Se afișează postările cu eticheta Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Eminescu. Afișați toate postările

joi, 12 februarie 2026

Imaginea noastră în lume nu e dată de Miorița, Eminescu, Nadia, Hagi

Ne place nouă să credem că Lumea ne vede cum am vrea noi, cei mai viteji dintre traci, urmașii lui Ștefan cel Mare, ai lui Țepeș, reprezentați de alde Nadia, Hagi, Eminescu, Cioran, Eliade. Brâncuși. Nu, nu se întâmplă. Bine-ar fi, dar nu e așa. Lumea de azi vrea ceva palpabil, actual, ca să se raporteze la o țară.

Așa se face că eforturile unora și altora de a ne zugrăvi, în bine sau în rău, se lovesc de Social Media, de presă, de scandaluri, de mici victorii. E mai relevant azi Cristi Chivu ca antrenor decât 3 ambasadori și miniștri de Externe! Sunt mai relevanți cei 1800 de „români” expulzați din Germania că fraudau bugetul de asistență socială, unii înființând firme, angajând alți români pe câteva luni apoi „dându-i Statului” să-i plătească. Și împărțind banii, nu? Deloc relevantă e bâjbâiala pseudodiplomatică a președintelui la invitația lui Trump la propriul ONU de buzunar. Putea spune bărbătește: „Fră­țioare, cu un miliard de dolari pe care-i vrei tu, terminăm două autostrăzi începute și părăsite. Poate data viitoare…” Și mai avem exemple de relevanță/nonrelevanță internațională. Să nu începem cu grupurile de prietenie din Parlamentul României, că ne trebuie o carte. Nici cu turneul african al fostului președinte, pentru care, după efecte majore, dar invizibile, ar trebui pus să-și plătească plimbarea inutilă.

Contează cum arătăm în Lume? Enorm. De nu ne credeți, observați cum ne-a făcut o fentă TikTokul și a transformat o treime din români în dacopați, brusc-patrioți fără a cunoaște istoria țării. Fie vorba între noi și Facebook…fără a cunoaște nici dulcea limbă română. Mult invocatul Eminescu i-ar bate cu bota… La fel, SUA anunță oficial că va finanța din fonduri secrete grupuri aliniate MAGA ce vor promova valorile americane în Europa. Deci pierdem firul logicii – cum să fii suveranist și să te aliniezi cu americanii, ce numai anul trecut au răpit un președinte, au atacat două țări, au bombardat alte două și au pretenții teritoriale de la mai toți vecinii, de la Canada la Groenlanda? Cam ce suveranitate ar respecta ei? Cam cât ar respecta ceilalți vecini, cei cu Davai Ceasul, cei ce au executat 4000 de români la Fântâna Albă în 1941 și alte sute anterior, la Lunca Prutului. Știți ce era Planul Valev și cum am scăpat de el? În 1964, planul Valev însemna dispariția suveranității economice a României, transformarea zonei mănoase a Dunării în grădina de zarzavat a URSS. Gheorghe Gheorghiu Dej, azi hulit, s-a opus, a declarat indepdendența, neatârnarea, ca după un an să moară, aparent iradiat de fratele urs, de cancer galopant la plămâni.

Da, imaginea noastră contează. Privind peste gard, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu Ungaria până nu se decid prin vot ce vor mai departe, așa cum nimeni întreg la cap nu s-ar bate acum cu Ucraina, așa slăbită cum e, dar plină de veterani de război calificați și de armament de ultimă oră. Da? Dar NOI? Încă ne gândim cu cine să mergem. Ce imagine să avem. Ba cu Europa, ba cu ursul, ba cu vulturul. Ba grânar, ba vrem investitori, fie ei multinaționali, fie ei sistem Lohn. Am vrea performanță în sport, dar fără baze sportive, facem blocuri în ele. Am vrea diplomați tineri, deștepți, dar râdem de țoalele și freza ministrei de Externe, care vorbește impecabil engleza și înțelege ceva din geopolitică. Chiar și-n cazul Nicușor, „răsfățat” de o parte din români cu apelativul Mucușor, nu e bine că vorbește engleză și franceză, de ce stă, dom’le, ca bățul, de ce tace în engleză atât de prolific? Așa că până vă hotărâți, lăsăm să ne facă imagine cei ce merg cu jalba ca la Sultan să li se dea pașalâcul, lăsăm imaginea noastră pe mâna tiristului ce face live TikTok cu soundtrack de manele și ne dă lecții de geopolitică și de strategii militare și macroeconomice. Mai bine rămâneam cu fatalistul ciobănaș ce vorbea cu mioara lui…

Autor: Alexandru RUJA

Sursa: Graiul Maramureșului

sâmbătă, 25 ianuarie 2025

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE

 


EMINESCU, VIAȚA, MOARTEA ȘI... DUMNEZEU

 

     Motto:

       MIHAI EMINESCU ESTE CEL MAI FILOSOF ÎNTRE POEȚI ȘI CEL MAI POET ÎNTRE FILOSOFI  - Constantin Botez (1854-1909) medic, profesor

 

1. „DUMNEZEU e un atom, un punct matematic, punctul comun unde se lovesc toate puterile pământului spre a constitui organismul de legi, sistema cosmică. În mijlocul creaţiunii întregi e un atom, punctul matematic comun de concentraţiune a tuturor puterilor lumii, punctul prin existenţa şi poziţiunea căruia puterile sunt un organism: „DUMNEZEU". Nu se mişcă un fir de păr din capul vostru fără ştirea lui DUMNEZEU".

 

+ + +

 

2. „VIAŢA este moarte. Viaţa-i vis. Viaţa este o corvoadă perpetuă. Cum că  sfinxul e o-ntrebare şi piramida lui un răspuns şi că amândouă la un loc sunt o ecuaţie, la acestea n-a gândit nimenea. Ce este viaţa, a întrebat sfinxul. Un raport simetric al unui finit către un infinit, răspunde piramida. Nenorocirea vieţii e să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a viețuirii.”

 

+ + +

 

3. „MOARTEA, cum înţelepciunea e echilibrul gândirei, este echilibrarea existenţei. Ea este înţelepciunea vieţii, rezultatul final a toată munca şi osteneala noastră; cine gândeşte des că are să moară acela-i aşa de înţelept. Dacă însă din moarte poţi învăţa înţelepciunea e semn că însăşi  înţelepciunea şi liniştea trebuie să semene morţii. Linişte, somnul etern e aşa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului, să aibă conştiinţa de cum doarme? Nu. Şi nici nu-l nelinişteşte. De ce să se teamă de moarte? Moartea e stingerea conştiinţei identităţii numerice. Dar identitatea numerică a unui individ nu este decât o frunză din miile de frunze-n generaţii pe care arborul lumei le produce cu fiecare primăvară".

 

Mihai Eminescu (15 ian. 1850 - 15 iunie 1889),

POET NEPERECHE", prozator, jurnalist, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la ideile romantismului european din sec. al  XVIII-lea şi al XIX-lea, şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale romantismului european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia chiar a dorit să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia agresivă pentru copilărie, melancolia  şi cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată și de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Schopenhauer şi Kant.  A lucrat un timp la traducerea cărţii „Critica raţiunii pure", la îndemnul lui Maiorescu, cel care-i ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă. În anul 1948, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Există mai multe teorii cu referire la moartea sa. A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti, sub „teiul sfânt", după spusele lui Caragiale. George Călinescu spune despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc..." iar Tudor Vianu afirma: „Fără Eminescu am fi altfel şi  mai săraci!"

Cu dragoste creștină,

Părintele Ilie Sărmășanul, Sărmaș, Mureș

Prof. Olimpia Mureșan, Ulmeni, Maramureș



luni, 13 ianuarie 2025

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

 


                                                                                                                                                                                                                       Dor de Eminescu

                        Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

                        Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

                        Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

                        Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

 

                        De atâta dor  zăpezile cern  poeme în brazde

                        Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

                         Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

                        Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

           

                        Îmi este dor de Eminescu pe înserate

                        Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

                        Construiesc din metafore cu migală palate

                        Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

                                              

                                               Eminescu

 

                        Eminescu, cetatea limbii române

                        cu toate turnurile Carpaţilor

                        modelate de balade

                        în care îşi au adăpost

                        Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

                        toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

 

                        Eminescu planetă luminoasă

                        în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

                        laminate de înţelepciunea poporului

                        scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

                       

                        Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

                        să intre armata îndrăgostiţilor

                        cu pletele argintate de stele

                        şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

                        întinse în inima noastră.

 

                        Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

                        din istorie în limba noastră

                        şi luând forma cuvintelor

                        ce ne leagă

                        precum iubirea, precum aerul

                        de acest pământ dulce

                        ca limba română

                        precum Eminescu.

 

                                                           Ca aerul şi seva, EMINESCU…

                                               Îi aud paşii venind dinspre lumină

                                               Şi foşnetul stelelor în părul LUI

                                               Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

                                               La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

 

                                               Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

                                               Cu fruntea împodobită de gânduri

                                               Pe cărări de-argint şi flori

                                               De tei presărate rânduri, rânduri.

 

                                               Îi aud glasul venind dinspre trecut

                                               Dulce ca mierea cuvintelor străbune

                                               Când este veacul şoaptă de-nceput

                                               Şi luna vibrează iubirea pe strune.

 

                                               Doinesc tulnice pe poteci de munte

                                               În balade prelungind chemarea

                                               Aşternută peste veacuri punte

                                               Pe care să vină odată cu zarea.

 

                                               Din poeme se desprinde, spre el venim,

                                               Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

                                               În fiecare dintre noi îl regăsim

                                               Cioplit în inimi veşnică statuie.

                                                                      

                                                                       Dor

                                   Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

                                   De roata horei jucată la fântână

                                   De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

                                   Când îşi mână ciobanul oile la stână.

                                   De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

                                   Întorcând brazda recoltei viitoare,

                                   Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

                                   Umplută cu apa rece rece la izvoare.

                                   Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

                                   Când cumpăneşte ploaia în privire

                                   De braţele vânjoase ce pun în car

                                   Rodul crescut din marea iubire.

                                   Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

                                   În ciutură apa rece şi curată,

                                   De roţile încinse cu verghetele de fier

                                   Pe uliţa satului de ploaie arată.

                                   De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

                                   Spusă cu asprimea mierei de labine.

                                   Pădurea în care n-a intrat topor

                                   Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

 

 

 

                                                           Eminescu  nu moare niciodată

                                                                                             

                                                           Eminescu n-a murit, el doar

                                                           îşi odihnește zborul

                                                           între clipa ce vine şi visul cea fost

                                                           potolind focul din oase şi luna

                                                           cu dorul,

                                                           arzând întotdeauna

                                                           cu rost.

 

                                                           Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

                                                           eterne vorbe încolţite-n brazdă

                                                           în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

                                                           sau în zborul păsărilor ce torc la stână

                                                           cântece pregătite să fie gazdă

                                                           în care intrăm cu el de mână.

 

                                                           Eminescu n-a murit niciodată el vine

                                                           coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

                                                           de apă şi iz de pelin

                                                           ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

                                                           şi ne pune aripi de înger, în abis

                                                           nu moare niciodată, dar niciodată

                                                           doar a urcat în vis.

 

                                                           Eminescu nu moare niciodată, doar iese

                                                           din auz, cum ai privii

                                                           printr-un ochean întors,

                                                           și cuvinte țese

                                                           în cântec

                                                           sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

                                                           aureolează cu stele un şes,

                                                           el are în vene al patruilea simţ,

                                                           metafora din sânge a unui prinţ.

 

                                                           Eminescu nu moare niciodată, doar

                                                           îşi odihnește zborul

                                                           între clipa ce vine şi visul amar

                                                           potolind focul din case şi luna

                                                           cu dorul, arzând întotdeauna

                                                           cu rost.

 

                                                                                  Al.Florin ŢENE          

duminică, 5 ianuarie 2025

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

 



                       

                                   Dor de Eminescu

                        Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

                        Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

                        Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

                        Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

 

                        De atâta dor  zăpezile cern  poeme în brazde

                        Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

                         Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

                        Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

           

                        Îmi este dor de Eminescu pe înserate

                        Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

                        Construiesc din metafore cu migală palate

                        Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

                                              

                                               Eminescu

 

                        Eminescu, cetatea limbii române

                        cu toate turnurile Carpaţilor

                        modelate de balade

                        în care îşi au adăpost

                        Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

                        toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

 

                        Eminescu planetă luminoasă

                        în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

                        laminate de înţelepciunea poporului

                        scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

                       

                        Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

                        să intre armata îndrăgostiţilor

                        cu pletele argintate de stele

                        şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

                        întinse în inima noastră.

 

                        Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

                        din istorie în limba noastră

                        şi luând forma cuvintelor

                        ce ne leagă

                        precum iubirea, precum aerul

                        de acest pământ dulce

                        ca limba română

                        precum Eminescu.

 

                                                           Ca aerul şi seva, EMINESCU…

                                               Îi aud paşii venind dinspre lumină

                                               Şi foşnetul stelelor în părul LUI

                                               Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

                                               La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

 

                                               Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

                                               Cu fruntea împodobită de gânduri

                                               Pe cărări de-argint şi flori

                                               De tei presărate rânduri, rânduri.

 

                                               Îi aud glasul venind dinspre trecut

                                               Dulce ca mierea cuvintelor străbune

                                               Când este veacul şoaptă de-nceput

                                               Şi luna vibrează iubirea pe strune.

 

                                               Doinesc tulnice pe poteci de munte

                                               În balade prelungind chemarea

                                               Aşternută peste veacuri punte

                                               Pe care să vină odată cu zarea.

 

                                               Din poeme se desprinde, spre el venim,

                                               Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

                                               În fiecare dintre noi îl regăsim

                                               Cioplit în inimi veşnică statuie.

                                                                      

                                                                       Dor

                                   Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

                                   De roata horei jucată la fântână

                                   De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

                                   Când îşi mână ciobanul oile la stână.

                                   De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

                                   Întorcând brazda recoltei viitoare,

                                   Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

                                   Umplută cu apa rece rece la izvoare.

                                   Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

                                   Când cumpăneşte ploaia în privire

                                   De braţele vânjoase ce pun în car

                                   Rodul crescut din marea iubire.

                                   Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

                                   În ciutură apa rece şi curată,

                                   De roţile încinse cu verghetele de fier

                                   Pe uliţa satului de ploaie arată.

                                   De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

                                   Spusă cu asprimea mierei de labine.

                                   Pădurea în care n-a intrat topor

                                   Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

 

 

 

                                                           Eminescu  nu moare niciodată

                                                                                             

                                                           Eminescu n-a murit, el doar

                                                           îşi odihnește zborul

                                                           între clipa ce vine şi visul cea fost

                                                           potolind focul din oase şi luna

                                                           cu dorul,

                                                           arzând întotdeauna

                                                           cu rost.

 

                                                           Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

                                                           eterne vorbe încolţite-n brazdă

                                                           în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

                                                           sau în zborul păsărilor ce torc la stână

                                                           cântece pregătite să fie gazdă

                                                           în care intrăm cu el de mână.

 

                                                           Eminescu n-a murit niciodată el vine

                                                           coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

                                                           de apă şi iz de pelin

                                                           ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

                                                           şi ne pune aripi de înger, în abis

                                                           nu moare niciodată, dar niciodată

                                                           doar a urcat în vis.

 

                                                           Eminescu nu moare niciodată, doar iese

                                                           din auz, cum ai privii

                                                           printr-un ochean întors,

                                                           și cuvinte țese

                                                           în cântec

                                                           sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

                                                           aureolează cu stele un şes,

                                                           el are în vene al patruilea simţ,

                                                           metafora din sânge a unui prinţ.

 

                                                           Eminescu nu moare niciodată, doar

                                                           îşi odihnește zborul

                                                           între clipa ce vine şi visul amar

                                                           potolind focul din case şi luna

                                                           cu dorul, arzând întotdeauna

                                                           cu rost.

 

                                                                                  Al.Florin ŢENE