Dor de
Eminescu
Au
curs atâtea verbe pe pagini de poveste
Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.
De atâta dor
zăpezile cern poeme în brazde
Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.
Îmi este dor de Eminescu pe înserate
Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
Construiesc din metafore cu migală palate
Şi alături de el cad iarăşi în ispită…
Eminescu
Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.
Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.
Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.
Ca aerul şi seva, EMINESCU…
Îi
aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor
în părul LUI
Când plopii fără soţ
îl aşteaptă să vină
La fereastra unde
dorul s-a aprins în gutui.
Coborâd dinspre
Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită
de gânduri
Pe cărări de-argint şi
flori
De tei presărate
rânduri, rânduri.
Îi aud glasul venind
dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor
străbune
Când este veacul
şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează
iubirea pe strune.
Doinesc tulnice pe
poteci de munte
În balade prelungind
chemarea
Aşternută peste
veacuri punte
Pe care să vină odată
cu zarea.
Din poeme se
desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n
arbori suie,
În fiecare dintre noi
îl regăsim
Cioplit în inimi
veşnică statuie.
Dor
Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
De
roata horei jucată la fântână
De fetele ce-aduc din vii în
doniuţe pelin
Când îşi mână ciobanul oile la
stână.
De palma aspră ce-nfige
plugu-adânc
Întorcând brazda recoltei
viitoare,
Mi-e dor de ţăranul cu plosca la
oblânc
Umplută cu apa rece rece la
izvoare.
Îmi este dor de pasul lui apăsat
pe hotar
Când cumpăneşte ploaia în privire
De braţele vânjoase ce pun în car
Rodul crescut din marea iubire.
Mi-e dor de cumpăna ce coboară din
cer
În ciutură apa rece şi curată,
De roţile încinse cu verghetele de
fier
Pe uliţa satului de ploaie arată.
De vorba ţăranului, înţeleaptă,
mi-a dor,
Spusă cu asprimea mierei de
labine.
Pădurea în care n-a intrat topor
Aşteaptă anotimpul, care, nu mai
vine!
Eminescu nu moare niciodată
Eminescu
n-a murit, el doar
îşi
odihnește zborul
între
clipa ce vine şi visul cea fost
potolind
focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând
întotdeauna
cu rost.
Eminescu
n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte
eterne
vorbe încolţite-n brazdă
în frunze,
flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în
zborul păsărilor ce torc la stână
cântece
pregătite să fie gazdă
în care
intrăm cu el de mână.
Eminescu
n-a murit niciodată el vine
coborând treptat
în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi
iz de pelin
ne ia de
pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină
şi ne pune
aripi de înger, în abis
nu moare
niciodată, dar niciodată
doar a
urcat în vis.
Eminescu
nu moare niciodată, doar iese
din auz,
cum ai privii
printr-un
ochean întors,
și cuvinte
țese
în cântec
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează
cu stele un şes,
el are în
vene al patruilea simţ,
metafora
din sânge a unui prinţ.
Eminescu
nu moare niciodată, doar
îşi
odihnește zborul
între
clipa ce vine şi visul amar
potolind
focul din case şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Al.Florin
ŢENE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu