Vom lupta pe plaje, la Monaco…

„Vreți să citez din Churchill?”, zice Sorin Grindeanu, și holul se cutremură de nerăbdare. Ar fi prima dată în ultimii 20 de ani cînd cineva de la PSD ar reuși să dea un citat. Două decenii de lideri fără educație au așternut peste partid apăsătorul giulgiu al prostiei, de sub care n-a răzbătut vreodată o microscopică licărire de spirit, o vorbă de duh, un titlu, un vers, în fine, cea mai mică dovadă că cineva din partid ar fi citit o carte.

Și Grindeanu „citează” din Churchill: „Mă voi lupta în comune, în orașe, în Parlament, în Guvern, peste tot”. Nu e un citat, cum crede el, e o parafrază. Consultanții i-au strecurat-o în punctaj ca să-i umple golul dintre două grimase și să-i corecteze aerul de lider mort, care cheamă partidul la parastas.

Celebrul discurs al lui Churchill din 4 iunie 1940, ținut în Camera Comunelor cu o lună înainte de Bătălia Angliei, a pregătit națiunea pentru rezistența eroică din lunile iulie, august și septembrie. Asta trebuie să fi atras atenția echipei de strategi din Kiseleff 10, căci nimic din istoria lumii nu e mai presus de situația din PSD.

Așa a ajuns Grindeanu să se asemene cu Churchill, sărind peste un întreg șir de egali, care începe cu baronii și balastierele din Banat, cu cercetații penal din Caraș, cu clanul Avram, tată și fiu, cu Ion Bejeriță și Florin Măran, cu Cristian Anton și încăpătoarele cutii de pantofi în care dorm realizările cash ale rețelei, cu viața de lux, minciună, impostură și trădare, cu Marcel Ciolacu și Alfred Simonis, cu Laura Vicol și Vladimir Ciorbă, cu zborurile Nordis și vila proiectată de Nordis Architectură și poate continua la nesfîrșit, ca orice șir fără limită, care se sustrage criteriului de convergență Weierstrass.

Lupta cu „pesta haștagistă”, care „este echivalentul la ciuma roșie, dar invers”, poate, așadar, începe. Sorin Grindeanu conduce această luptă, inspirat de cuvîntarea lui Churchill, dar iată că realitatea intervine în text cu elemente de autodenunț:

Vom lupta pe plaje, la Monaco, vom lupta pe mări și oceane, în vacanțe de lux, vom lupta în aer, la bordul avioanelor private, vom lupta din vile și piscine, vom lupta îmbrăcați în costume scumpe, purtînd ceasuri pentru care săracii ar munci o viață, încălțați cu pantofi în ale căror cutii încap sute de mii de euro în bancnote mari. Vom lupta în Italia, ca Ionel Arsene, vom lupta în Grecia, ca Sorin Oprescu. Nu ne vom preda niciodată procurorilor!

Doru BUȘCU (Cațavencii)

Ce te legeni, Nicule?

 

– Ce te legeni, Nicule, fără ploaie, fără vînt, cu privirea în pămînt?

– De ce nu m-aș legăna, dacă asta-i firea mea? Dau din umeri, mă înclin, deschid palmele puțin. Mișc din cap, rîd fără rost. Fac ce-ar face orice prost, dacă mîine-ar fi votat să vă fie șef de stat.

Cum ați vrea să vă vorbesc cînd cuvintele-mi lipsesc? Cum ați vrea să fiu mai clar, dacă frazele dispar și mă lasă interzis? Sincer, n-am nimic de zis. Jur c-aș vrea să fiu profund, dar ideile se-ascund!

Unii zic că-s tras de ațe. Eu, de fapt, vorbesc din brațe. Alții zic că-i nebunie. Eu vă spun: e geometrie. E olimpiadă pură, fără să mai dau din gură. Și aș vrea s-o lămurim: nu sunt mut, doar mă exprim.

– Bun. Acum, din legănat, din discurs gesticulat, poți să ne explici pe scurt de ce suferim atît? Tu ai scris cu mîna ta că nu crește TVA. Că contextu-i fericit, că scăpăm de deficit. Și de nouă luni încoace toată țara parcă zace. Bate vîntul dintr-o parte, rușii-s ici, SUA-i departe. Bate vîntul frunza-n dungă, capitalul ni-l alungă.

Leafa scade, taxa crește, sărăcia înflorește. Statul e chitit pe pradă. Cad bătrînii lați pe stradă. Cade leul secerat lîngă casa de marcat. Scad norocul și speranța. Ni s-a prăbușit balanța. Premierul tău minune ne-a dus în recesiune. Iar în țara noastră dragă nu mai sînt nici bani de șpagă.

– Înainte să vă zic, vreau să-ncremenesc un pic. Să mișc capul, să oftez, să arăt că mă blochez. Vreau, cu fălcile-ncleștate, cu privirea mea de mate, să vă las, încetișor, la cheremul brațelor. În tăcere absolută, fac cu dreapta o volută, iar pe stînga o rotesc. Nu-i nevoie să vorbesc. Stați cu ochii pe-acest dans, priviți corpul în balans!

– Sincer, pare c-o cam freci. Dai din mîini și doar te-apleci.

– Și de ce să nu m-aplec, dacă voturile trec, ca un stol de păsărele peste planurile mele? Și se duc ca clipele, fluturînd echipele, pe care mi le-au promis cînd am acceptat, în scris, să mă-nalțe sus, la aștri, oamenii cu ochi albaștri.

Iar echipe, cum vedeți, mi-au dat proști și nătăfleți. Credeți că eu n-am de furcă, cu părerea lui Lazurcă? Sau vă-ntreb: ce-ați vrea să fac cu o loază ca Tomac? Sau cu unul ca Burnete? Șică umblă să se-mbete. Cînd o ia pe motorină, plînge lîngă mandolină. Practic, ca să fie bine, mă consult numai cu mine.

– Ne-ai promis că schimbi, că zgîlțîi, și cînd colo doar te bîțîi!

– De ce nu m-aș bîțîi, cînd n-am șef la SRI? De ce nu m-aș clătina dacă nu pot speria? Cum ați vrea să fac anchete dacă n-am șefi la parchete? Ai, ca lider, vreo valoare cînd nu poți să faci dosare? Aș! Te iau peste picior și te strigă „Nicușor“!

Vrei să-ți spulberi cunoscuții? N-ai cum fără instituții. Instituția de forță luminează ca o torță. Cînd o poartă căpitanii, poți să pîrjolești dușmanii. Cînd o poartă procurorii, tremură și senatorii. SRI plus DNA – asta-i matematica! Ca olimpic, vreau binom! Vreau s-arăt și eu a om! Om politic! Dar real, nu același papagal.

De-aia umerii-i ridic: pînă-acuma n-am nimic. De-aia rîd și de-aia-s mut, încruntat și abătut. Fiindcă-n loc de-o sinecură, mi-am luat un cap în gură. M-am trezit că am stăpîn un vechi securist bătrîn, și-o șefă de protocol care tot îmi dă ocol, și-mi spune s-o iau la dreapta, să mă-ntorc, să feresc treapta. M-amețește, mă deprimă toat-această pantomimă! Mă ajută să transmit României că-s tîmpit. Că-s bizar, întîrziat și gata împachetat. Că lucrez de-aproape-un an doar cu domnul Lucian. Și v-asigur că nici glonțu’ nu distruge ca Pahonțu.

Cum s-o fac pe Dumnezeu dacă n-am partidul meu? Cum să scap de Bolojan fără sfori în subteran? Cum să-l sperii pe Grindeanu dacă nu-i arăt organu’? De unde majoritate fără securiști în spate? Securiști de omenie care știu o meserie. Mi s-au dat, în schimb, doar proști. Buni la pază, dar, anoști. Deci vreau alții, mai subtili. Ăștia-s tonți și inutili.

Și aș vrea să vă mai zic – tot tăcînd, spunînd nimic, înșirînd ca pe mărgele toate ticurile mele – abordarea mea modernă în politica externă.

Clatin capul și admit: de la Davos am chiulit. Ridic brațul stîng în sus: nici la München nu m-am dus. Nici la ONU, nici la COP. Sincer, nici n-aveam vreun scop, vreun proiect, ceva de zis – în engleză sau în scris. Nimic de comunicat, de vorbit, de explicat. Poate doar să dau binețe, să m-aplec de politețe și-n mod excepțional să prind poza de final.

Dar șoptacul cel viclean, generalul Lucian, m-a împins să joc la mare, să ies la înaintare. Deci am luat un avion și-am plecat la Washington, la Consiliul pentru Pace, unde vezi țări mai sărace, dictatori, șeici, turbane și ținute africane. Țări lipsite de speranță și, normal, de relevanță. Iar aici, mărturisesc, am știut să strălucesc.

Președintele din State m-a bătut un pic pe spate. M-a-ntrebat cu ce-am venit și apoi am stabilit multe legături profunde: mi-a dat mîna trei secunde. Și puteau să fie patru, cît primise un mulatru. Dar cînd nu-i amiciție, e greu în diplomație. Cînd să-i zic de miliard, m-a împins un badigard. Ridicasem sus o mînă, mă-nclinasem într-o rînă – ați văzut, vorbesc engleza imitînd bine pareza – și încremenisem, trist. Ei m-au luat de terorist. M-au tras înapoi cu japca și-am rămas numai cu șapca. E o șapcă de valoare, cu aport în apărare. Și un dar neprețuit, perfect pentru deficit.

– Frățioare, România se luptă cu sărăcia. Vedem toți: vîntul ne bate și din față, și din spate. Dar din tot acest popor se pleacă doar Nicușor.

– Și de ce să nu mă plec, dacă lunile-mi petrec așteptînd să treacă anul, să se-nfăptuiască planul de-a mai aștepta un pic, de-a păstra nivelul mic, de-a ține țara pe loc undeva pe la mijloc, între foame și frustrare, pusă bine la păstrare, scufundată-n datorii, tăvălită prin hoții, condusă de oameni triști, nătărăi și securiști, haini ca hoarda tătară, proști de dau pe dinafară?

Peste calculele mele, printre gînduri subțirele, trec în stoluri păsărele, luîndu-mi vorbele cu ele. Și le iau pe rînd, pe rînd, viitoru-ntunecînd. Și le iau fără să vrea, spulberînd încrederea. Și mă lasă depășit, validat și mulțumit, cu mandatu-mi singurel, de mă-ngîn numai cu el.

Doru BUȘCU

Amurgul zeului nul

Iohannis nu s-a prăbușit încă. Deocamdată aterizează nesperat de lin, ca un Gulfstream de lux, pe o pistă amenajată de Servicii. „Încă sînteți în cărți“, i se zice la raportul de dimineață, care începe după prînz. Iar Iohannis ia lucrurile așa cum le aude, căci e de necrezut ca liderii lumii civilizate să nu-i fi remarcat valoarea.

Chiar dacă ultima figură de politică internațională, cu care spera să dea lovitura la NATO, n-a ieșit chiar cum s-a așteptat (deși Pahonțu și consilierii l-au asigurat că e o idee strălucită), urmările ei îl pot duce spre un job așa cum i se cuvine, la UE sau la ONU, cu protocol de nivel înalt, cu avion și fără obligații.

După prînz, însă, cînd telefonul se încăpățînează să rămînă mut, cînd Occidentul nu-i scrie pe WhatsApp că i s-a eliberat job-ul, circuitele de avertizare încep să piuie și el își reia mersul haotic prin marele dormitor.

În tot acest timp, cea mai mare grijă a staff-ului e să pitească presa, considerată factor cu risc de supratensiune și scurtcircuit. Căci, mai devreme decît se așteptau generalii și consilierii, au început să-l critice pînă și lingăii din presa română care îl pupau mai ieri în zona de evacuare.

Presa internațională, și ea, îl ia peste picior, îl consideră amator și șantajist, cu Frankfurter Allgemeine Zeitung în frunte, care-l face de-a dreptul prost și incapabil să ocupe o funcție la Bruxelles. Așa că seara, cînd președintele își reia poziția de dulap metalic, veștile vin cu același optimism rezervat: „Nimic nou, dar sînteți în cărți, mîine cu siguranță vă vor suna“.

Dacă într-adevăr îl vor suna pînă la urmă, îi vor da un job sub așteptările lui disproporționate. Iar asta va fi o umilință peste care va trece destul de ușor, căci partea materială, căpătuiala, meschinăria care-l animă vor precumpăni asupra morgii de împărat. De fapt, după ce a ținut cu dinții de postul de la Liceul „Brukenthal“ și de casa dobîndită ilegal, știm cu toții că ar fi în stare să se tîrască prin noroi ca să primească încă ceva, orice.

Dar dacă nu-l vor suna, asta i se va trage de la ultima lui dovadă de cretinism strategic: tentativa insistentă de a dezbina statele NATO. Una peste alta, Iohannis a reușit pentru cîteva luni să pună în discuție unitatea și solidaritatea Tratatului nord-atlantic, exact în momentele în care SUA și Europa aveau mai multă nevoie de ele. E perioada în care ofensiva Rusiei avansa, ajutorul militar și financiar al Occidentului se împotmolea și poziția Occidentului devenea vulnerabilă moral. Pentru Putin trebuie să fi fost un moment de triumf pe care n-ar fi reușit să-l obțină doar cu ajutorul propagandei, armatei sau serviciilor secrete.

Ca și Iliescu la final de mandat (care l-a grațiat pe Miron Cozma), Iohannis își dă măsura periculozității pe ultima sută. Dar, spre deosebire de nea Nelu, care a comis o faptă imorală de impact intern, Iohannis a amenințat reputația externă a statului, a riscat viitorul strategic al României și a pus în cumpănă securitatea națională. Toate astea doar ca să ia el un job necuvenit, pentru care întreaga lume politică internațională îl consideră inapt.

Acum, cînd îl mai despart cîteva luni de predarea mandatului, e bine să ne amintim că n-a stat degeaba la Cotroceni. A accelerat prăbușirea învățămîntului cu ajutorul „României educate“, a folosit Justiția în folos personal, închizîndu-și mari dosare de fraudă, abuz în serviciu și incompatibilitate, a distrus jocul democratic încălcînd Constituția și numind guverne după cum l-a tăiat pe el capul, nu după rezultatele din alegeri, a pus în fruntea guvernelor sale cei mai slabi și mai dăunători premieri din toate timpurile, a sabotat apărarea națională și politica de înzestrare a armatei, a redus la zero politica externă a României, a reușit să ne facă să nu contăm aproape deloc în jocul geopolitic, a ținut pe loc dezvoltarea instituțională și economică, nu a vorbit cu presa, nu a vorbit cu națiunea, i s-a rupt de popor imediat ce a fost votat, a călătorit în condiții de lux spre destinații irelevante, cu rezultate diplomatice neidentificate, s-a împodobit cu cel mai costisitor protocol, și-a protejat sponsorii și i-a hrănit cu contracte de stat, a stat mult degeaba, a îndemnat poporul să practice golful și cîte și mai cîte.

Milioane de oameni au votat, în repetate rînduri, această nulitate politică. Chiar dacă Serviciile i-au făcut culoar și l-au aranjat cu numărătoarea, prezența lui în istoria națională rămîne o rușine de care poporul român și democrația nu vor scăpa curînd.

Autor: Doru Bușcu

O nuntă mare cât un război

Pînă la vomă au repetat politicienii români clișeele cu NATO: că sîntem parte a alianței și că nu trebuie să mișcăm un deget, fiind total protejați, scutiți de orice deranj. Și sîntem atît de apărați – ziceau ei continuînd să-și verse mațele de silă și de plictiseală – fiindcă plătim 2,5% din PIB pentru Apărare.

Degeaba dădeau rușii foc Ucrainei, degeaba ne speriau braconierii din Deltă cu drone iraniene. Conducătorii patriei, de la întîia nulitate călătoare la ultimul găinar din Parlament, recitau aceeași poezie. Falnici și îngrețoșați ca leii la siestă, priveau cu milă orice întrebare legată de securitate, de armată, de război. Li se prelingea pe bot suficiența și picura în platourile de televiziune, unde făcea bălți întregi de competență peste care pășeau, ca să nu-și ude pantofii, o mînă de generali.

Numai că un raport emis de NATO arată că, în 2023, România a cheltuit pentru apărare doar 1,56% din PIB. Mai puțin decît media NATO (1,73%), mai puțin decît limita de 2% agreată de NATO și mult mai puțin decît nimicitorul 2,5% din punctajele de propagandă.

Din 2017, cînd și-a cumpărat Iohannis șapcă de 4,5 miliarde, și pînă azi, cînd abia trei cincimi din ea au fost livrate, România nu a atins niciodată procentul de 2% la care s-a angajat. Niciodată în șapte ani, cu accent pe ultimii doi ani, cînd un război sîngeros de cotropire ni se apropie de frontiere. E un nivel de inconștiență neegalat de vreunul din celelalte state NATO, aflate, toate, într-o poziție geografică și militară mai puțin vulnerabilă.

Aproape că-ți vine să-l înțelegi pe Trump cînd zice că sub 2% i-ar lăsa pe ruși să ne facă ce vor.

Situația se îngroașă, însă, în mod constant. Occidentul n-ar fi găsit un moment mai bun să se zgîrcească la bani nici să-l fi căutat cu lumînarea. SUA nu pot debloca miliardele pentru Ucraina, după ce i-au promis că o vor susține „pînă la capăt“. UE vizitează Kievul, lăcrimează un pic prin birocrații ei milionari și continuă să viseze la gazul ieftin rusesc.

Germania mimează îngrijorarea, iar Emmanuel Macron se avîntă pe patinoarul delirului de sine: se fotografiază la sacul de box și vorbește despre trupe franceze în Ucraina. Putin pare să-și fi găsit colegul de joacă, iar întrebarea ce se pune e cînd îl vom admira pe președintele Franței călărind la bustul gol un cocoș. Lumea care ar trebui să ne apere pe noi se desprinde încet-încet de realitate și se înalță, ca un balon meteorologic scăpat din ancoră, spre ochiul furtunii.

Cei 300 de kilometri de la Tulcea la Odessa se comprimă zi de zi, iar Consiliul Suprem de Apărare a Țării încă n-a aflat că Gurile Dunării nu se referă la artilerie și că singurele guri de foc de pe Dunăre sînt lipovenii care trag din țigară.

Nu contează că zeci de comandanți militari din SUA, Marea Britanie și NATO văd prăbușirea Ucrainei ca pe o posibilitate reală. Nu contează că primele trei servicii secrete ale lumii vorbesc tot mai aplicat de extinderea conflictului spre Europa de Est.

Nu contează că miniștrii Apărării din majoritatea statelor NATO avertizează că Putin ar putea ataca un alt stat european înainte de 2026. Contează ce ne spune Rareș Bogdan: că pericolul rusesc există, de vreme ce acest pericol a forțat PSD și PNL să se căsătorească „de conveniență“, fără dragoste.

La urma urmei, Macron a spus că o pot încurca trei state, nu doar România. Putin, cică, trebuie să aleagă dintre noi, Polonia și Moldova. Cum ar veni, nu sîntem singurii vizați, mai sînt și alții după care ne putem piti. Poate, cine știe, nu ne alege pe noi.

Numai că de Polonia nu se poate atinge, fiindcă Polonia e cea mai bine înarmată țară din NATO după SUA, Marea Britanie și Turcia, iar Moldova nu poate fi considerată un adversar, ci, mai degrabă, o anexare de după-amiază. Și pe listă rămînem doar noi, cu Poarta Focșanilor, plaja de la Năvodari și toate schemele de trufie strategică rămase de la tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Asta în vreme ce NATO e din ce în ce mai puțin un număr de urgență la care să suni cînd ți-a ajuns războiul în prag, așa cum a subliniat de două ori amiralul Rob Bauer, șeful Comitetului Militar al NATO. De altfel, promisiunile fierbinți ale Occidentului au început să se răcească exact cînd Ucraina are mai multă nevoie de ajutor.

Ce e de făcut? Păi, așa cum zice Rareș Bogdan, e de făcut o nuntă, PNL cu PSD, iar noi am face bine să ne prezentăm cu darul.

Autor: Doru Bușcu

 

Pamflet. Oare, chiar aşa gândesc cei ce conduc destinele acestei ţărişoare ?

Dacă ar fi chiar aşa, am ajuns RĂU de tot...

E de tot PLÂNSUL...

Negocieri ruso-române

"Iată-l pe Vasile Dîncu c-o năframă-n vîrf de băț. Vladimir, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț:

– Ce vrei tu?

– No, bună pace! Și, de n-o fi cu bănat, sînt c-un tip. Zice că are o șapcă de arătat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort un malac cu mersul țeapăn și privirea ca de mort.

– Tu ești Werner?

– Da-mpărate, zise Dîncu c-un suspin. E Iohannis în persoană, dar vorbește mai puțin.

Of, cum să-ți explic, mărite? E tăcut ca un dulap.

E înalt și joacă tenis, da-n rest e bătut în cap.

M-a însărcinat partidul să vorbesc în locul său, că el fără prompter, doamne, tace ca un mutalău.

Deci, am reținut: se pare că redevenim vecini. Chiar și faza cu coroana și cu ramura de spini. Orice gînd ai Vladimire, cu Ucraina și cu noi, nouă ne rămîne fuga, nu-i nevoie de război. Despre partea înarmării, însă, doamne, să ne ierți! S-au luat comisioane, s-au dus banii pe la terți. Ne-apărăm cu rîul, ramul, cu aceiași Munți Carpați. N-avem nici o strategie, n-ai cu cine să te bați! De-aia zic: de faci întoarsă de pe-acuma a ta cale și doar ne triplezi factura de la gaze naturale, noi vom tremura de frică și de frig cînd poruncești, fără să ne mai prefacem c-avem planuri vitejești.

– Cum, cînd am atîta oaste la doi pași, tu crezi că pot să ratez așa o șansă, să v-o dau și vouă-n bot?

O, tu nici gîndești, Vasile, cîți în cale mi s-au pus! Toți dușmanii din Rusia: pîn’ la unul i-am răpus. Toți rebelii, democrații, ziariști în păr se-adună să dea piept cu FSB-ul și cu faima lui nebună. Strigătele adunat-au contra strigătului care a dat ordin să se tragă doar în plin, nu la picioare. Oligarhii, politrucii sar toți să mi se predea, căci nu poți prăda Rusia decît sub comanda mea.

S-a-mbrăcat în vorbe lucii diplomații la Bruxel. Biden cu-a lui minți pierdute, umblînd toate după el. Olaf Scholtz și Boris Johnson și bătrîna lui Macron, oțeliți în încleștarea cu dușmanul Omicron, n-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face și Apusul își trimise iar conductele încoace. Zguduind din pace-adîncă tot al gazului preaplin, sugînd cu fățărnicie – cum să-ți zic? – pîn’ la leșin.

Se mișcau îngrozitoare multe-armate de dolari, străbăteau stepa rusească în bancnote noi și mari. Franci, coroane suedeze, euro nu mai vorbesc, năvălit-au ca o ploaie-n contul gazului rusesc.

Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, c-o plăcere neștirbită i-am lăsat pe toți să fiarbă. Am jurat la prețuri duble să trec falnic, fără păs. Iar de nu-mi plătesc factura, peste voi să mă apăs.

Nu mă pun cu-americanii, fiindcă am ca voi destui: azi aveți un teritoriu, mîine ia-l de unde nu-i. Ce-i Ucraina? O cîmpie. Polonezii? Niște pani. Balticii? O utopie. Voi? O țară de doi bani. Am armate pretutindeni. Îngheți doar cînd le privești. În opt ore sînt la Kiev, într-un ceas – la București.

Și în contra vijeliei voi veniți c-o șapcă-n cap? Și, purtat de biruințe, să mă-mpiedic de-un dulap?

– Un dulap, da, împărate, căci dulapul ce-l privești e din defrișări. E, practic, vîrful mobilei săsești. Ne-am împiedicat de dînsul șapte ani la rînd și noi. Dacă vrei o confidență, l-am votat ca niște boi. Ni s-au arătat dosare, ni s-au arestat baroni. Ce era să facem, doamne, cu o mînă de bufoni? Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, să te lămurești pe pielea-ți cît sîntem de hoți și proști! Sîntem lacomi, preamărite, noi ne ducem după bani. Nu ne stă-n deprinderi lupta, e prea scump să fim spartani.

Nu ești primul care vine și se vrea stăpînitor. I-am avut pe omul roșu, omul chel, omul schior. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt: noi ne-am combinat cu dînșii și-am pus țara la pămînt.

Să și vrei, n-ai ce ne cere: am dat marfa mai de soi. Bine, ar mai fi bugetul, dar de-acolo sugem noi. Băncile le-au luat francezii, nemții, Țările de Jos, și-am ținut morțiș să fie la preț dezavantajos. Vrei petrol? Mergi la Viena. Apă? Du-te la Paris. Mai avem doar corporații. Restul toate s-au închis. Vrei pămînt agrar? La unguri. Poate-ți vine să te miri, dară Insula Brăilei au luat-o doi emiri. N-ai ce stoarce dintr-o țară stoarsă. N-ai ce mai spera. Ar mai fi comisioane, dar le-am încasat deja. Deci, la ce-ar fi bun războiul? Pentru ce să năvălești? Țara-i gata jefuită cu metode românești.

Dacă, totuși, preamărite, jindui să ne invadezi, te previn, cu umilință, mai adînc să reflectezi. Vrei prin granițele noastre oastea cruntă să-ți petreci? Păi, n-avem infrastructură. Să vedem pe unde treci. E o tactică și asta, noi credeam că doar furăm. Dar ne distrugeam asfaltul – iată, să ne apărăm!

Așadar, de-o fi să fie, poți conta pe ajutor, după cum se vede treaba cam din partea tuturor. Lîngă mine e Iohannis. Sau era, nici nu mai știu. L-am scăpat din ochi. E week-end și-a tăiat-o la Sibiu. Omul ăsta are-o șapcă. Știu că-ți place lucrul scump. Uită-te la etichetă, nu la fața lui de tîmp. E tot armamentul NATO adunat în cozoroc. Îți explică premierul: n-o să tragem nici un foc.

Ciucă-al nostru a vrut să vină în costum de general, dar e doctor și mai trece cînd și cînd pe la spital. La armată, îți transmite, sîntem tot zero barat. Ne-am mai inspirat din NATO, dar mai mult am plagiat. Oștile-s împrăștiate, generalii beau la braț și, la patru ani odată, convocăm urgent un CSAȚ. Chiar de-am vrea să ne ascundem, codrii noștri seculari au ajuns ca telegraful, dacă nu cumva mai rari.

Uite-aicea o scrisoare de la cel ce-mi este șef. Vrea să-ți faci prima intrare pe la noi, prin Kiseleff. Și la liberali, mărite, vei găsi același sluj. Mă gîndesc la măscăricii de la Vîlcea, de la Cluj. Am sondaje, toți miniștrii au de-ndeplinit un vis: ori să facă bani cu tine, ori să fugă la Paris.

Te fălești că înainte-ți tremură atîtea țări? Noi nu tremurăm, Volodea, noi organizăm serbări. Eu? Îmi apăr bogăția. Ei? Nevoile și neamul. Las săracilor tot versul care cheamă rîul, ramul. N-avem oști, dară iubirea de avere e un zid. Ne urcăm pe el și tragem prada toată la partid.

Ai vreo manglă? Combinații? Sari și tu c-un chilipir? Că-n rest, ni se rupe p... de-a ta faimă, Vladimir!"

 

Doru Buscu (Caţavencii)

Parodie tristă după Scrisoarea a III-a

 

Iată-l pe Vasile Dîncu c-o năframă-n vârf de băț.

Vladimir, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:

- Ce vrei tu? - No, bună pace! Și, de n-o fi cu bănat,

Sunt c-un tip ce zice că are o șapcă de arătat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort

Un malac cu mersul țeapăn și privirea ca de mort.

- Tu ești Werner? - Da-mpărate, zise Dîncu c-un suspin.

E Iohannis în persoană, dar vorbește mai puțin.

Of, cum să-ți explic, mărite? E tăcut ca un dulap.

E înalt și joacă tenis, da-n rest e bătut în cap.

M-a însărcinat partidul să vorbesc în locul său,

Că el fără prompter, doamne, tace ca un mutălău.

Deci, am reținut: se pare că redevenim vecini.

Chiar și faza cu coroana și cu ramura de spini.

Orice gând ai Vladimire, cu Ucraina și cu noi,

Nouă ne rămâne fuga, nu-i nevoie de război.

Despre partea înarmării, însă, doamne, să ne ierți!

S-au luat comisioane, s-au dus banii pe la terți.

Ne-apărăm cu râul, ramul, cu aceiași Munți Carpați.

N-avem nici o strategie, n-ai cu cine să te bați!

De-aia zic: de faci întoarsă de pe-acuma a ta cale

Și doar ne triplezi factura de la gaze naturale.

Noi vom tremura de frică și de frig când poruncești,

Fără să ne mai prefacem c-avem planuri vitejești.

 

- Cum, când am atâta oaste la doi pași, tu crezi că pot

Să ratez așa o șansă, să v-o dau și vouă-n bot?

O, tu nici gândești, Vasile, câți în cale mi s-au pus!

Toți dușmanii din Rusia: pân’ la unul i-am răpus.

Toți rebelii, „democrații”, ziariști în păr se-adună

Să dea piept cu F.S.B.-ul și cu faima lui nebună.

Strigătele adunat-au contra strigătului care

A dat ordin să se tragă doar în plin, nu la picioare.

S-a-mbrăcat în vorbe lucii diplomații la Bruxel.

Biden cu-a lui minți pierdute, umblînd toate după el.

Olaf Scholtz și Boris Johnson și bătrîna lui Macron,

Oțeliți în încleștarea cu dușmanul Omicron.

N-am avut decît cu ochiul ori cu mâna semn a face

Și Apusul își trimise iar conductele încoace.

Zguduind din pace-adâncă tot al gazului preaplin,

Sugând cu fățărnicie - cum să-ți zic? - pân’ la leșin.

Se mișcau îngrozitoare multe-armate de dolari,

Străbăteau stepa rusească în bancnote noi și mari.

Franci, coroane suedeze, euro nu mai vorbesc,

Năvălit-au ca o ploaie-n contul gazului rusesc.

Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,

C-o plăcere neștirbită i-am lăsat pe toți să fiarbă.

Am jurat la prețuri duble să trec falnic, fără păs.

Iar de nu-mi plătesc factura, peste voi să mă apăs.

Nu mă pun cu-americanii, fiindcă am ca voi destui:

Azi aveți un teritoriu, mâine, ia-l de unde nu-i.

Ce-i Ucraina? O câmpie. Polonezii? Niște pani.

Balticii? O utopie. Voi? O țară de doi bani.

Am armate pretutindeni. Îngheți doar când le privești.

În opt ore sunt la Kiev, într-un ceas  la București.

Și în contra vijeliei voi veniți c-o șapcă-n cap?

Și, purtat de biruințe, să mă-mpiedic de-un dulap?

- Un dulap, da, împărate, căci dulapul ce-l privești

E din defrișări. E, practic, vârful mobilei săsești.

Ne-am împiedicat de dânsul șapte ani la rând și noi.

Dacă vrei o confidență, l-am votat ca niște boi.

Ni s-au arătat dosare, ni s-au arestat baroni.

Ce era să facem, doamne, cu o mână de bufoni?

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,

Să te lămurești pe pielea-ți cât sîntem de hoți și proști!

Suntem lacomi, preamărite, noi ne ducem după bani.

Nu ne stă-n deprinderi lupta, e prea scump să fim spartani.

Nu ești primul care vine și se vrea stăpânitor.

I-am avut pe omul roșu, omul chel, omul schior.

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt:

Noi ne-am combinat cu dânșii și-am pus țara la pământ.

Să și vrei, n-ai ce ne cere: am dat marfa mai de soi.

Bine, ar mai fi bugetul, dar de-acolo sugem noi.

Băncile le-au luat francezii, nemții, Țările de Jos,

Și-am ținut morțiș să fie la preț dezavantajos.

Vrei petrol? Mergi la Viena. Apă? Du-te la Paris.

Mai avem doar corporații. Restul toate s-au închis.

Vrei pământ agrar? La unguri. Poate-ți vine să te miri,

Dară Insula Brăilei au luat-o doi emiri.

N-ai ce stoarce dintr-o țară stoarsă. N-ai mai ai nici ce mai spera.

Ar mai fi comisioane, dar le-am încasat deja.

Deci, la ce-ar fi bun războiul? Pentru ce să năvălești?

Țara-i gata jefuită cu metode românești.

Dacă, totuși, preamărite, jindui să ne invadezi,

Te previn, cu umilință, mai adânc să reflectezi.

Vrei prin granițele noastre oastea cruntă să-ți petreci?

Păi, n-avem infrastructură. Să vedem pe unde treci.

E o tactică și asta, noi credeam că doar furăm.

Dar ne distrugeam asfaltul - iată, să ne apărăm!

Așadar, de-o fi să fie, poți conta pe ajutor,

După cum se vede treaba cam din partea tuturor.

Lângă mine e Iohannis. Sau era, nici nu mai știu.

L-am scăpat din ochi. E week-end și-a tăiat-o la Sibiu.

Omul ăsta are-o șapcă. Știu că-ți place lucrul scump.

Uită-te la etichetă, nu la fața lui de tâmp.

E tot armamentul N.A.T.O. adunat în cozoroc.

Îți explică premierul: n-o să tragem nici un foc.

Ciucă-al nostru a vrut să vină în costum de general,

Dar e doctor și mai trece când și când pe la spital.

La armată, îți transmite, suntem tot zero barat.

Ne-am mai inspirat din N.A.T.O., dar mai mult am plagiat.

 

Uite-aicea o scrisoare de la cel ce-mi este șef.

Vrea să-ți faci prima intrare pe la noi, prin Kiseleff.

Și la liberali, mărite, vei găsi același sluj.

Mă gândesc la măscăricii de la Vâlcea, de la Cluj.

Am sondaje, toți miniștrii au de-ndeplinit un vis:

Ori să facă bani cu tine, ori să fugă la Paris.

Te fălești că înainte-ți tremură atâtea țări?

Noi nu tremurăm, Volodea, noi organizăm serbări.

Ai vreo manglă? Combinații? Sari și tu c-un chilipir?                                                                                  Că-n rest, ni se cam rupe de-a ta faimă, Vladimir!

Doru Bușcu