Nicolae Breban s-a opus alegerii lui Mircea Cărtărescu în Academia Română!

Candidatura lui Mircea Cărtărescu, pentru titlul de membru corespondent al Academiei Române, a căzut la vot în Adunarea generală.

După ce s-a tânguit, acuzând „scurgerile” din presă despre „treburile interne ale Academiei”, despre încercările de influențare a votului prin mesaje sau articole de presă, președintele Ioan Aurel Pop a îndrăznit să declare că deciziile secțiilor în privința propunerilor de noi membri ai Academiei Române sunt suverane!

O minciună! Dinu Săraru a fost votat în unanimitate de trei ori în secția pentru Artă, Arhitectură și Audio-vizual, dar candidatura lui a fost respinsă de prezidiul Academiei, din motive politice!

Dar, în opinia mea, tot din motive politice, candidatura lui Mircea Cărtărescu e bună! Nu contează că a fost dovedit plagiator! Pentru Ioan Aurel Pop ceea ce se discută în ședințele Academiei trebuie să e învăluit in secret, mai ceva ca în lojile masonice…

A salvat situația marele Nicolae Breban, academician și ultimul titan în viață al literaturii române! Să-l țină Dumnezeu sănătos cât mai mult! Mesajul său a fost decisiv și a salvat obrazul Academiei Române.

Zadarnic s-a lamentat Ana Blandiana, vărsând lacrimi de crocodil (pe banca aulei și nu pe genunchii lui Gogu Rădulescu), acuzându-i pe „invidioșii” care îl minimalizează pe Cărtărescu.

Nu a pomenit nimic despre sumele consistente cu care a fost promovat acesta în lumea literară internațională. Breban în schimb a amintit de rândurile denigratoare pe care Mircea Cărtărescu le-a scris despre adevărații „Luceferi” ai culturii românești: Mihai Eminescu și Emil Cioran.

Susținut de „intelighenția” așa-zis pro-europeană, Cărtărescu s-a cățărat pe monumentele simbolurilor Românismului pe care îl disprețuiește. „Pro-europenii” ne vor puțini, proști și obedienți! Noroc că valul libertății se apropie și îi va mătura!

(Eugen Mihăescu)

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ PREȘEDINTELUI STATELOR UNITE ALE AMERICII

 

Domnule Președinte Donald Trump,

Vreau să vă felicit din toată inima pentru victoria zdrobitoare în alegeri, pe care ați obținut-o în noiembrie 2024. Sunt un artist român, dar și american, care a desenat 70 de coperte pentru revista The New Yorker, zeci de coperte pentru revista Time și sute de desene pentru pagina Op-Ed a cotidianului the New York Times. Am ilustrat chiar un articol pe care l-ați publicat dumneavoastră în acel ziar, despre refacerea metropolei (No Band Aid for Our City, July 29, 1989.)

Fac un apel la dumneavoastră, în numele a milioane de compatrioți care au fost opriți printr-o decizie ilegală să-și exercite votul în al doilea tur de scrutin pentru alegerea președintelui României. Câștigătorul primului tur, cu peste doua milioane de voturi, domnul Călin Georgescu, un outsider, candidat independent, patriot si creștin a constituit o surpriza neplăcută pentru cei care conduc astăzi Romania, dar și pentru establishment-ul de la Bruxelles.

Deși inițial Curtea Constituțională a validat primul tur, în urma unor presiuni exercitate din exterior, de funcționarii care conduc Uniunea Europeană, dar și din interior de fostul și samavolnic-actualul președinte Klaus Iohannis, care și-a prelungit ilegal mandatul, judecătorii au revenit și au anulat alegerile cu totul și au decis reluarea acestora in timp ce votul se derula deja in diaspora. Un fapt fără precedent în istoria României.

Vă rog să interveniți în numele libertății, al dreptății și al respectului pentru drepturile omului. Nu trebuie decât să recomandați instituțiilor românești să respecte Constituția României, și deci să permită derularea normală a celui de al doilea tur de scrutin, deoarece nu există dovezi care să ateste că procesul electoral a fost viciat de intervenția unei puteri străine inamice.

Cu deosebit respect și încredere în ajutorul pe care îl veți acorda poporului român,

Eugen Mihăescu,

membru de onoarea al Academia Române

Silviu Brucan, coordonatorul loviturii de stat din 1989

 

SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din USA și Europa (Sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS). Silviu Brucan, coordonatorul loviturii de stat din 1989 pe axa SUA-URSS, scrie Solidnews.

Context: În vara lui 1988, Eugen Mihăescu îl găzduiește o perioadă pe Silviu Brucan în apartamentul său din New York, prilej ca să-l cunoască mai bine pe cel ce va deveni doar peste un an coordonatorul evenimentelor din 1989. Motivul declarat pentru care Brucan solicitase găzduire din partea lui Mihăescu era efectuarea unei operații medicale la unul dintre marile spitale newyorkeze (fiindu-i teamă că la București n-ar fi în siguranță), cel real și sugerat de autor fiind recrutarea lui Mihăescu, un anti-ceaușist public, pentru sprijinul mediatic internațional în scopul dărâmării regimului comunist, folosind relațiile acestuia din marile redacții americane.

” – Drăguță, am venit să te prelucrez!

-         Domnule Brucan, eu sunt gata prelucrat, i-am răspuns eu.

Atunci a întors capul spre mine și mi-a aruncat o privire albastră, tăioasă ca o lamă de cuțit și a spus: - Drăguță, te-aș ruga să-mi spui, de acum înainte, Tache! Acesta este numele meu conspirativ, încă de pe vremea Siguranței.

Atunci am înțeles că îl am în față pe călăul lui Ceaușescu. (…)

Foarte mândru, i-am spus că eu am contribuit la realizarea portretului pentru că l-am cunoscut pe Ion Iliescu în timpul studenției și chiar îi eram recunoscător pentru că, la un moment dat, m-a salvat de la exmatriculare.

-         Când va veni Iliescu, Tache? l-am întrebat eu coborând fără să vreau vocea.

Brucan s-a încruntat și, cu degetul la buze, mi-a spus:

-         Ssst! Mucles! Nu-i mai pomeni numele, că ni-l omoară! (…)

De la mine (Brucan, n.r.) și-a aranjat vizita la Londra și, mai ales, pe cea de la Moscova. L-am auzit într-o zi vorbind rusește și, după aerul mulțumit pe care-l afișa, am fost sigur că reușise să-l găsească pe vechiul său amic Anatolii Dobrinin (ambasadorul URSS în USA  între 1962 și 1986, n.r.), care i-a explicat cum să procedeze pentru a obține viza de intrare în URSS. A trimis actele prin poștă și a primit pașaportul ștampilat pe adresa apartamentului meu. (…)

Brucan era obsedat de Ceaușescu și cred că se și temea de el. Îmi povestea despre perioada în care tiranul fusese închis și era coleg cu un alt mare comunist, unul Pavel Câmpeanu, pe care mai târziu l-am văzut semnând în Revista 22. Câmpeanu povestea că Ceaușescu nu permitea camarazilor deținuți să umble prin curtea închisorii în maiou, cu zeghea pe umeri, nici în cele mai caniculare zile. Le impunea tuturor să se încheie până la gât pentru că deținuții politici trebuiau să se deosebească de ceilalți, trebuiau să aibă o anumită ținută. Că era amator de șah, dar nu suferea să piardă și, dacă vedea că e pe cale să fie făcut mat, arunca tabla cu piesele din miez de pâine în aer și distrugea jocul. (…)

Chiar dacă o frecventa pe fata lui Cajal (Irina Cajal, critic de artă de origine evreiască, fata academicianului Nicolae Cajal, virusolog de talie mondială, n.r.) Brucan nu era în bune relații cu organizația masonică B’nai B’rith’, care nu îl lua în serios. Mai târziu,am constatat că era în relații proaste și cu un alt membru important al grupării, ambasadorul USA, Alfred Moses, pe care îl trata de ”bandit”. (…)

Casa mea a fost pentru el (Brucan, n.r.) ceea ce se numește în spionaj un ”sanctuar”. Avea libertatea să se întoarcă de câte ori avea nevoie, era primit și îngrijit fără să i se ceară vreodată ceva. S-a folosit de mine și de faptul că lucram în presa americană și a păstrat tăcerea despre relația noastră din acea perioadă. (…)

Când a sosit momentul plecării la Moscova, bătrânelul simpatic pe care îl găzduisem a suferit o adevărată metamorfoză. Prietenul meu, Bogdan Dronca, venise cu mașina ca să mă ajute să-l conduc pe Brucan. Pe amândoi a început să ne dirijeze autoritar: ”Ia bagajul, deschide ușa, pune valiza acolo!” Dădea ordine cu o aroganță care ne-a izbit în mod neplăcut. Brusc, devenise ștabul de altă-dată, cel care îl condamnase pe Iuliu Maniu în articolele din Scânteia. Și astfel și-a dat arama pe față! Ajunși la aeroport, i-am pus valizele pe cărucior, l-am urmărit cu privirea trecând prin controale fără să privească înapoi sau să schițeze vreun gest amical de despărțire. Auzeam în urechi ticăitul bombei cu explozie întârziată trimisă pe adresa lui Nicolae Ceaușescu și mi-am zis în gând: Doamne ajută! (…)

În primele zile ale lunii martie 1989, într-o dimineață, am găsit în cutia poștală un plic postat din New York. Am știut imediat că este documentul despre care îmi vorbise Brucan. L-am luat și am fugit spre New York Times citindu-l înfrigurat pe stradă: era scrisoarea celor șase. Ajuns la ziar, am fost întâmpinat cu zâmbete malițioase. Eram în întârziere, mi se dusese buhul în redacție că aduc desenele în ultimul moment. Scrisoarea celor șase fusese preluată de la Associated Press și urma să apară în prima ediție, cea de seară. M-am liniștit și am recitit textul și, văzând semnătura lui Pârvulescu, mi-am amintit că Brucan îmi povestise despre intenția de a redacta un document pe care bătrânul comunist ar fi fost de acord să-l semneze cu condiția să apară în primul rând în L’Humanite. Nu mi-am imaginat atunci că Brucan era deja în posesia documentului și acum mă amuzam că Tache l-a păcălit pe Pârvulescu și a publicat scrisoarea întâi la capitaliștii de la New York Times. (…)

(Scena următoare se petrece la București în ianuarie 1990, în biroul lui Silviu Brucan, n.r.)

L-am adus pe Brucan cu picioarele pe pământ, întrebându-l ce i s-a întâmplat după ce ne-am despărțit în toamna lui ’88. În primul rând doream să aflu cum s-a desfășurat călătoria la Moscova pe care a organizat-o de la telefonul din apartamentul meu din New York. Cred că a fost pentru prima și ultima dată când Brucan mi-a împărtășit un secret important: da, îl întâlnise pe Gorbaciov care îl asigurase de sprijinul său, dar îi ceruse să păstreze o discreție totală. Mă întreb dacă nu cumva a recunoscut așa de ușor această întrevedere pentru alte urechi decât ale mele …”

(Urmează episodul: ”Emanații” Ion Țiriac, Adrian Sârbu, Sandra Pralong. Apare și regele Mihai, plătit lunar de comuniști.)

Notă. Silviu Brucan (Saul Bruckner, 1916-2006) a fost un nomenclaturist, ideolog comunist și analist politic român, fost ambasador al României în USA în 1955. Imediat după Revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat. În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani,”, „profeție” care i-a atras porecla de Oracolul din Dămăroaia. Considera că echipa lui Ion Iliescu duce România pe un drum greșit. În 1994 fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel. A fost autor al mai multor cărți despre comunismul din Europa de Est. Din 1996 a fost invitat permanent al emisiunii de analiză politică „Profeții despre trecut” de la Pro TV.

 

Sursa: Solidnews

Academicianul Eugen Mihăescu: ”Aceasta este tragedia țării noastre- este condusă de slugoi!”

Bucuria mi-a fost scurtă… M-am bucurat văzând că societatea civilă și intelectualii s-au mobilizat, în sfârșit, împotriva pretențiilor aberante proferate de iresponsabilul „tovarăș“ aflat la conducerea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ și m-am întristat apoi odată cu publicarea în Cotidianul a așa-zisului program al Academiei Române pentru sărbătorirea a 100 de ani de la Marea Unire… Două evenimente care mă duc cu gândul la meteahna pe care a instituit-o pe meleagurile dâmbovițene ceea ce s-a numit în istorie „epoca fanariotă“.

Veniți în 1711 din mahalalele Istanbulului pe post de domnitori în Țările Române, cei care au fost impuși de Înalta Poartă pe tronurile celor două principate au încurajat obiceiul care caracterizează viața publică a României până în ziua de azi. La începutul anilor ’70, un artist fotograf, care mi-a fost coleg pe vremuri la Contemporanul, a publicat o imagine care a provocat mare scandal. Mulți s-au întrebat cum de a fost tipărită și cum de i s-a permis să o expună la Sala Dalles. Fotografia înfățișa un bărbat îmbrăcat în costum cu cravată, îngenuncheat în fața unui imens ciolan, și se intitula: „Și dă-ni-l Doamne, mare, cât mai mare!“. Asta, în plin regim comunist, în perioada în care, unii zic, dictatorul Ceaușescu permisese oarece „deschidere“. Despre aceeași meteahnă scria în jurnalul său și René de Weck, diplomatul care a reprezentat Elveția în Sud-Estul Europei și a locuit 12 ani la București între 1933 şi 1945, cea mai nefastă perioadă pentru România contemporană:

„Această țară a cunoscut dintotdeauna o politică de clientelă. Omul care «face carieră» în serviciul statului nu se gândește să «servească» pentru ceva, ci să obțină o funcție lucrativă. El nu se raliază unei idei, ci unui om pe care-l crede capabil să-i sporească averea.

Când patronul său vine la putere, el nu-i va cere acestuia să salveze patria, ci să-i asigure o poziție onorabilă…“

Aceasta este tragedia țării noastre: este condusă de slugoi! Că e vorba de președintele ei, de președinții de partide, de aleșii locali sau de orice funcționar cu putere de decizie, cu toții servesc alt stăpân decât poporul român, decât interesul țării. Cu toții dau socoteală altcuiva aflat la Bruxelles, în ambasadele străine sau în alte capitale. Și fac asta pentru că își doresc un ciolan cât mai mare!

Din cauza aceasta își permite Alexandru Florian, un funcționar al Guvernului, să ceară demolarea statuilor, schimbarea numelui străzilor, pentru că există aleși locali care, din slugărnicie, sunt gata să-i satisfacă orice pretenție. Nu numai că nu opun nicio rezistență, dar se mai duc și să raporteze îndeplinirea „misiunii“ la ambasada unui stat străin. Oare Ambasada Israelului i-a ales pe edilii care au votat la Sectorul 4 schimbarea denumirii Liceului Tehnic „Mircea Vulcănescu“? Au terminat cu repararea străzilor, construirea de parcări, de spații verzi sau mai știu eu ce au promis în campanie electoratului care i-a votat și s-au gândit că ar fi bine să demoleze câte ceva, ca să dea satisfacție, după capul lor, israelienilor?

Despre „tovarășul“ Alexandru Florian – care este păstrat la conducerea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ tot din slugărnicie, deși afectează grav funcția și instituția pe care o reprezintă – am mai scris și nu am chef să mă repet. Reacția societății civile și a intelectualilor împotriva pretențiilor lui mă scutește să îmi mai pierd timpul cu el.

Am ajuns la motivul care mi-a curmat bucuria: minusculul, ca să nu zic măruntul, președinte al Academiei Române, domnul Ionel Valentin Vlad, specialist în holograme. El însuși o hologramă de președinte… După ce a servit cu „cinste“ și devoțiune Partidul Comunist la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele – unde a lucrat cu aprobarea Securității –, a găsit un nou stăpân față de care să-și manifeste întreaga devoțiune… Ca orice slugoi însă, ilustrează o altă fațetă a specimenului. Când slugoiul ajunge în funcție de conducere, pe capră, el se transformă. Cum zice românul: „Țiganul când s-a văzut împărat întâi pe ta-su l-a spânzurat!“. De când s-a văzut cu limuzină și șofer, uitând că a fost ales și nu a moștenit funcția sau a fost numit, domnul Ionel Valentin Vlad conduce Academia Română cu cravașa, ca un vechil pe plantație.

Domnul Ionel Valentin Vlad a dat ordin ca apelul la unitate națională, semnat pe 8 februarie 2017 de majoritatea academicienilor, să fie șters de pe site-ul Academiei Române și acum, în schimb, își face publică, prin toate canalele media, propria creație, această jenantă însăilare numită Programul Academiei Române de Sărbătorire a Centenarului Marii Uniri. Un fel de „program pentru realizarea cincinalului în patru ani și jumătate“, cum îi plăcea lui Ceaușescu să se execute. O decizie luată de capul lui în această perioadă de vacanță. Ultimul prezidiu cunoscut al Academiei Române s-a întrunit pe 29 iunie, cu o zi înaintea Adunării Generale din 30, în care nu s-a pomenit o vorbă despre „mărețul program“…

Dar ce să te miri din partea unuia care a interzis prezidiului și, implicit, Academiei să ia oficial poziție în fața prigoanei pe care a pornit-o Alexandru Florian împotriva intelectualilor români în numele Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“! Ce să te aștepți de la unul care tolerează prezența plăcii pe care sunt înscriși academicienii martiri ai sistemului comunist sub o scară, în culoarul care duce la „muzeul“ instituției. De la unul care, în dările de seamă despre activitatea lui ca președinte, consemnează – la capitolul realizări – „frumoasa discuție purtată la dejunul cu ambasadoarea Israelului“…

Programul Academiei Române intitulat pompos de Sărbătorire a Centenarului Marii Uniri e portretul președintelui Academiei Române. E „nici cu carne, nici cu brânză“, ceva care să nu supere pe nimeni și care poate fi bifat că a fost „făcut“…

Trăim o epocă tristă. Parafrazându-l pe Arghezi, trăim într-o lume de îmbogățiți, de samsari, de mercenari, de escroci, în timp ce oamenii umblă tot dezbrăcați, tot flămânzi, în vreme ce se alege iarăși, nebăgând de seamă, o nouă elită a banului celui criminal. Asaltul puroiului e general!

Autor: Academician Eugen Mihaescu

Sursa: Cotidianul