Orele Regelui la Strâmbu Băiuț

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Invitat de poetul și etnologul Ciprian Coc în satul lui natal, Strâmbu Băiuț, la prezentarea cărții lui de versuri, am aflat întâmplări cu valoare de noutate. Cum ar fi prezența Regelui Mihai în această așezare. Chiar Ciprian este autorul unui documentar minuțios, realizat pornind de la un interviu cu Maria Coc, bunica lui paternă. Primele, și singurele, fotografii cu Principele Mihai în Maramureș le-am văzut la profesorul Francisc Nistor, pe când era director al Muzeului Maramureșului din Sighetul Marmației. Despre traseul Regelui prin Nord sunt suficiente documente în arhive. La care Ciprian Coc a apelat, susținând verosimilul din mărturisirea Mariei Coc. Un text bine documentat, și argumentat, publică Ciprian Coc în antologia, din acest an, a Simpozionului Național de la Săliștea de Sus.

Așa aflăm în ce împrejurări a ajuns Regele Mihai în partea de Nord a României. Documentaristul nostru scrie că Marele Voievod de Alba Iulia a călcat pentru prima dată pe pământ maramureșean, în Pasul Prislop, în anul 1936, cu ocazia unei lecții de sinteză a Clasei Palatine. A doua oară, înaintea împlinirii vârstei de optsprezece ani, a ajuns în Maramureș, în anul 1939, cu ocazia altei lecții de sinteză. Care erau ieșirile în teren, pe parcursul mai multor zile, ce le făcea Clasa Palatină la sfârșit de an școlar, pentru a cunoaște istoria, geografia, cultura și oamenii locului. Ce era Clasa Palatină? Tatăl lui Mihai a creat la Palat o clasă specială, cu elevi din diferite regiuni ale țării, de diferite confesiuni, din diferite straturi sociale. Clasa avea caracter mixt, civil și militar, integrată Colegiului Național “Sf. Sava” din București. Se urmărea ca școala vlăstarului regal să fie o imagine de unitate națională și simțire democratică.

Viitorul rege cunoștea, astfel, ramurile nației și ținuturile care formează Țara. Un indiciu că Alteța Sa Regală a ajuns în satul din nordul Țării Lăpușului îl constituie o hartă din cartea profesorului Ion Conea, „Un prinț prin țara lui”, în care un cerc se suprapune peste Munții Lăpuș. Ciprian Coc scrie că în dimineața zilei de 12 iunie 1939, lângă poarta școlii din Strâmbu Băiuț, s-a oprit o mașină, din care a coborât Principele Mihai, colegi de-ai lui și aghiotanții. În interviul acordat nepotului, Maria Coc spune: „Regele Mihai era, dar era mai mare ca mine, și era lângă el tri băieți…da, și o mașină și doi bărbați.” În vara anului 1939, Maria Coc avea paisprezece ani. Pe urmașul la tron ea îl descrie ca fiind un băiat frumos, înalt, în costum, cu cravată și cu șosete până la genunchi: „Am stat și m-am uitat tot întruna la el (…) o avut o voce mai deschisă, vorbea frumos (…), cât de frumos băiat o fost!”

Principele Mihai se amuza de porecla fetei – Mărioara ondulata. Apoi, în curtea școlii din Strâmbu Băiuț s-a jucat fotbal. Juca fotbal cu ceilalți copii. „Mi-aduc aminte și acum că cum o râs, că copiii ăștia le-o fost frică când o auzit că-i băiatul regelui”, își amintește Maria Coc. A fost elogiată performanța Princepelui Mihai ca fundaș. Cele trei ore petrecute în curtea școlii s-au scurs repede. Era vremea prânzului și cei aflați în călătoria de sinteză trebuiau să plece. A doua zi, au trecut Pasul Șetref spre Maramureșul Istoric. Tânăra Maria a păstrat în amintire momentul când Regele și elevii palatini au plecat: „Parcă și acum văd că așa făcea cu mâna când mergea…așa lua rămas bun. (…) m-o pupat pe față când o mărs…și așa frumos o loat rămas bun”.

A fost o zi mare pentru satul Strâmbu Băiuț, apreciază Ciprian Coc. Interviul cu Maria Coc (1924-2018), de la care a pornit documentarea, se află în posesia nepotului. Pe mine m-a bucurat că în preocupările lui Ciprian Coc, pasiunea de cercetător al istoriei locului, pe lângă păstorit, a primit o nouă dimensiune. Evocarea lui, susținută și de documente din arhive, este un episod de istorie, ascuns în volbura vremurilor. Da, așa am aflat și eu, cu o lună în urmă, că Regele Mihai a fost la Strâmbu Băiuț

Explicație foto: Primirea Principelui Mihai în Țara Maramureșului. De la Strîmbu Băiuț, deocamdată, nu s-au găsit fotografii.

Păcurar la oi am fost

 

                                                                                              de Gheorghe Pârja

Istoricul Ilie Gherheș mi-a adus o carte, la care am tresărit. Este vorba de „Păstoritul la Botiza,” alcătuită de Ciprian Coc, apărută la Editura Etnologică (București, 2021). Drumul spre cititor al cărții este asigurat de istoricul dr. Ilie Gherheș și dr. Antoaneta Olteanu. Cartea a nimerit pe mâini bune, zic eu, deoarece am o experiență din tinerețe de a ședea la oi, unde am deprins, în amănunțime, rânduiala stânii. Am știut face de toate: de la mulsul în strungi, la strânsul cașului, închegat cu rânză de miel nepăscut. Această carte, unică în felul ei din ultima vreme, are ca model cercetarea etnologului, profesorului și poetului Vasile Latiș. Despre păstoritul în Munții Maramureșului. Autorului nostru i-a fost model de bun augur. Ciprian Coc, după cum scrie pe coperta cărții, este licențiat în geografie, cu master în studii culturale, de etnologie și antropologie socială, absolvent al Centrului Universitar Nord, din Baia Mare.

Nu-l cunosc pe autor, dar mi-a îmblânzit întrebările în legătură cu mai tinerii cercetători ai culturii Maramureșului. De care avem atâta nevoie, într-o vreme în care, sub ochii noștri, dispar rânduieli care au așezat Maramureșul în istorie. Ciprian Coc utilizează, cu succes, cercetarea de teren, singura care poate prinde cu folos dimensiunea fenomenului. Și-a luat ca teritoriu de observație arealul pastoral al așezării Botiza, în care a întâlnit păcurari, cu viața lor alături de oi. Cu rânduieli care nu s-au stins. Vă voi prezenta cuprinsul cărții. Fiecare capitol este o analiză venită din cercetarea directă. Autorul precizează că a utilizat comportamentul observatorului discret, încât subiecții să se poarte firesc, nu ca la filmare. Datele istorice și geografice despre Botiza mi-au reamintit de perioada mea de lucrător la Muzeul Maramureșului, din Sighetul Marmației.

Am fost pe Scărișoara, pe Sermeteș, pe Valea Sasului, pe Corost, pe Glimeia, ori Văratec. Am gustat și din mierea Mireșului, dar și neantul din Grui. Face o folositoare și izbutită comparație între păcurăritul de azi și cel din trecut. Din care nu lipsesc, firesc, oile și câinii. Cu aplecare asupra detaliilor, autorul scrie despre anul pastoral. Totul stă sub semnul cercetării, din care rezultă observații și concluzii comparative. Aflăm cum a fost iernatul cu ani în urmă, și cum este acum. La mine la Desești, cei care aveau oi mai multe, le iernau în câmp și le dădeau fânul pe turiș. Pe un teren înghețat. Cuvântul nu figurează în dicționarul autorului. La fel este descris primăvăratul oilor. Când are loc și ruptul sterpelor. Când se separă oile sterpe de cele cu lapte. Autorul constată că acest moment este un atestat al stânii. Apoi urmează ceremonia cosmică a osâmbririi, cu un bogat evantai de ritualuri și semnificații. Un loc aparte îl ocupă Ziua de Sâmedru, când se împart oile. Și se încheie toate socotelile.

Cartea aduce în atenția noastră credința și magia în păstoritul maramureșenilor din Botiza. Autorul nostru are ca reper cercetările anterioare pe această temă. Așa află că în satul Crăcești, acum Mara, Tache Papahagi, în urmă cu un veac, întâlnește gestul împlântării cuțitului în pământ, săvârșit de un păcurar. Lucrarea se bazează, în mare parte, pe botizeni, de la care s-au cules date folositoare alcătuirii acestei întemeiate cercetări. Nu este o poveste, ci o aplicată analiză a unui fenomen, păstoritul, care încet se retrage în istorie. Este scrisă cu respect pentru domeniul științific, cu trimiteri la autori consacrați, care au ilustrat, și ei, la rândul lor, cercetarea păstoritului în Maramureș. Invocând o bibliografie de specialitate cuceritoare. Este o lucrare pornită de la cercetarea din Botiza, dar se pot găsi multe similitudini în păstoritul maramureșean.

M-am regăsit, cu trecutul meu oieresc, din preajma vătăjâiei, a strungilor, cu cașul și urda din comarnic, cu timpul așezat de la ujină, când mă apropiam cu oile de colibă. De zilele când veneau sâmbrașii la brânză și aduceau din sat bunătăți din gospodărie. Mi-a adus aminte de câinii care păzeau stâna, de ursul care ne dădea târcoale noaptea. De pășunatul interzis în plantații, în căutare de bărsacăn lăptos, pentru oi. Mi-am adus aminte de o spusă după stână: „păcurar la oi am fost, oile nu mă cunosc.” Asta-mi sună mie!

Ciprian Coc, ca bun observator, ajunge la concluzia că o îndeletnicire străveche a ajuns un teren de experimentare a noului. O carte prețioasă, bine alcătuită, un document despre starea păstoritului din Botiza în ziua de astăzi. O mărturie scrisă despre obiceiuri care, prin vreme, au dat celebra baladă. O, cât mai multe cărți precum aceasta! Despre Maramureșul care a fost, și cum este acum. A fost o reală bucurie intelectuală să citesc această carte.