Expoziția inedită de carte online

Parabolele Domnului Hristos” în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea

 

            Scriitoarea americană Ellen G. White (26.11.1827 – 16.07.1915), unul dintre cofondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (alături de soțul ei, James White, și de teologul adventist Joseph Bates), a fost considerată de către adventiști (“advent” însemnând a doua venire a lui Isus Hristos) ca având darul profetic și un rol esențial în organizarea, orientarea spirituală și dezvoltarea acestei mișcări religioase prin viziunile și numeroasele sale scrieri.

            După ce a pus bazele comunității adventiste (1840–1860), ajutând la stabilirea structurii oficiale a bisericii (1863), este considerată un profet contemporan călăuzit de Dumnezeu, ale cărui mesaje au îndrumat biserica, deși ea însăși preferase titlul de “mesageră”.

            A scris mii de pagini despre sănătate, educație, viață de familie, viață spirituală și profetică, una din cele mai cunoscute și influente cărți fiind “Marea Luptă” (titlu original: “The Great Controversy”), o perspectivă istorico-teologică asupra conflictului cosmic dintre bine și rău (reprezentați de Iisus Hristos și Satana), de la distrugerea Ierusalimului “până la sfârșitul istoriei umane și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu”.

            Declarând Biblia singura regulă de credință, scrierile lui Ellen White nu reprezintă un înlocuitor al Scripturii, ci un ghid inspirat pentru comunitate.

Printre cele mai importante învățături se numără atât păzirea Sabatului (ziua a șaptea, sâmbăta), cât credința în a doua venire iminentă și vizibilă a lui Hristos, dar și starea de inconștiență a omului în moarte (somnul morții) până la înviere.

Publicată inițial în 1900, cartea “Parabolele Domnului Hristos” (titlul original în engleză: “Christ's Object Lessons”) este o lucrare clasică de referință în literatura creștină devoțională. Explorând în profunzime semnificația pildelor spuse de Isus și oferind lecții practice atât pentru viața de zi cu zi, cât și pentru dezvoltarea caracterului, volumul explică paradigmele Mântuitorului, concentrându-se pe natura divină, lecțiile practice și formarea unui caracter creștin.

Explicând alegerea lui Isus în vederea folosiri elementelor din natură și din viața cotidiană (agricultură, comerț, relații de familie) pentru ascunderea și, în același timp, revelarea adevărurilor Împărăției lui Dumnezeu celor sinceri, autoarea pune accentul pe “cartea naturii” ca un instrument divin esențial care “lucrează în armonie cu Sfânta Scriptură” pentru a ne învăța despre caracterul Creatorului, pe trei direcții esențiale: Natura (Creația), Biblia (Scriptura) și viața lui Isus Hristos.

Transformând parabolele celebre (Semănătorul, Neghina, Grăuntele de muștar, Mărgăritarul de preț, Oaia pierdută) în ghiduri de conduită moral-spirituală, autoarea îndeamnă cititorii la “cultivarea credinței”, “folosirea talentelor în slujba semenilor” și “pregătirea pentru viața veșnică”.

O lucrare religioasă profundă, “Parabolele Domnului Hristos”, explorează învățăturile și parabolele rostite de Isus Hristos, oferind o interpretare practică și extragând lecții moral-spirituale din viața de zi cu zi.

Grupând parabolele biblice pe subiecte, explicând aplicarea lor practică pentru viața cotidiană și ilustrând adevăruri divine profunde, cartea reprezintă un ghid spiritual profund care tâlcuiește pildele rostite de Isus, totodată explicând legătura dintre adevăratele lecții divine și natura înconjurătoare, dragostea nemărginită a lui Dumnezeu și chemarea la o viață practică de slujire și virtute.

Eduard BOBOC

Expoziția inedită de carte online

“Traducerea în germană a operei “Stăpân și slugă de L. Tolstoi

în Biblioteca Muzeului de la Ciucea”

 

O povestire de mari dimensiuni, una dintre cele mai apreciate nuvele târzii ale lui Lev Tolstoi, nuvela-parabolă “Stăpân și slugă” («Khozyain i rabotnik»– ru;«Herr und Knecht»– germ.), publicată în 1895,explorează în profunzime teme fundamentale precum inegalitatea socială, compasiunea creștină, renașterea spirituală, depășirea fricii de moarte, lăcomia, sacrificiul, diferențele sociale și, mai ales, transformarea morală și spirituală – sau epifania – survenită în pragul morții.

Acțiunea se petrece în ajunul Crăciunului.

Vasili Andreevici Brehunov, un negustor înstărit, zgârcit și ambițios, alături de sluga sa credincioasă, Nikita (un om sărman și cu suflet bun, dar lipsit de voință și alcoolic), pleacă la drum pentru a cumpăra o pădure la un preț de chilipir, înainte ca alți cumpărători să pună mâna pe ea.

Din cauza intemperiilor, soția încearcă să-l convingă să renunțe, însă el refuză să asculte. Deși vremea se înrăutățește rapid, mândria și lăcomia îl împing pe Vasili să continue drumul prin viscol, cei doi hoinărind multă vreme prin stepă, rătăcindu-se de mai multe ori în troiene și chiar ajungând de două ori înapoi în același sat. În cele din urmă, calul obosește complet, ajungând la capătul puterilor, noaptea prinzându-i izolați în mijlocul câmpului înghețat, într-un viscol ucigător.

Realizând că este imposibil să ajungă la adăpost înainte de ivirea zorilor, călătorii decid să petreacă noaptea în câmp deschis, adăpostindu-se în zăpadă.

Conștient că vor îngheța, Vasili decide inițial să-și salveze propria viață: încalecă singurul cal și-l părăsește pe Nikita în sanie, sortit morții. Însă calul se împiedică în troiene și-l aruncă pe Vasili la pământ. După ce rătăcește, panicat, în cerc, negustorul ajunge accidental înapoi la sanie, găsindu-l pe Nikita aproape înghețat, aflat la un pas de moarte.

Întins în sanie, chinuit de teama de moarte, Brekhunov reflectează asupra vieții sale (pline de lăcomie și griji mărunte), pentru prima dată înțelegându-i limpede deșertăciunea și falsitatea. Într-un moment brusc de trezire spirituală și compasiune pură, aflând că Nikita abia mai respiră și îngheață lângă el, negustorul trece printr-o transformare morală: coboară din sanie, își descheie blana scumpă și se întinde deasupra slugii sale, folosindu-și propriul corp pentru a-i ține cald.

Dimineața, țăranii îi găsesc îngropați în zăpadă. Vasili Andreevici înghețase până la moarte, însă corpul său funcționase ca un scut: deși suferise degerături grave, Nikita supraviețuise.

În ultimele sale momente de conștiență, Vasili experimentează o fericire intensă, realizând că adevăratul sens al vieții n-a stat în averile acumulate, ci în capacitatea de a iubi și de a se jertfi pentru aproapele său. Din punct de vedere spiritual, sluga și stăpânul devin egali în fața divinității și a morții.

Redactată după o pauză de câțiva ani în activitatea sa de creație literară, opera este asociată, de regulă, cu “povestirile populare” ale lui Tolstoi, fiind considerată o continuare ideologică a acestora.

În ultimele sale clipe, egoistul Brekhunov a reușit să depășească limitele propriei sale naturi meschine, ultimul său gând fiind: “Nikita e în viață, ceea ce înseamnă că și eu sunt în viață”. Amintindu-și despre casă, prăvălie, negoț, despre milioanele familiei, îi vine greu să înțeleagă de ce acest om — Vasili Brekhunov — își consumase timpul cu toate acele lucruri...“Vin, vin!” — strigă întreaga sa ființă, plină de bucurie și de o emoție duioasă, iar el se simte liber; fericit că nimic nu-l mai reține.

Nikita a mai trăit încă douăzeci de ani și, potrivit naratorului, murise chiar recent...

În ultimele rânduri ale povestirii, tonul narațiunii capătă brusc o nuanță interogativă: Oare îi este mai bine sau mai rău acolo — acolo unde s-a trezit după această moarte adevărată? A fost dezamăgit sau a găsit exact ceea ce se aștepta să găsească? Cu toții vom afla, cât de curând...

Deoarece “Stăpân și slugă” se situează la polul ideologic opus mitologiei sovietice a luptei de clasă dintre exploatatori și exploatați, lucrarea beneficiase rareori de atenție în publicațiile sovietice. În același timp, această povestire a lui Tolstoi, construită sub forma unei parabole despre altruism, a fost tradusă rapid în principalele limbi europene, fiind, probabil, mai cunoscută astăzi în străinătate decât în ​​Rusia.

Povestirea “Stăpân și slugă” este un manifest al renașterii spirituale, semnificația principală a operei rezidând în afirmarea ideii că adevăratul sens al vieții nu constă în îmbogățirea materială, ci în iubire, compasiune și sacrificiu de sine pentru aproapele (virtuți ce ne înalță spiritual, ajutându-ne să-i facem pe cei din jur să se simtă prețuiți).

Semnificația operei constă în victoria iubirii adevărate față de aproapele asupra egoismului și a fricii de moarte, scriitorul susținând că sensul vieții umane rezidă în altruism, compasiune și trezire spirituală, și nu în acumularea de bunuri materiale.

Analiza operei ne permite evidențierea următoarelor idei principale:

a)    trezirea spirituală prin sacrificiu(transformarea negustorului preocupat de propriile plăceri în fața eternității: renunțând la egoism, el simte pentru prima dată o iubire sinceră față de aproapele său);

b)   egalitatea în fața morții(deșertul înghețat anulează diferențele sociale, stăpânul și servitorul ajungând în aceeași situație, în care doar umanitatea contează);

c)    motive creștine(povestea ilustrează adevărul evanghelic: “Cel ce-și va salva sufletul îl va pierde, iar cel ce-și va pierde sufletul pentru Mine îl va salva”.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “Traducerea în germană a operei “Stăpân și slugă de L. Tolstoi în Biblioteca Muzeului de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare o povestire alegorică, în două volume, cu un cuprins moral-religios, despre egoismul învins în fața morții, operă considerată, în studiile literare, o parabolă filosofică profundă despre transformarea morală a unui individ care-și depășește egoismul în fața morții.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC

Expoziția inedită de carte online

“«La divina comedia» de Dante Alighieri în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”

 

Poetul, filozoful și omul politic florentin Dante Alighieri (n. 1265, Florența, Republica Florentină – d. 14.09.1321, Ravenna, Statele Papale), recunoscut la nivel mondial drept cel mai mare scriitor european al Evului Mediu și “părintele limbii italiene”,este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta (“poet în cel mai înalt grad”).

S-a născut într-o familie din mica nobilime, mama (GabrielladegliAbati) decedând în frageda copilărie a poetului, iar tatăl – (negustorul Alighiero di Bellincione) – pe când Dante avea doar 17 ani.

Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, conform mărturisirilor poetului din opera sa “La Vita Nuova” (“Viața nouă”), expresia genului medieval al iubirii curtenești într-un stil prosimetrum (o combinație între proză și versuri), a fost întâlnirea, din 1274, cu Beatrice (nobila florentină Bice di FolcoPortinari), de care se îndrăgostise până la adorație, fără a avea oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Anume Beatrice va deveni simbolul angelic al grației divine, cântat cu atâta pasiune și exaltare în “La Vita Nuova” și, mai târziu, în “Divina Commedia”.

Viața lui Dante Alighieria fost strâns legată de evenimentele politice din Florența, în acea perioadă aflându-se pe cale să devină cel mai important și puternic oraș din Italia centrală.

Începând cu anul 1250, un guvern comunal (compus din burghezi și meseriași) înlătură supremația nobilimii, doi ani mai târziu deja bătându-se primii “fiorini” de aur (o monedă forte a comerțului european). Conflictul dintre “Guelfi” (fidelii autorității temporale a papei) și “Ghibellini” (partizanii primatului politic al împăraților germani ai “Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie.

La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor, însă în 1266 Guelfii (divizați în două fracțiuni: “bianchi” [albii] – care încercau să limiteze hegemonia papei, și “neri” [negrii]) reveniseră la putere, expulzându-i pe Ghibellini din oraș.

Deși se cunoaște foarte puțin despre educația primită, creațiile lui D. Alighieridenotă o erudiție deosebită pentru timpurile sale. Profund impresionat de filozofia și retorica scriitorului, savantului, filozofului și omului politic italian Brunetto Latini(o figură importantă în “Divina Comedie”),în Florența audiase prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane șidominicane, studiindu-i mai ales peAristotel (filozof din Grecia Antică, discipolul lui Platon și fondatorul școlii peripatetice, întemeietorul logicii, științelor naturii, metafizicii, eticii și esteticii) și pe Toma d'Aquino (un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii, venerat ca sfânt încă din timpul vieții).

Ultimul mare exponent al culturii medievale, în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio Dante Alighieriva face trecerea spre umanismul renașterii, împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latinidevinind principalul animator al noii mișcări literare din sec. al XIII-lea, “Dolce Stil Novo”, mișcare care transformase poezia de dragoste într-o experiență filosofică și mistică.

Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

O sinteză literară și filozofică a viziunii medievale despre lume, opera sa fundamentală, “Divina Comedie”,descriind călătoria alegorică a autorului prin Infern, Purgatoriu și Paradis și terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea, este una dintre cele mai importante din literatura universală.

Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale.

Autorul a scris poemul în timpul exilului său (1304 – 1321), situându-i acțiunea în primăvara anului 1300, în Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor), când întreprinsese călătoria în “lumea de dincolo”; anul sfânt (“Il Grande Giubileo”) instituit de către Papa Bonifaciu al VIII-lea, considerat jumătatea duratei previzibile a lumii.

Capodopera “Divina Commedia”, o alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută, probabil, în 1306 și finalizată cu puțin timp înaintea decesului autorului.Titlul inițial a fost “Comedia”, adjectivul “divina” (folosit de către faimosul autor umanist Giovanni Boccaccio în “Trattatello in laude di Dante”, micul tratat în lauda lui Dante, de facto – prima biografie scrisă a lui Dante Alighieri) apărând pentru prima dată într-o ediție din 1555.

Opera împărțită în trei secțiuni (“Inferno”, “Purgatorio” și “Paradiso”) descrie o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale “lumii de apoi”, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui.

Fiecare personaj fiind reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi este simbolică, drept răsplată sau pedeapsă, adesea inclusiv după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern și pe adversarii lui).

Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul latin Publius Vergilius Maro (autorul epopeii în versuri Aeneis, considerată epopeea națională a romanilor). Instrumentul voinței divine, Beatrice (simbolul înțelepciunii), ființa pe care o adorase, îl ajută să găsească drumul spre Paradis, acolo unde înțelege că “iubirea mișcă sori și stele” (“l’amorchemuoveil sole e l’altrestelle”).

Fiecare secțiune a poemului scris în “terțete” (terza rima)cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind drept introducere.

Oferind o interpretare literară, alegorică, morală și mistică a sintezei opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, dincolo de sensurile sale profunde, opera reprezintă o dramatizarea teologiei creștine medieval, o alegorie a purificării sufletului și a dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “«La divina comedia» de Dante Alighieri în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare piatra de temelie a literaturii universale, opera care, unificând dialectele italiene și deschizând calea Renașterii prin umanismul său, a transmutat idealurile medievale spre Umanism și Renaștere, sintetizând întreaga cunoaștere medievală (teologie, filosofie, cosmologie) într-o capodoperă alegorică nemuritoare.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC

Expoziția inedită de carte online

“Traducerea în germană a două opere ale lui L. Tolstoy în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”

 

            Contele Lev Nikolayevich Tolstoy (28.08/09.09.1828 – 07.11/2011.1910), scriitor, publicist, filosof și figură publică rusă, membru corespondent (1873) și membru de onoare (1900) al Academiei de Științe din Sankt Petersburg, s-a născut în moșia Yasnaya Polyana (districtul Krapivinski, provincia Tula).

Tatăl său, locotenent-colonelul în retragere Nikolay Il'ich (1794–1837), cunoscut pentru comportamentul independent față de oficialii guvernamentali, a fost prototipul contelui Nikolay Rostov în romanul epic “Război și pace”.

Mama sa, Mariya Nikolayevna, născută principesa Volkonskaya (1790–1830), a decedat când Tolstoy era copil, astfel că amintirile și impresiile fragmentare ale scriitorului s-au reflectat în personajul principesei Mariya Bolkonskaya (fiica lui Nikolai Andreevich Bolkonsky și sora lui Andrei Bolkonsky din opera monumentală a literaturii universale “Război și pace”).

Considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai faimoși și influenți scriitori ruși din lume, L. Tolstoy a excelat în descrierea experiențelor personajelor (“dialectica sufletului” în monologurile interioare), transformând această descoperire artistică proprie în literatura modernistă în dispozitivul artistic al “fluxului de conștiință” – o mișcare haotică, spontană a gândurilor și sentimentelor interconectate capricios și arbitrar.

“Tehnica tolstoistă de defamiliarizare” (perceperea fenomenelor familiare dintr-o perspectivă nouă, dezvăluirea nenaturalității sau neobișnuinței lor) a devenit larg răspândită în literatura universală. Genul romanului epic creat de către Tolstoy a fost dezvoltat în operele scriitorilor ulteriori, care au polemizat adesea împotriva conceptului de filosofie a istoriei.

Artistul și gânditorul L. Tolstoy (operele căruia au fost puse în scenă și filmate în repetate rânduri) a influențat profund gândirea religioasă și filosofică globală, ficțiunile stimulând formarea și dezvoltarea existențialismului. Învățăturile morale ale marelui scriitor, în special ideea rezistenței non-violente la rău, au influențat filosofia avocatului Mahatma Gandhi (părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente).

Povestirea “Kholstomer” (1886) reprezintă povestea vieții unui castrat bătrân și bolnav, Kholstomer (porecla lui după primul său proprietar) relatată celorlalți cai din turmă. Deși aparținea uneia dintre cele mai bune rase, avea un defect – pestrița (pete albe), care,  în ciuda vitezei sale, îl făcea considerat un cal “de mâna a doua”.

Într-o zi, a împerecheat o iapă, fiind castrat și dat unui mire. Mai târziu, proprietarul, alarmat de viteza lui, l-a vândut unui negustor de cai. Apoi și-a schimbat proprietarii de multe ori, până când a ajuns cu husarul Nikita Serpukhovsky, despre care Kholstomer vorbea cu entuziasm, chiar dacă Serpukhovsky fusese cel care-l lovise în timp ce alerga după iubita sa fugară. După aceea, Kholstomer s-a îmbolnăvit și n-a mai fost niciodată la fel.

Venind la stăpânul lui, Serpukhovski nu-l mai recunoaște pe castratul său. Acesta a risipit o avere vastă și a căzut într-o stare de paragină, la puțin peste patruzeci de ani arătând ca un bătrân. Câteva zile mai târziu, Kholstomer face o crustă, iar stăpânul său poruncește să fie sacrificat. Animalele îi mănâncă carnea, fermierul folosindu-i oasele pentru agricultură. Tolstoi pune în contrast calul, care a slujit oamenii cu credință și a fost util chiar și după moarte, cu Serpukhovski, o povară pentru toți.

Romanul scurt “Hadji Murad”, scris între 1896 și 1904 (publicat pentru prima dată postum în 1912 și, apoi, complet în 1917), este ultima operă a scriitorului, inspirată de viața liderului omonim (cca 1800 – 05.05.1852) al caucazienilor din Războiul Caucazului (1817–1864): o serie de acțiuni militare prelungite prin care Imperiul Rus cucerise regiunile nord-caucaziene (Daghestan, Cecenia, Adygeya), finalizat cu expulzarea masivă a cerchezilor; cel mai lung război din istoria Rusiei țariste, având drept scop controlul teritorial și strategic al zonei, marcat de rezistența localnicilor condusă de către Imamul Șamil.

Intriga sa relatează povestea lui Hadji Murad, un cecen alăturat țarului Nicolae I în căutarea răzbunării pe imamul Șamil care luptase împotriva trupelor rusești. Spre deosebire de alte opere târzii ale lui Tolstoy, nuvela n-are o morală evidentă.

Un tip de “erou natural”, a cărui trăsătură fundamentală este setea de libertate, Hadji Murad nu este lipsit de calități negative, dar, în ciuda vicleniei sale, este și simplu la minte și, în acest sens, pus în contrast cu cei doi conducători dușmani ai săi: ipocriții Nicolae I și Șamil.

Folosind procedeul de expunere a vieții și a moravurilor false ale societății și curții rusești, Tolstoy le înfățișează prin percepția lui Hadji Murad, care observă tot ce este ciudat și nefiresc. Povestea este construită pe baza unor evenimente care se corelează semantic: similitudinea obiceiurilor de la curțile lui Nicolae I și Șamil; asemănarea poveștii lui Hadji Murad, victimă a înșelăciunii țarului rus și a anturajului său, cu soarta nefericitului soldat rus Petr Avdeyev, fiul unei familii de țărani care s-a angajat în serviciul militar în locul fratelui (tată a mai multor copii). Rănit fatal în timpul unei mici încăierări cu locuitorii din munți, Petr (om bun la suflet, blând și harnic) moare la spital, înainte de moarte gândindu-se doar la familia sa.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “Traducerea în germană a două opere ale lui L. Tolstoy în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare două opere ale celui mai cunoscut scriitor rus, aflat în mod regulat în fruntea clasamentelor de popularitate, considerat, pe bună dreptate, cel mai mare educator, publicist și gânditor religios, ideile căruia au influențat gândirea publică mult dincolo de frontierele țării sale.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Text și foto: Eduard BOBOC