Ce te legeni, Nicule?

 

– Ce te legeni, Nicule, fără ploaie, fără vînt, cu privirea în pămînt?

– De ce nu m-aș legăna, dacă asta-i firea mea? Dau din umeri, mă înclin, deschid palmele puțin. Mișc din cap, rîd fără rost. Fac ce-ar face orice prost, dacă mîine-ar fi votat să vă fie șef de stat.

Cum ați vrea să vă vorbesc cînd cuvintele-mi lipsesc? Cum ați vrea să fiu mai clar, dacă frazele dispar și mă lasă interzis? Sincer, n-am nimic de zis. Jur c-aș vrea să fiu profund, dar ideile se-ascund!

Unii zic că-s tras de ațe. Eu, de fapt, vorbesc din brațe. Alții zic că-i nebunie. Eu vă spun: e geometrie. E olimpiadă pură, fără să mai dau din gură. Și aș vrea s-o lămurim: nu sunt mut, doar mă exprim.

– Bun. Acum, din legănat, din discurs gesticulat, poți să ne explici pe scurt de ce suferim atît? Tu ai scris cu mîna ta că nu crește TVA. Că contextu-i fericit, că scăpăm de deficit. Și de nouă luni încoace toată țara parcă zace. Bate vîntul dintr-o parte, rușii-s ici, SUA-i departe. Bate vîntul frunza-n dungă, capitalul ni-l alungă.

Leafa scade, taxa crește, sărăcia înflorește. Statul e chitit pe pradă. Cad bătrînii lați pe stradă. Cade leul secerat lîngă casa de marcat. Scad norocul și speranța. Ni s-a prăbușit balanța. Premierul tău minune ne-a dus în recesiune. Iar în țara noastră dragă nu mai sînt nici bani de șpagă.

– Înainte să vă zic, vreau să-ncremenesc un pic. Să mișc capul, să oftez, să arăt că mă blochez. Vreau, cu fălcile-ncleștate, cu privirea mea de mate, să vă las, încetișor, la cheremul brațelor. În tăcere absolută, fac cu dreapta o volută, iar pe stînga o rotesc. Nu-i nevoie să vorbesc. Stați cu ochii pe-acest dans, priviți corpul în balans!

– Sincer, pare c-o cam freci. Dai din mîini și doar te-apleci.

– Și de ce să nu m-aplec, dacă voturile trec, ca un stol de păsărele peste planurile mele? Și se duc ca clipele, fluturînd echipele, pe care mi le-au promis cînd am acceptat, în scris, să mă-nalțe sus, la aștri, oamenii cu ochi albaștri.

Iar echipe, cum vedeți, mi-au dat proști și nătăfleți. Credeți că eu n-am de furcă, cu părerea lui Lazurcă? Sau vă-ntreb: ce-ați vrea să fac cu o loază ca Tomac? Sau cu unul ca Burnete? Șică umblă să se-mbete. Cînd o ia pe motorină, plînge lîngă mandolină. Practic, ca să fie bine, mă consult numai cu mine.

– Ne-ai promis că schimbi, că zgîlțîi, și cînd colo doar te bîțîi!

– De ce nu m-aș bîțîi, cînd n-am șef la SRI? De ce nu m-aș clătina dacă nu pot speria? Cum ați vrea să fac anchete dacă n-am șefi la parchete? Ai, ca lider, vreo valoare cînd nu poți să faci dosare? Aș! Te iau peste picior și te strigă „Nicușor“!

Vrei să-ți spulberi cunoscuții? N-ai cum fără instituții. Instituția de forță luminează ca o torță. Cînd o poartă căpitanii, poți să pîrjolești dușmanii. Cînd o poartă procurorii, tremură și senatorii. SRI plus DNA – asta-i matematica! Ca olimpic, vreau binom! Vreau s-arăt și eu a om! Om politic! Dar real, nu același papagal.

De-aia umerii-i ridic: pînă-acuma n-am nimic. De-aia rîd și de-aia-s mut, încruntat și abătut. Fiindcă-n loc de-o sinecură, mi-am luat un cap în gură. M-am trezit că am stăpîn un vechi securist bătrîn, și-o șefă de protocol care tot îmi dă ocol, și-mi spune s-o iau la dreapta, să mă-ntorc, să feresc treapta. M-amețește, mă deprimă toat-această pantomimă! Mă ajută să transmit României că-s tîmpit. Că-s bizar, întîrziat și gata împachetat. Că lucrez de-aproape-un an doar cu domnul Lucian. Și v-asigur că nici glonțu’ nu distruge ca Pahonțu.

Cum s-o fac pe Dumnezeu dacă n-am partidul meu? Cum să scap de Bolojan fără sfori în subteran? Cum să-l sperii pe Grindeanu dacă nu-i arăt organu’? De unde majoritate fără securiști în spate? Securiști de omenie care știu o meserie. Mi s-au dat, în schimb, doar proști. Buni la pază, dar, anoști. Deci vreau alții, mai subtili. Ăștia-s tonți și inutili.

Și aș vrea să vă mai zic – tot tăcînd, spunînd nimic, înșirînd ca pe mărgele toate ticurile mele – abordarea mea modernă în politica externă.

Clatin capul și admit: de la Davos am chiulit. Ridic brațul stîng în sus: nici la München nu m-am dus. Nici la ONU, nici la COP. Sincer, nici n-aveam vreun scop, vreun proiect, ceva de zis – în engleză sau în scris. Nimic de comunicat, de vorbit, de explicat. Poate doar să dau binețe, să m-aplec de politețe și-n mod excepțional să prind poza de final.

Dar șoptacul cel viclean, generalul Lucian, m-a împins să joc la mare, să ies la înaintare. Deci am luat un avion și-am plecat la Washington, la Consiliul pentru Pace, unde vezi țări mai sărace, dictatori, șeici, turbane și ținute africane. Țări lipsite de speranță și, normal, de relevanță. Iar aici, mărturisesc, am știut să strălucesc.

Președintele din State m-a bătut un pic pe spate. M-a-ntrebat cu ce-am venit și apoi am stabilit multe legături profunde: mi-a dat mîna trei secunde. Și puteau să fie patru, cît primise un mulatru. Dar cînd nu-i amiciție, e greu în diplomație. Cînd să-i zic de miliard, m-a împins un badigard. Ridicasem sus o mînă, mă-nclinasem într-o rînă – ați văzut, vorbesc engleza imitînd bine pareza – și încremenisem, trist. Ei m-au luat de terorist. M-au tras înapoi cu japca și-am rămas numai cu șapca. E o șapcă de valoare, cu aport în apărare. Și un dar neprețuit, perfect pentru deficit.

– Frățioare, România se luptă cu sărăcia. Vedem toți: vîntul ne bate și din față, și din spate. Dar din tot acest popor se pleacă doar Nicușor.

– Și de ce să nu mă plec, dacă lunile-mi petrec așteptînd să treacă anul, să se-nfăptuiască planul de-a mai aștepta un pic, de-a păstra nivelul mic, de-a ține țara pe loc undeva pe la mijloc, între foame și frustrare, pusă bine la păstrare, scufundată-n datorii, tăvălită prin hoții, condusă de oameni triști, nătărăi și securiști, haini ca hoarda tătară, proști de dau pe dinafară?

Peste calculele mele, printre gînduri subțirele, trec în stoluri păsărele, luîndu-mi vorbele cu ele. Și le iau pe rînd, pe rînd, viitoru-ntunecînd. Și le iau fără să vrea, spulberînd încrederea. Și mă lasă depășit, validat și mulțumit, cu mandatu-mi singurel, de mă-ngîn numai cu el.

Doru BUȘCU