Duminica a 6-a din post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18
Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
În Antichitate, termenul parousia (sinonim cu latinescul adventus) indica vizita oficială a unui împărat, prinț sau guvernator într-un oraș sau într-o provincie. Evenimentul era socotit extrem de important și se credea că cu prilejul acelei vizite și-ar face apariția o serie întreagă de valori noi. Se organiza un cortegiu maiestuos și se oficiau ceremonii religioase, pentru a ilustra cinstea deosebită de care se bucura personajul din partea locuitorilor. Aceștia îl întâmpinau în afara localității, îmbrăcați sărbătorește și purtând în mâini cununi de ramuri înverzite, revenind apoi împreună cu personajul și suita sa în localitatea de reședință, în aclamații și strigăte de bucurie.
Și evreii erau familiarizați cu asemenea manifestări, sărbătorindu-și victoriile militare prin desfășurarea unor cortegii triumfale, în care femeile și copii dansau în urma interpreților la instrumente (Jud. 11, 34). Manifestări similare aveau însă loc și în contextul anumitor sărbători religioase. De Sărbătoarea Corturilor, de exemplu, în drum spre jertfa de dimineață, oamenii purtau ramuri, defilând împrejurul altarului arderilor de tot, iar în ziua a șaptea îl înconjurau de șapte ori, în amintirea cuceririi Ierihonului. Ramurile făceau trimitere la o victorie simbolică și importanța lor deosebită în aceste procesiuni este ilustrată și de faptul că în timpul celei de-a doua revolte iudaice, stâlpările vor fi reprezentate și pe monede.
Cu o procesiune asemănătoare a fost întâmpinat și Mântuitorul Hristos la intrarea în Ierusalim, ultima etapă a călătoriei Sale din Galileea spre crucea de pe Golgota sau spre asumarea liberă și conștientă a jertfei răscumpărătoare. „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l dau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18). Sfintele Evanghelii arată de multe ori faptul că El se îndrepta spre Ierusalim, știind foarte bine sau fiind conștient de ceea ce-l aștepta acolo, deci în deplină libertate.
Drumul de la Ierusalim la Ierihon trece prin Betania (casa curmalelor necoapte), situată la aproximativ 3 kilometri de zidurile Ierusalimului. Lângă Betania se afla și sătucul Betfaghe (casa smochinelor), de unde Apostolii, la porunca Mântuitorului Hristos, vor procura mânzul asinei pe care El va intra în Ierusalim (Luca 19, 30-34).
Pentru că în Betania locuiau și cei trei prieteni ai Mântuitorului Hristos: Lazăr, Marta și Maria, călătoria spre Ierusalim se întrerupe până în duminica dinaintea Paștilor iudaice. În acest interval de timp, se produce minunea învierii lui Lazăr (Ioan 11, 1-53), context în care Mântuitorul Hristos, în discuția cu Marta, face precizări fundamentale în legătură cu jertfa răscumpărătoare de pe cruce și învierea Sa din morți: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne, Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume” (Ioan 11, 27), deci a crezut că El este Hristos – Unsul, Fiul lui Dumnezeu sau Mesia întrupat pentru mântuirea lumii.
Evanghelia de astăzi (Ioan 12, 1-18) ne relatează evenimentele petrecute în sâmbăta și duminica dinainte de Paștile evreilor și se referă la trei momente: cina din casa lui Simon Leprosul (v. 1-8), venirea unui număr foarte mare de oameni în Betania, atrași de învierea lui Lazăr, eveniment care-i determină pe iudei să hotărască și uciderea lui (v. 9-11), intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim (v. 12-18) fiind ultimul moment.
Betania, ultima oprire înainte de Ierusalim
„Cu șase zile înainte de Paști” (Ioan 12, 1), adică sâmbătă, 1 aprilie (8 nisan după calendarul iudaic), Mântuitorul Hristos și ucenicii Săi revin din Efraim în Betania, fiind primiți cu entuziasm de către locuitori; I se pregătește o cină festivă în casa lui Simon Leprosul (Marcu 14, 3), printre comeseni aflându-se și Lazăr cu surorile lui. Maria, „luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de la mirosul mirului” (Ioan 12, 3). Comentând acest moment, Sfântul Chiril al Alexandriei precizează că șederea lui Lazăr înviat la masă, împreună cu Mântuitorul Hristos, le reamintește tuturor puterea Lui dumnezeiască. Deși în forme deosebite, Maria și Marta își arată recunoștința față de Binefăcătorul lor, dar prin amândouă se săvârșea fapta desăvârșită a iubirii. Marta reprezintă istoria mântuirii care se împlinește în Noul Testament, contemplația duhovnicească a acestei împliniri manifestându-se ca o masă comună cu Hristos. Pentru acest motiv, simbolul mesei festive este foarte prezent în discursul Mântuitorului Hristos și este expresia comuniunii iubitoare și responsabile, ca o ospătare comună – dialogică dintr-un conținut spiritual comun și unificator, prefigurând și anticipând astfel ospățul spiritual veșnic de după a doua Sa venire.
În urma ungerii picioarelor Mântuitorului Hristos, casa întreagă s-a umplut de mirosul mirului (Ioan 12, 3). Și dacă ungerea este consecința credinței Mariei, cunoașterea Mântuitorului și comuniunea cu El, urmau să umple lumea ca o bună mireasmă, casa simbolizând cosmosul întreg. Din trupul răstignit, dar înviat al Mântuitorului, s-a răspândit viața dumnezeiască în toți cei care se împărtășesc de El, tot așa cum cunoașterea învierii Lui a umplut lumea de lumina cunoașterii adevărate. Replica lui Iuda: „Pentru ce nu s-a vândut acest mir pe trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor” (Ioan 12, 4-5), este comentată negativ de Evanghelistul Ioan: nu iubea săracii, ci lua din banii care se puneau în punga comună. Mântuitorul Hristos o apără, însă: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” (Ioan 12, 7), știind că peste opt zile Îi va unge trupul pus în mormânt. „Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna” (Ioan 12, 8), adică în scurtul timp cât Îl mai aveau între ei pe Dumnezeu întrupat era necesar un efort susținut pentru cunoașterea persoanei și a învățăturii Lui mântuitoare. După înălțarea Lui la cer, ucenicii se puteau dedica slujirii oamenilor și lumii, urmând exemplul Său.
Vestea că Mântuitorul Se află în Betania determină pe mulți din cei veniți la Ierusalim pentru curățire să-l caute pentru a-L vedea pe El și pe Lazăr înviat (Ioan 12, 9), entuziasmul exploziv nemaiputând fi stăpânit în nici un fel. Cu siguranță, mulțimea își însușise mărturia Martei: „Da, Doamne, eu cred că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care vine în lume” (Ioan 11, 27). Pentru acest motiv, duminică, 2 aprilie (9 nisan), știind că Hristos vine în Ierusalim, o mare mulțime de oameni I-a ieșit în întâmpinare, intrând împreună apoi în oraș. Și dacă pruncii evreiești, mai înainte vestind biruința învierii, L-au lăudat cu dumnezeiască cuviință, mai marii cărturarilor și ai fariseilor au hotărât să-L omoare nu numai pe Iisus, ci și pe Lazăr înviat din morți, ca mărturie evidentă și vie a puterii Lui dumnezeiești. Comentându-le atitudinea, Sfântul Chiril al Alexandriei constată că aceștia își ies din minți și se gândesc la moarte peste moarte, socotind că așa pot desființa orice dovadă a minunii, omorând pe cel ce a murit, ca să oprească mulțimea să-l mai caute pe Hristos și să creadă în El (Ioan 12, 11).
Primirea entuziastă denotă recunoașterea lui Iisus ca Mesia
Mulțimile care Îl conduceau din Betania și cele venite în întâmpinare din Ierusalim au format o procesiune măreață și entuziastă; oamenii îi așezau în cale crenguțe înverzite și haine, purtau în mâini ramuri de finic și-L aclamau, zicând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13). Cuvintele sunt preluate din psalmul 117, pe care iudeii, în procesiune și având în mâini ramuri de finic, mirt și salcie, îl cântau la Sărbătoarea Corturilor.
Osana înseamnă mântuiește acum sau mântuiește-ne, Te rugăm. Expresia arată că, deși El a intrat în Ierusalim ca om, a venit în același timp și ca Domn sau ca acela care nu depinde de cineva chiar din perspectiva umanității asumate, în virtutea unirii ipostatice.
„Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei»” (Ioan 12, 14-15). Chiar și la ocazii festive, evreii foloseau măgarul sau catârul, calul fiind folosit numai la război; El vine ca Împărat al păcii (Zaharia 9, 9), lucru pe care ucenicii îl vor înțelege mai târziu (Ioan 12, 16), ca Mesia Împăratul, nu ca un cuceritor sângeros. Mântuitorul stă pe asin pentru a arăta nașterea unui popor nou, dintre neamuri, nesupus Lui până acum și pe care El îl va duce la starea de dreptate și la noul Ierusalim, sugerat de Ierusalimul vechi. Intrarea în Ierusalim, șezând pe asin, mai indică și blândețea împăratului veșnic al Împărăției cerurilor. Nu forța, ci iubirea va caracteriza relațiile în acea Împărăție, membrii ei fiind nevinovați asemenea copiilor.
„Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când s-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că acestea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 16). Înțelegerea apostolilor referitoare la persoana și lucrarea Învățătorului crește în profunzime și intensitate, fiind alimentată de evenimentele de după răstignire: catapeteasma s-a rupt în două, ca să cunoaștem că nimic din cele ascunse nu mai rămân acoperite celor credincioși și iubitori de Dumnezeu; după înviere, cunoașterea se luminează sau crește în intensitate prin suflarea Mântuitorului în fața lor, apostolii devenind, din ceea ce erau, alții; și mai mult s-au luminat de ziua Cincizecimii, când au fost preschimbați prin puterea Sfântului Duh venit la ei.
Primirea entuziastă de care S-a bucurat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim demonstrează faptul că El a fost recunoscut ca fiind Cel ce vine, adică Mesia, Fiul lui David și Împăratul Păcii, despre care vorbiseră prorocii. Mulțimea își însușise convingerea Martei, exprimată înainte de învierea lui Lazăr: „Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume” (Ioan 11, 27). Și dacă înainte de aceste evenimente, Mântuitorul Hristos nu agrea astfel de manifestări, acum acceptă aclamațiile mulțimii, recunoscându-Se ca Împăratul căruia I S-a dat toată puterea în cer și pe pământ (Matei 28, 18) și după umanitatea Sa asumată și îndumnezeită, prin jertfă și înviere.
Mirul de nard curat și de mare preț cu care Maria unge trupul Mântuitorului și despre care El a zis că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat, deci ca simbol al morții și al îngropării, a devenit în Biserică Sfântul și Marele Mir cu care se sfințește Sfânta Masă ca simbol al mormântului în care a fost pus trupul mort al Mântuitorului Hristos, precum și Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt. Cu Sfântul și Marele Mir este uns și trupul celui botezat, în vederea activării sau punerii în lucrare a puterilor primite prin Botez (Nicolae Cabasila) sau pentru ca nașterea (Botezul) să se manifeste ca viață spre Împărăția cerurilor, prin intrarea în viața Sfântului Duh sau a Bisericii, imposibilă fără înțelegerea Mirungerii ca o Cincizecime personală a creștinului.
Sărbătoarea Floriilor este și o anticipare a Paștilor, ca biruință asupra păcatului și a morții, prin moarte, sau din interiorul ei, prin puterea Sa de Dumnezeu devenit om. „A primit un trup (iadul) – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea.”
Începând cu Sâmbătalui Lazăr și Duminica Floriilor, participăm și noi la drama Golgotei
Pentru acest motiv, florile pe care le purtăm în mâini nu amintesc doar de evenimentul petrecut cu mult timp în urmă, ci exprimă convingerea noastră fermă, comună cu a Martei și a mulțimilor, că Mântuitorul este Cel ce vine și pentru noi. Întâmpinându-l așa, manifestăm atât mulțumirea noastră recunoscătoare, dar în egală măsură, răspunzând iubirii Lui necondiționate, ne și angajăm să-L însoțim în Săptămâna Patimilor, pentru a ajunge împreună cu El la înviere. Astfel, vom descoperi și noi în ziua cea dintâi a săptămânii (duminică), dis-de-dimineață, mormântul gol, convingându-ne de realitatea învierii Lui și, în urma propriei convingeri dobândite, entuziaști ca și copiii de odinioară, să transmitem și altora Evanghelia (vestea cea bună) că Hristos a înviat cu adevărat!
Întâmpinarea caldă și entuziastă de acum a Mântuitorului, la intrarea Sa în Ierusalim, arată disponibilitatea noastră spre asumarea stării de jertfă personală, din puterea jertfei Lui, în vederea învierii proprii, făcută posibilă prin învierea Lui. Stâlpările binecuvântate la biserică le aducem acasă și le așezăm la icoane, arătând astfel că dacă Mântuitorul Hristos este prezent în sufletele noastre, în egală măsură este prezent și în casele noastre, anticipând astfel cerul nou și pământul nou. Făcând efortul acum și aici de a ne conforma propria umanitate umanității asumate, înviate și înălțate la cer de Mântuitorul Hristos, folosind instrumentele puse la dispoziție de El în Biserică, la sfârșitul chipului actual al lumii, îl vom putea întâmpina și noi, împreună cu morții înviați, în văzduh, în vederea comuniunii eterne cu Dumnezeu și cu semenii, comuniune care va genera și susține o existență veșnic fericită (1 Tes. 4, 16-17). Întâmpinarea entuziastă de acum condiționează întâmpinarea fericită și eternă de la sfârșitul chipului actual al lumii. Amin!
Pr. Prof. Dr. Tache Sterea, 01 Aprilie 2018
