președinte CCR Augustin Zegrean a spus-o fără ocolișuri la RTV, în seara asta: între CCR și Guvern nu există niciun raport de subordonare, deci „nu au ce discuta în birouri pe nu știu unde”. Fostul judecător Toni Neacșu a mers și mai departe, comparînd situația cu un caz care a stîrnit scandal recent – o judecătoare surprinsă la un festival cu patronul unei firme pe care urma să o judece – și a conchis că poziția Siminei Tănăsescu e „mai flagrantă” decît acel episod.

Reacția politică a venit rapid și de pe ambele flancuri ale opoziției. Senatorul PSD Daniel Zamfir a cerut explicații, întrebînd retoric ce a căutat președinta CCR în biroul lui Abrudean, și a adăugat o acuzație suplimentară, cu potențial exploziv: că Tănăsescu și-ar fi auto-repartizat dosarul legii integrității. AUR a cerut, la rîndul său, „clarificare rapidă și transparentă”, tocmai pentru a elimina orice suspiciune asupra Curții. Cînd PSD și AUR cer același lucru în același timp, de obicei înseamnă că lucrurile chiar au ieșit din matcă.

Și aici ajungem la partea care transformă acest episod dintr-un incident izolat într-un tipar. Pentru că nu e prima dată cînd numele Simina Tănăsescu apare lipit de o întîlnire foarte discutabilă cu cineva interesat de o decizie a Curții. În 2018, tot într-o zi de 14, pe vremea cînd era consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, Tănăsescu s-a văzut cu judecătorul CCR de atunci, Petre Lăzăroiu – o întîlnire care a stîrnit exact același tip de întrebări pe care le auzim acum, și care s-a încheiat cu demisia ei de la Cotroceni. A plătit atunci prețul pentru aparența de imixtiune într-o instituție care trebuia lăsată în pace. Dar nu a plătit prea scump: după cîteva luni, Iohannis a numit-o la CCR fix în locul lui Lăzăroiu.

Opt ani mai tîrziu, aceeași persoană, ajunsă între timp chiar președinta instituției, repetă mecanismul – de data asta din poziția inversă, nu pentru a exercita presiuni, ci, foarte posibil, pentru a se exercita asupra ei presiuni. Diferența e doar de nuanță.

Dacă în 2018 puteam vorbi despre o greșeală, în 2026 nu mai putem vorbi decît despre o atitudine sfidătoare. Pentru Simina Tănăsescu, întîlnirile neprincipiale, în locuri ferite de ochii lumii, cu oameni grei ai statului, nu par accidentul – par regula.

Legea, e drept, nu interzice explicit unui judecător constituțional să se întîlnească cu un premier. Dar legea nu poate acoperi tot ce distruge încrederea într-o instituție – pentru asta există bunul-simț instituțional, exact acela pe care Tănăsescu l-a invocat, teoretic, atunci cînd și-a dat demisia în 2018, pentru a proteja președinția de suspiciunea de imixitiuni nepermise.

Dacă atunci un simplu consilier prezidențial și-a asumat consecința pentru o aparență de conflict de interese, cu cît mai mult ar trebui să și-o asume astăzi președinta unei curți constituționale, prinsă a doua oară în exact același gen de scenariu?

Întrebarea nu mai e dacă CCR ca instituție datorează românilor o explicație – asta e evident, și explicația se cere deja din toate direcțiile. Întrebarea reală, cea pe care nimeni n-o pune încă tare, e dacă Simina Tănăsescu mai are, moral, dreptul să rămînă în fruntea Curții Constituționale după ce a demonstrat, de două ori, că nu știe – sau nu vrea – să țină o graniță pe care ea însăși a plătit-o cîndva cu propria carieră.

O demisie, la acest punct, n-ar mai fi un gest de eleganță instituțională. Ar fi singura formă rămasă prin care Curtea Constituțională mai poate arăta că a înțeles diferența dintre a fi independentă și a se preface că este.

P.S. Ar putea exista o scuză pertinentă, totuși, pentru Simina Tănăsescu. Acum două zile, ea s-a întîlnit cu ambasadoarea Columbiei, Divia Desideria Cepeda Rojas, căreia i-a prezentat condoleanțe pentru dezastrul produs în țara asta de un cutremur cumplit.

Dacă Tănăsescu va spune într-un comunicat că s-a văzut cu prim-ministrul Bolojan pentru a-i transmite condoleanțe pentru dezastrul produs de guvernarea lui în România, zicem că ar putea fi iertată…

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redactia 9

Nicușor și-a tras echipă de intelectuali anti-suveraniști dar nu-i folosește la nimic

 

A apărut, cuminte și tăcut, pe site-ul președinției un document de 15 pagini intitulat sec: „Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului”. Un titlu de manual, o formă impecabilă de raport academic, cu autori, note de subsol, cu tot tacîmul universitar. Nicușor Dan a participat personal la reuniunea Grupului de Reflecție Strategică „România în UE”, desfășurată la Cotroceni. Doar că, dacă tragi puțin de fir, descoperi că sub eticheta de „sinteză neutră a unui grup de reflecție strategică” se ascunde, de fapt, o operațiune de imagine – și una nu tocmai subtilă. Mai precis, Nicușor Dan și-a tras o echipă și un document care se vrea instrument de decredibilizare a mișcării suveraniste, semn că în sferele înalte începe să se instaureze panica.

Documentul e semnat de doi coordonatori – Sergiu Mișcoiu de la UBB Cluj și Silviu Rogobete de la UVT Timișoara – și avizat de un grup de doisprezece intelectuali gen Adrian Papahagi, Theodor Baconschi, Remus Ștefureac, Sever Voinescu și alții aidoma lor. Băsescu ar lăcrima de emoție, văzînd ce fac foștii săi consilieri cotroceniști și stîlpi ai săi de susținere, pe vremuri.

Pe hîrtie sună impresionant pentru unii. În realitate, e felul acela de listă pe care o vezi mereu la evenimentele astea: aceiași oameni, aceleași fețe, aceeași bulă bruxelleză care se promovează și citează reciproc de vreo cincisprezece ani încoace.

Și aici stă primul semnal de alarmă. Sergiu Mișcoiu e omul care, în ultimul an mai ales, a devenit aproape o voce fixă în presă exact pe rolul de a demonta, rînd pe rînd, orice mișcare a AUR și a lui Călin Georgescu.

L-a numit pe George Simion autor al unui mesaj „cu accente fasciste”. A catalogat alianța PSD-AUR drept „joacă cu focul”. A vorbit despre negociatorii AUR ca despre niște „personaje mediocre”. Omul nu vine la masa dezbaterii cu mîinile goale – vine cu o poziție deja bătută-n cuie de multă vreme. Și tocmai el a fost pus să coordoneze un „raport științific” despre pericolul populismului.

Documentul nu se ascunde. Chiar în introducere spune negru pe alb că e menit „să ofere o bază de reflecție pentru Președinția României, alți decidenți, mediul academic și publicul interesat”. Deci nu e o simplă discuție de cancelarie universitară care a scăpat pe internet.

E un produs gîndit să ajungă exact acolo unde se iau deciziile – la Cotroceni, la Nicușor Dan, omul care de luni bune blochează sistematic orice variantă de guvernare cu AUR la masă, care refuză să valideze chiar și un simplu vot punctual din partea partidului lui Simion. Cine a cerut acest raport? Cine l-a plătit, cine l-a comandat, cine a stabilit lista de „experți” chemați să răspundă? Documentul nu spune.

Nu trebuie să fii genial ca să ghicești cui servește un raport scris de oameni care, de ani buni, repetă aceleași teze: identitatea națională și cea europeană sunt „concentrice”, populismul e o „febră” produsă de nemulțumiri sociale reale, dar manipulate, iar suveranismul e, cel mult, o „ofertă politică” trecătoare care „poate colapsa în două-trei cicluri electorale”.

Ba mai mult, chiar raportul se contrazice singur cînd vine vorba de cifre. Datele INSCOP citate în document arată clar că sprijinul românilor pentru UE nu vine din convingere, ci din calcul – frică de pierdere, nu iubire de proiect.

Ceea ce înseamnă, tradus pe limba românului de rînd: oamenii stau cu UE nu pentru că o iubesc, ci pentru că le e frică să rămînă singuri. Un raport onest ar fi tras concluzia limpede: acest tip de sprijin, bazat pe frică și nu pe convingere, e teren fertil tocmai pentru discursul suveranist, nu antidot împotriva lui. Dar autorii preferă să treacă repede peste acest detaliu incomod și să revină la narațiunea confortabilă-– „populismul e simptom, buna guvernare e vindecarea”.

Ca să înțelegem cu ce ne luptăm, merită să vedem pe scurt ce zice, punct cu punct, acest document de 15 pagini.

Teza 1 – Suntem o identitate de „sinteză”. Raportul spune că identitatea românească nu e ceva fix, moștenit din strămoși, ci un amestec construit istoric – limbă latină, memorie daco-romană, ortodoxie, orientare spre Occident. Concluzia lor: românul „adevărat” nu există ca tipar rigid, iar cine încearcă să-l fixeze într-o formulă exclusivistă (naționalism, religie, etnie) greșește.

Teza 2 – Europa nu e o cultură, e un pachet de avantaje. Identitatea europeană, zic autorii, nu înseamnă să te simți neapărat „european” din suflet, ci să te bucuri de niște lucruri concrete: libertate de circulație, drept de muncă și studiu în alte țări, acces la justiție europeană, Erasmus, protecție consulară. Practic, o carte de membru cu beneficii, nu o identitate de suflet.

Teza 3 – Patriotism da, suveranism nu. Aici raportul face o distincție-cheie: iubirea de țară e OK, chiar lăudabilă, dar suveranismul modern – cel care cere ieșirea de sub „tutela” Bruxelles-ului – e catalogat drept o „ofertă politică” riscantă, alunecoasă spre conflict cu instituțiile europene. Practic, poți fi patriot, dar dacă pui la îndoială prea tare UE, ai trecut deja de linie.

Teza 4 – Populismul nu e din senin, dar tot rău e. Raportul recunoaște, cinstit, că oamenii care votează AUR sau Georgescu n-o fac din prostie, ci din motive reale – corupție, sărăcie, servicii publice praf, sentimentul că nimeni nu-i ascultă. Dar concluzia rămîne aceeași: populismul e o „febră” de tratat, nu o voce legitimă de ascultat pînă la capăt.

Teza 5 – Rețeta finală: mai multă educație civică, mai multă bunăstare, mai multă comunicare de la stat. Practic recomandarea e clasică pentru acest tip de document – bună guvernare, reducerea inegalităților, educație media, combaterea propagandei ruse. Nimic greșit în sine, dar și nimic care să nu fi fost scris de zeci de ori în ultimii zece ani de orice think-tank pro-european din regiune.

Teza 6 – Credința creștină și Ortodoxia. Ortodoxia (alături de tradițiile greco-catolică și protestantă) este recunoscută drept componentă culturală majoră, cu rol istoric în cultură, educație și viața comunitară. Raportul insistă însă că religia este o componentă însemnată, dar nu exhaustivă, și nu trebuie confundată cu cetățenia sau transformată în test de autenticitate națională – fiind deosebit de sensibilă

De ce apare tocmai acum acest raport?

Nu e o coincidență de calendar. Vine exact în perioada în care AUR crește constant în sondaje, în care Georgescu rămîne, în ciuda anulării prezidențialelor, principalul magnet electoral al românilor nemulțumiți, și în care Nicușor Dan se luptă zi de zi să mențină o linie de izolare politică față de suveraniști – refuzînd orice variantă de guvern cu susținere AUR, chiar și indirectă.

Un raport „științific”, semnat de universitari titrați, dar greu de definit ca obiectivi, care conchide că suveranismul e o boală trecătoare și că soluția e mai multă „educație civică” și „combaterea corectă a extremismului” pică exact la țanc pentru cine vrea un alibi intelectual pentru politica de izolare a președintelui, a bolojeniștilor și a useriștilor.

Nu e teorie a conspirației să observi tiparul – e pur și simplu felul în care funcționează, de multă vreme, mecanismul ăsta: cînd puterea centrală simte că argumentele politice nu mai sunt suficiente, cheamă universitarii să dea o mînă de ajutor cu ștampila de „obiectivitate academică”.

Doar că, de data asta, ștampila e pusă de mîinile unor oameni cunoscuți pentru militantismul vechi progresisto-sorosist care pretind acum că analizează suveranismul la rece.

Frica adevărată nu transpare din analiza populismului, ci din faptul că cineva a simțit nevoia să comande acest tip de document tocmai acum. Un președinte sigur pe argumentele lui nu are nevoie de cincisprezece pagini de teorii academice ca să-și justifice poziția față de un partid care, oricît de incomod ar fi, adună lună de lună tot mai multe voturi.

Cine cere academicieni să-i scrie alibiuri e, de fapt, cel care recunoaște, fără să vrea, că argumentele lui politice au început să nu mai fie suficiente.

PS. Într-un interviu acordat News.ro a doua zi după acest material, Sergiu Mișcoiu, întrebat cine a format grupul, a răspuns dezarmant: „Eu ştiu doar că am fost invitat să fac parte din acest Comitet de consilierul Valentin Naumescu şi probabil că şi ceilalţi membri ai grupului, dar nu cunosc care este procesul prin care a luat naştere grupul de reflecţie şi a fost decisă componenţa acestuia”.

Bogdan Tiberiu IACOB

Tâlharul Coldea

 

Coldea, telefonul și reflexul vechi al puterii care nu mai există. Un fost șef de servicii îi smulge telefonul din mînă unei jurnaliste care îl filmează în spațiul public. Sună cunoscut? Am mai avut acest tipar acum niște ani doar că atunci eroul negativ purta eșarfă prezidențială.

Astăzi, generalul (r.) Florian Coldea, fostul prim-adjunct al SRI, a reușit performanța de a repeta, aproape cadru cu cadru, scandalul „țigancă împuțită” din 2007 – cu diferența că, de data asta, nu mai are nici imunitate, nici nu mai controlează culoarele justiției.

Acele culoare care i-au anulat lui Băsescu în 2008, prin ÎCCJ, sancțiunea dată de CNCD și au făcut ca procurorii să-i închidă dosarul penal. Coldea i-a confiscat telefonul ziaristei, tîlhărie după Codul Penal. L-a înapoiat, ulterior – la fel ca Băsescu în 2007.

Formula veche, aplicată de un actor care ar trebui, teoretic, să știe mai bine decît oricine că orice reflex de intimidare a presei, azi, se filmează, se difuzează și devine exact materialul care-l îngroapă.

Aici e nuanța care lipsește din comparația cu Băsescu, cel care, în 2007, era un președinte ales, cu susținere populară masivă. Gestul lui, oricît de reprobabil, venea din aroganța cuiva care se simțea intangibil electoral.

Coldea nu mai are nimic din asta. E un pensionar din sistem, cu dosar penal activ, căruia i se permit deplasări de lux care altora nu li se permit. Ce contează acum e că gestul lui de la Nisa nu vine din puterea reală, ci din amintirea/nostalgia ei – genul de om obișnuit două decenii să nu dea socoteală nimănui, confruntat brusc cu o generație de jurnaliști care nu se mai lasă intimidați de un nume greu din trecutul serviciilor.

Nu e despre o ceartă pe aeroport, ci despre metodă. Cineva care a coordonat, ani de zile, aparatul care aduna informații (adesea neortodox) despre alții nu suportă să fie el însuși cel filmat, el cel întrebat, el cel expus. E o inversare de roluri pe care fostul general n-a digerat-o, iar reacția lui din Nisa e simptomul, nu boala.

Coldea a mai avut un asemenea incident, la Dubai, în 2024, cu Anca Alexandrescu – tot un aeroport străin, tot o refuzare de dialog, tot o ieșire nervoasă. Te-ai fi gîndit că un greu al serviciilor are un control excepțional al reacțiilor, ține de fișa postului. Te-ai fi gîndit că s-a învățat minte, că e pregătit, de atunci, pentru o reacție mai potrivită în caz de ceva similar.

Nu s-a învățat, ba chiar de data asta a mers un pas mai departe, de la refuz verbal la gest fizic. Nu e o coincidență că ambele episoade s-au petrecut departe de Otopeni, în același tip de decor – vacanțe de lux, aeroporturi occidentale, un om care crede, poate, că distanța geografică îl scutește de consecințe.

Nu-l scutește. Îl expune și mai tare, pentru că exact contrastul ăsta – controlul judiciar ridicat, viața de lux, alergia la întrebări – e materialul din care se construiește narativul „statului paralel”.

Gestul lui Coldea nu e doar o gafă de imagine. E dovada că fostul lider de forță al statului-paralel nu s-a resemnat niciodată cu ideea că nu mai comandă nimic – a rămas convins, cel puțin în subconștient, că poate acoperi evenimente la fel de ușor cum se confiscă un telefon.

Diferența e că acum exista camere video și internet, iar Coldea tocmai le-a dat exact combustibilul de care avea nevoie campania care-l descrie, de ani buni, drept simbolul unui sistem care nu răspunde niciodată pentru nimic.

Bogdan Tiberiu IACOB (Redactia 9)

Demeter și mușuroiul de termite...

 

Ministrul Culturii deja demis de parlament, Demeter Andras, a demisionat și pleacă acasă după scandalul înregistrării din noiembrie anul trecut care a ieșit azi la lumină.

A făcut-o cel mai probabil sub presiunea colegilor de partid, care au înțeles că a copula interesul național nu dă bine la CV-ul UDMR.

Dincolo de scandal, e clar că cineva a urmărit scoaterea din cărți a lui Demeter, pentru că altfel nu apărea respectiva înregistrare după jumătate de an și încă într-un moment cînd ministrul era, oricum, demis de parlament.

Rețeta nu e nouă, a mai pățit-o acum niște ani un alt ministru udemerist, executat cu chestii vechi pentru că a refuzat să dea undă verde MAI, MapN și SRI să aibă casă de asigurări proprie.

De ce ai vrea, totuși, să-l vezi plecat pe unul care oricum pleca? Poate că nu s-a vrut, de fapt, plecarea. Ci doar obținerea asigurării că, odată plecat, nu mai revine în viitoarea formulă de guvern. Deci, în ce mușuroi de termite o fi călcat udemeristul?...

(Bogdan Tiberiu Iacob)

Primire rece pentru Zelenski la București, un semnal diplomatic fără precedent

 

Într-o răsturnare de situație fără precedent pentru eticheta diplomatică a ultimilor ani, liderul de la Kiev, Volodimir Zelenski, a aterizat pe Aeroportul Otopeni într-o atmosferă care a contrastat puternic cu primirile fastuoase de altădată.

El a fost întîmpinat pe aeroport într-un mod extrem de sobru, primit exclusiv de ambasadorul Ucrainei în România, Igor Prokopciuk, fără prezența prim-ministrului României, a unui lider al Camerei, a unor miniștri sau a unei delegații oficiale române de nivel cît de cît înalt la terminal.

Este pentru prima oară de la începutul războiului cînd un summit important de securitate regională (B9) găzduită de România se desfășoară cu o primire protocolară atît de minimalistă pentru președintele Zelenski, cel căruia Nancy Pelosi îi pupa mîna în Congresul SUA.

Absența oficialilor guvernamentali și a oricărui element de fast diplomatic la aeroport a contrastat puternic cu vizitele anterioare ale liderului ucrainean în capitala României, cu atît mai mult cu cît Zelenski nu e parte a B9, ci a venit în calitate de invitat de onoare.

În contextul în care, după izbucnirea războiului din Ucraina, liderul de la Kiev a beneficiat în majoritatea capitalelor europene de recepții extrem de călduroase și de un protocol aproape excepțional, scena de la București a fost remarcată în mod cert în cercurile diplomatice.

Absența unor oficiali de rang important de pe aeroportul unde a aterizat „eroul planetar” poate părea un detaliu minor, însă în limbajul diplomatic asemenea gesturi sunt rareori întîmplătoare. Mai ales că Declarația comună a liderilor B9 de la finalul summitului alocă spații generoase problemei ucrainene.

Protocolul transmite deseori mesaje politice indirecte, mai ales într-un moment în care sprijinul occidental pentru Kiev începe să fie discutat tot mai pragmatic, pe fondul oboselii politice și financiare generate de conflict.

Pentru România, situația este cu atît mai sensibilă cu cît Bucureștiul a fost unul dintre susținătorii constanți, aproape am spune furibunzi, ai Ucrainei în ultimii ani, atît logistic, cît și politic. Tocmai de aceea, primirea rezervată de la aeroport ar putea fi interpretată de unii observatori ca un semnal de recalibrare și prudență din partea statului român.

Am putea vedea nu fără temei în această abordare un semnal diplomatic clar din partea Bucureștiului. România pare să adopte o poziție mai pragmatică și mai prudentă, în contextul schimbărilor majore de la Washington și al oboselii tot mai vizibile în Europa față de conflictul prelungit din Ucraina.

O primire redusă la minimum la aeroport poate transmite mai multe mesaje simultan, începînd cu distanțare strategică: Bucureștiul evită să se asocieze prea vizibil cu Kievul într-un moment în care ajutorul militar acordat Ucrainei a creat presiuni asupra propriilor stocuri și bugete și tensiuni la Bruxelles, fără a mai aminti că Trump efectiv nu vrea să mai audă de el. În plus, Zelenski se află într-o postură nu tocmai confortabilă din cauza scandalurilor de corupție care bubuie tot mai tare în țara sa.

Putem vorbi și de un eventual pragmatism pre-summit – înaintea discuțiilor despre arhitectura de securitate regională, România a părut că nu vrea să se poziționeze ca principal avocat al unor angajamente suplimentare față de Ucraina.

Una peste alta, putem vorbi de o adaptare la noua realitate internațională – sub influența administrației Trump și a unei Europe tot mai preocupate de propriile capacități de apărare, statele din flancul estic încep să-și recalibreze discursul și gesturile.

Imaginea solitară a lui Zelenski și a soției sale pe pista aeroportului poate fi simbolică. Ea marchează, cel puțin vizual, sfîrșitul unei anumite etape în care orice vizită a liderului ucrainean era însoțită de ovații publice și primiri fastuoase (în 2023 s-a dat Bucureștiul peste cap cu primirea liderului ucrainean).

Rămîne de văzut dacă această primire sobră anunță o schimbare de ton mai largă în atitudinea României față de dosarul ucrainean sau reprezintă doar o ajustare tactică de moment. Un lucru este cert: epoca entuziasmului necondiționat față de liderul kievean pare să fi rămas în urmă.

Bogdan Tiberiu IACOB

Simion i-a adus caii…

281 de voturi pentru demitere – cel mai mare număr înregistrat vreodată pe o moțiune de cenzură, record care egalează demiterea lui Cîțu. De supărare că a fost egalat fostul liberal demis în 2021 ar trebui să ceară renumărarea. Mandatul lui Bolojan se încheie lăsînd în urmă sărăcie extinsă, numiri controversate și o promisiune de reformă care a lovit cel mai tare în cei nevoiași, protejîndu-i pe cei înstăriți.

Parlamentul României a votat azi demiterea Guvernului condus de Ilie Bolojan prin cea mai zdrobitoare moțiune de cenzură din istoria postdecembristă a țării. Din cele 285 de voturi valabil exprimate, 281 au fost pentru adoptarea moțiunii – cu 48 de voturi peste pragul minim de 233 necesar demiterii.

Inițiată de 254 de parlamentari din coaliția PSD–AUR, moțiunea a reunit la vot 431 din cei 464 de parlamentari. Patru voturi contra și trei buletine anulate au fost singurele ”rezistențe” față de un verdict aproape unanim. „Moțiunea a fost adoptată cu cel mai mare număr de voturi din istoria Parlamentului României”, a anunțat de la tribună președintele de ședință, într-o sală în care surpriza era mai degrabă absentă.

Puțini premieri ai României postdecembriste au reușit performanța de a fi detestați simultan de adversari și de propriul partid. Bolojan a izbutit. Venit cu o aură de administrator sever și incoruptibil de la Oradea, a promis o reformă profundă a statului, tăierea risipei și redresarea finanțelor publice.

Ce a livrat a fost altceva: un program de austeritate care a apăsat cel mai greu pe umerii celor vulnerabili – pensionari cu venituri mici, angajați din sectorul public, beneficiari de servicii sociale – în timp ce marile privilegii ale statului au rămas, în bună parte, intacte.

Cifrele sărăciei nu s-au îmbunătățit sub guvernarea sa. Dimpotrivă. Tăierile de cheltuieli sociale, înghețarea unor indexări și presiunea fiscală relocată spre consumatori obișnuiți au adîncit inegalitățile în loc să le reducă. Promisiunea de eficiență s-a transformat, în practică, într-un transfer de povară de la cei care oricum nu mai aveau de unde tăia.

La fel de controversate au fost numirile. Cercul apropiaților premierului a ocupat, rînd pe rînd, funcțiile grase de conducere în instituții publice și companii de stat, adesea fără ca pregătirea sau experiența profesională să susțină respectivele numiri.

Guvernul a funcționat cu o transparență minimă, deciziile majore apărînd rar în spațiul public înainte de a fi aplicate, iar consultarea cu societatea civilă sau cu partenerii sociali a rămas mai mult un ritual decît un mecanism real. Poate cu excepția unei anumite societăți ”civile”.

În acest context, contribuția AUR la demiterea sa nu poate fi minimizată. Partidul lui George Simion, cu o prezență parlamentară solidă și lider în toate sondajele, a jucat un rol esențial în coagularea majorității necesare moțiunii.

AUR a mobilizat nu doar voturi proprii, ci și o presiune politică care a împins și alți parlamentari spre un vot pe care, în alte circumstanțe, l-ar fi evitat. Performanța grupului AUR în această moțiune confirmă că partidul a depășit faza de forță de blocaj și a devenit un actor capabil să construiască majorități și să răstoarne guverne.

Celebrul cîntec „Adu caii, Simioane” a devenit realitate: i-a adus pentru Bolojan!

România intră din nou în criză guvernamentală, dar e plauzibil că aranjamentele partidelor cu Nicușor Dan sunt deja făcute. Ceea ce rămîne clar este că Ilie Bolojan pleacă cu recordul unui vot istoric – nu în sensul în care și-ar fi dorit.

Urmează plecarea foarte previzibilă și de la șefia PNL. Deocamdată, la doar cîteva minute după cădere, a venit primul cuțit în spate, de la un Cătălin Predoiu care s-a grăbit să clameze primul nevoia rămînerii PNL la guvernare, contrazicînd decizia fermă a Biroului Politic Național.

În cîteva ore i se vor alătura în mod cert vocile restului partidului…

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redactia 9

Bolojan ar trebui să demisioneze astăzi

La ora redactării acestui material erau strînse 254 de semnături pe moțiunea de cenzură, adică mult peste necesarul de 233 de voturi. Ceea ce, oricum am da-o, înseamnă că actualul premier nu mai are Parlamentul cu el. Prelungirea artificială a agoniei unui guvern deja condamnat nu servește țara – o blochează. Iar Bolojan are datoria morală să demisioneze chiar azi, cîștigînd timp prețios pentru instalarea altui guvern

Întrebarea legitimă, deci, este aceasta: de ce să mai așteptăm? Matematica e simplă, politica o complică inutil.

Cînd un premier știe cu certitudine că are împotrivă mai mult de jumătate din Parlament – și o știe nu din sondaje, ci din semnături asumate public – continuarea în funcție devine un exercițiu de orgoliu instituțional, nu de responsabilitate. Fiecare zi „cîștigată” artificial înainte de votul propriu-zis este o zi în care România funcționează cu un guvern a cărui soartă e deja decisă, incapabil să ia decizii majore fără legitimitate politică reală.

Există un argument de bun simț elementar aici: dacă știi că pierzi, pleacă înainte să fii dat afară. Nu pentru a face un favor adversarilor, ci pentru a scurta perioada de incertitudine instituțională care paralizează administrația. Demisia ar scurta criza, nu ar adînci-o!

Procedura standard după adoptarea unei moțiuni de cenzură presupune: depunere moțiune. citit moțiunea în plen, vot în plen, demiterea guvernului, guvern interimar, consultări la Cotroceni, nominalizare premier, formare de guvern, audieri în comisii, vot de învestitură. În cel mai optimist scenariu, vorbim de săptămîni suplimentare față de momentul în care criza a devenit total predictibilă.

O demisie voluntară a lui Bolojan acum nu ar elimina complet acești pași, dar i-ar comprima semnificativ. Președintele ar putea deschide consultările imediat, fără să aștepte un vot teatral al cărui rezultat e cunoscut. Mesajul transmis piețelor financiare, partenerilor externi și cetățenilor ar fi unul de maturitate politică, nu de criză.

România are în acest moment dosare urgente pe masă: angajamentele SAFE de peste 10 miliarde de euro, negocierile bugetare, presiunea din partea Comisiei Europene pe deficitul structural. Toate acestea cer un guvern cu autoritate deplină, nu unul care supraviețuiește de pe o zi pe alta în așteptarea unui vot previzibil.

Există, desigur, contraargumentul că o demisie voluntară în fața unei moțiuni ar crea un precedent periculos – orice majoritate parlamentară ostilă ar putea, în viitor, să preseze orice premier să plece fără vot. E un argument real, dar în contextul de față este, totuși, forțat. 255 de semnături nu reprezintă o presiune – reprezintă o majoritate deja formată. Precedentul periculos nu e demisia, ci iluzia că un guvern poate guverna legitim cînd Parlamentul i-a retras încrederea înainte de vot.

În concluzie, cele 254 de semnături nu sunt doar o etapă procedurală, ci un verdict politic anticipat clar. În aceste condiții, o demisie rapidă a premierului ar fi nu doar un gest de bun simț, ci și unul de eficiență administrativă.

Pentru că, uneori, cea mai rațională decizie nu este să aștepți confirmarea inevitabilului, ci să acționezi înainte ca acesta să devină spectacol public.

Ilie Bolojan este un politician cu reputație de seriozitate și pragmatism. Tocmai de aceea, argumentul cel mai puternic pentru demisie nu vine din tabăra adversarilor săi – vine din logica pe care el însuși o aplică în administrație: nu irosești resurse într-o bătălie pe care ai pierdut-o deja.

România nu își permite, acum mai mult ca oricînd, luxul unei crize politice prelungite din motive de procedură. Dacă există un premier care ar putea înțelege asta, acela este chiar Bolojan.

Decizia e la el. Și ar trebui să îi dea și mai mult de gîndit faptul că încep să apară voci ale greilor din PNL (Valeriu Iftimie, Ionuț Stroe, Viorel Cataramă șamd) care spun, contrar a ce a susținut Bolojan pînă acum, că PNL trebuie să rămînă la guvernare chiar dacă premierul actual e demis. Sau faptul că UDMR-istul Tanczos Barna spune public că moțiunea va trece.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: Redactia 9

Legături primejdioase

Să recapitulăm. Joi, Călin Georgescu vorbește la Realitatea Plus de un necesar guvern al reconcilierii naționale cu PSD, AUR și PNL. Vineri e „surprins” (vorba vine) de paparazzi la o discuție de taină cu George Simion, tot vineri, cireașa pe tort, Simion se cazează „pentru un botez” fix în hotelul timișorean în care are loc o reuniune a pesediștilor de vîrf. Simple coincidențe, cel mai probabil. Ori, poate nu, și avem de a face cu ”legături primejdioase”, vorba romanului lui De Laclos?

Cineva mai sceptic față de versiunile oficiale ar putea să creadă că există o legătură deloc neintenționată între cele trei evenimente. Un calcul politic clasic de poziționare și presiune, în contextul crizei majore a coaliției de guvernare PSD-PNL-USR sub Ilie Sărăcie.

O manevră politică deliberată a lui George Simion, după părerea noastră, tipică pentru un lider de opoziție care simte că puterea se clatină. Pozele cu Georgescu și apariția la Timișoara sunt mesaje subliminale, trimise exact înainte de votul decisiv al PSD, scopul fiind maximizarea avantajului AUR în cazul căderii guvernului.

Simion și Georgescu reprezintă tabăra suveranistă la cel mai înalt nivel, partid și lider. Georgescu are o bază electorală consistentă și influență în mediile anti-sistem. Întîlnirea sugerează o unificare a opoziției înainte de posibila cădere a guvernului. Marele fluviu își adună apele, vorba unei celebre piese de teatru comuniste. Simion însuși a spus, după momentul cu Georgescu, „efectele discuției se vor vedea săptămîna viitoare”, făcînd clar o legătură cu evenimentele politice tensionate care urmează.

Nu a spus că s-au întîlnit pentru o cafea, ori vreo discuție despre apă și energie. Iar o strîngere a rîndurilor, fie și simbolică, într-un moment cînd se discută intens nu doar de căderea guvernului, ci și de anticipate, nu poate decît să ajute cauzei. Dacă PSD iese din guvern, guvernul Bolojan devine minoritar sau cade. În acel moment, AUR și Călin Georgescu devin actori cu mare influență într-o nouă configurație parlamentară sau în forțarea alegerilor anticipate.

Simion are nevoie ca PSD să iasă de la putere pentru a destabiliza sistemul și a-și impune propriile teme sau, cine știe?, poate chiar propriul candidat de premier. Este un joc de imagine în care Simion vrea să pară cel care dirijează din umbră sau măcar cel care dă ora exactă a prăbușirii actualei coaliții, forțînd PSD să facă pasul decisiv pentru a nu părea remorca lui Bolojan.

Azi, vine un nou episod: PSD organizează reuniune regională decisivă la un hotel din Timișoara, cu peste 400 de lideri vestici și conducerea națională în frunte cu Sorin Grindeanu.

Simion apare exact acolo, se cazează sau vine „întîmplător”, el spune că e pentru un eveniment personal. Este filmat și fotografiat în hotel, transmite un mesaj direct lui Grindeanu înainte de ședință și refuză să detalieze întîlnirea cu Georgescu.

„Să fie oameni serioși, că tot fac un balet, putere – opoziție. Să se decidă. Nu poți să fii la guvernare și să fii critic. Așteptăm, să vedem. Poate în al 12-lea ceas le va veni mintea cea din urmă”, spune el jurnaliștilor despre pesediști.

Grindeanu reacționează lejer: „Foarte bine. Bravo lui” ceea ce lasă loc de interpretări multiple.

Simion-„umbra” lui Grindeanu, prezența lui la Timișoara, fix în hotelul unde liderii PSD din Vest decid soarta coaliției, este o mișcare clasică de trolling politic.

Oficial, zice că e acolo pentru un botez. Politic, el pune presiune mediatică pe PSD, ca și cum ar vrea să se asigure că PSD nu dă înapoi de la decizia de a-l părăsi pe Bolojan, dar oferindu-le, totodată, „sprijin moral” pentru a declanșa criza.

Nu pare a fi coincidență. Liderul AUR alege deliberat să fie în același loc unde PSD discută ieșirea de la guvernare. Este un semnal clar: „Suntem aici, vă vedem, suntem gata de orice scenariu post-guvernare”.

Chiar dacă PSD jură public că nu face alianță cu AUR, astfel de mișcări creează suspiciuni în spațiul public și presiuni interne în PSD.

Simion nu așteaptă pasiv; el creează imaginea că e actor principal în ce urmează, fie guvern minoritar, fie negocieri, fie alegeri.

Nu înseamnă neapărat un blat PSD-AUR, deși unii analiști deja speculează asta. E o manevră care, în bună măsură, convine și PSD, pentru că, atît timp cît e loc de speculații, una dintre ele poate fi și aceea că exista o alternativă la actuala coaliție, adică PSD-AUR. Grindeanu se cheamă că ar avea și el variante de rezervă, iar asta e important în orice fel de bătălie. Poate de aici și răspunsul relaxat al lui Grindeanu, „bravo lui”.

Să fim serioși, în politica românească, acest gen de evenimente înseriate sunt rareori rodul hazardului, de cele mai multe ori fac parte dintr-o strategie de comunicare prin simboluri sau de negociere prin presiune.

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: inpolitics