Tensiuni dincolo de Prut

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

De când cu războiul din Ucraina, starea de fapt de la Chișinău parcă am uitat-o pe sub poale de pădure. A trebuit să vină știrea de la Kiev că în Republica Moldova se pregătește o schimbare de regim, printr-o lovitură de stat, ca să ne procurăm baricade. La început s-a crezut că știrea face parte din arsenalul de propagandă din recuzita războiului. Dar când s-au adunat manifestanții în stradă, s-a văzut că nu este o glumă. A început să fie adusă pe podium istoria Basarabiei, de când a devenit gubernie, până în zilele noastre. Mărul discordiei este Limba Română. Care are un statut anacronic în viața statului vecin. Dacă în Declarația de Independență a Republicii Moldova, Limba Română este consfințită ca limbă de stat, în Constituția Țării figurează ca limbă de stat glotonimul – limba moldovenească.

Nu sunt simple alunecări lingvistice, ci fenomenul are un caracter profund. Moldovenismul a fost în primul rând exprimat prin grafia slavă. Lovitura lingvistică, prin trecerea la grafia latină, a făcut să se clatine un edificiu al istoriei. Adică apartenența prin viclenie la spațiul slav. Moldovenismul este susținut și de Putin, într-o formă imperială. Ne aducem aminte că i-a dăruit lui Igor Dodon o hartă a Moldovei medievale. Cu firești subînțelesuri. Intelectualii basarabeni au instaurat grafia latină. Și eu am trăit acele zile cu emoții de izbândă. Doi dintre bunii mei prieteni basarabeni, poetul și academicianul Nicolae Dabija și ling­vistul Vlad Pohilă, au fost printre cei care au câștigat bătălia pe frontul spiritului românesc. Alături de ei, mulți scriitori, economiști, oameni de afaceri, juriști, cântăreți, ori diplomați.

Au pus Limba Română pe calea cea dreaptă. Nu ușor și nu până la capăt. De câte ori mă aflam la Chișinău, fiind în cercurile românești ale ființei, credeam că lucrurile merg spre bine. Mai ales când îi aveam în preajmă pe Grigore Vieru, sau pe Mihai Cimpoi. Alături de ei, mai exista o fereastră a iluziei, care se deschidea din când în când. Din păcate, astăzi este reală și este larg deschisă. Atât de mult ne-am deprins cu răul de zi cu zi, încât nici nu mai reacționăm când vedem vreo nedreptate. Manifestanții din stradă și vocile antiromânești din Parlamentul de la Chișinău îi ceartă pe cei care se declară români cu versurile lui Eminescu, cu isprăvile reale ale lui Ștefan cel Mare, chiar cu cuvintele Limbii Române, cu noi înșine, cu partea noastră de dincolo de Prut.

Nicolae Dabija îmi spunea cum un alt personaj, cocoțat pe tribuna Consiliului Europei, declara că, dacă nu era România să o încurce, Basarabia era o țară fericită și rusească. A nu se uita că Republica Moldova a fost prima republică ex-sovietică, acceptată în Consiliul Europei, numai datorită eforturilor României. Un alt individ cu gândirea tulbure a propus în același for european ca să se retragă din școlile României manualele de Istoria României. Parcă am ascultat de acel rătăcit și facem ca istoria să se diminueze pentru elevii români. Nicolae îmi mai spunea că un sistem de supraveghere din Basarabia s-a interesat de ajutoarele financiare românești care au trecut apa Prutului. Ba s-a făcut numărătoarea cărților românești care s-au dat fiecărei biblioteci, care minister, teatru, muzeu, instituție culturală au fost ajutate.

Apoi, dr. Teodor Ardelean a făcut o Bibliotecă cât Transilvania. Cred că l-au numărat și pe el. Eu am fost dimpreună cu domnul director, am văzut și mai ales am constatat bucuria bibliotecarelor. Aceste lucruri nu sunt cunoscute de toată lumea. Patriarhia Română e învinuită că ajută Mitropolia Basarabiei. Cei care stau cu spatele la România se războiesc cu vorbitorii Limbii Române. În concepția lor, limba moldovenească e limba română redusă la o sută de cuvinte, dintre care jumătate sunt rusești. Tot ei își urăsc istoria propriului popor. Pentru dânșii, istoria statului începe cu venirea lor la putere. Așa aprecia academicianul Nicolae Dabija.

Îmi aduc aminte de francezul J.J Rousseau, ca să ieșim din perimetrul nostru, care afirma că „atunci când nu mai are Patrie, omul încetează să mai existe.” Da, basarabenii sunt strâmtorați și de istoria prezentului ca să fie lăsați fără Patrie, să nu mai existe. Suprimarea mândriei naționale, care se întâmplă și pe la noi, va duce la degradarea omului. Asta se vrea? Citez din regretatul meu prieten Dabija: „Ni se cere, în numele Europei, să renunțăm la independență, suveranitate, integritate teritorială, istorie, Limba Română, tradiții. Dar cine renunță la toate cele enumerate mai sus e un popor mort.”

Da, la Chișinău, o țesătură politică ciudată înfășoară puterea actuală din Republica Moldova. Și scrisul este o încurajare!

Tineri cu semnături luminoase

 

                                                                                                   de Gheorghe Pârja

După cum mă știți, în scrisul meu cotidian caut mai ales partea încrezătoare a vieții, care respiră speranță și împlinire. În această lume cu mult neprevăzut, vectorul zâmbetului sufletesc este extrem de necesar. Nu alerg după subiecte de senzație, o rețetă aducătoare de audiență. Nu aparțin acestui gen de redare a realității. Dar sunt extrem de atent când împrejurimile oferă, fără efort, cu adevărat subiecte serioase, de interes, care înnobilează ființa umană. Da, caut să descopăr binele din această lume. Așa mai întâlnesc și oameni fericiți. O categorie generoasă este cea a tinerilor, care știu ce vor de la timpul care vine.

De un an de zile, mă mângâi cu sufletul căutător al unui grup de tineri de la Colegiul Național “Mihai Eminescu” din Baia Mare, constituiți în Cenaclul cultural „Voci eminesciene.” M-am atașat de ei, și, cred, și ei de mine. Și așa am ajuns să învățăm unii de la alții. Ei erau interesați de experiența scrisului meu, eu, extrem de curios să văd cum gândesc ei în plan liric. Mai ales că poezia, acum, nu este atât de râvnită în biografia noilor generații. Și, totuși, excepția întărește regula. Acești tineri își doresc să simtă lumea și prin intermediul cuvintelor alese. Sunt coordonați îndeaproape de profesoara Monica Dana Cândea, care crede în steaua lor. Întâlnirea tinerilor eminescieni, de miercuri, 18 mai, de la Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, devenită periodică, a dovedit că sensibilitatea lirică mai are căutare.

De asta s-au convins și invitații de onoare ai acestei întâlniri – poeții Gheorghe Mihai Bârlea și Nicolae Scheianu, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Care au oferit folositoare sfaturi și îndemnuri pentru tinerii care lasă semnături luminoase pe ecranul contemplației. Au citit și din creația lor. Recitalul tinerilor a fost o nouă probă lirică. Pentru Bogdan Vanca, președintele Cenaclului: „Când n-a mai rămâne cerneală/ să scriu cu negru pe alb șoaptele sufletului/ voi scrie cu sânge din sângele meu.” Bogdan stăpânește verbul pentru a ilustra mișcările din neliniști și bucurii. Patrik Ionuț Tarța exersează viziuni cosmice pentru a-și limpezi frământările firești ale vârstei: „Soarele se ascunde cu frică în mare/ Luna din cer, prin apă, sus răsare/ În gândul tău m-aș afunda, să știu ce crezi tu oare…”

Camelia Nistor, autoarea volumului de versuri „Cheia către infinit”, abordează cu siguranța cuvintelor stări care ne provoacă în acest cotidian cu multe volute. Are orgoliul de a fi o voce auzită exact în partea frumoasă a lumii: „Să ne facem auziți și în nopțile ploioase/ Să umplem cu zâmbete toate zilele frumoase/ Să ne scriem multe nume, unde nu sunt oameni triști/Să ne facem noi tablouri printre nume de artiști.” Nicole Bărbuș socotește poezia ca un exercițiu al libertății, apropiindu-și pentru exemplificare universul marin: „Vreau ca urmele pașilor/ Să picteze abstract nisipul auriu/ Iar marea turbată să îngâne glasul pescărușilor/ Care execută minunate arabescuri.” Cristina Kubaș își construiește universuri lirice din datele cotidianului. Un astfel de refugiu poetic poate fi și o rulotă: „O să închid în rulota/ Cu care făceam împreună înconjorul lumii/ Ținându-ne de mână/ La fiecare pas./ O să închid în ea/ Ce-a mai rămas în inima mea/ Din iubirea nebună ce ți-am purtat-o.” Flavia Miclăuș deretică prin universul domestic: „Zece zile să tot fie de când te caut/ Prin haine și prin paturi/ Prin eșarfe și parfumuri.” Mureșan Andreas, pe un ton sobru, caută sensul cuvintelor: „Cuvintele rămân goale până la miezul/sensului prim/ singurătatea rămâne o constantă imaculată/ ce se îmbracă/ în galeria mirajului/ stârnind angoasa.”

Evenimentul liric a fost sporit de discursul către tineri al poetului Gheorghe Mihai Bârlea. Care a fost glazurat cu amintiri din devenirea noastră, dar și din aprecieri față de poezia tinerilor de la „Voci eminesciene.” Vocea poetului și profesorului Bârlea a fost primită cu mare interes de poeții tineri. Câțiva dintre cenacliști, inclusiv președintele Bogdan Vanca, se vor îndrepta spre atmosfera amfiteatrelor universitare. Eu le mulțumesc colegial și liric. Lor și profesorilor care i-au îndrumat. Cei care rămânem ne continuăm drumul!

Ce spun scriitorii ruși?

 

                                                                                                   de Gheorghe Pârja

Nu doresc a vă obosi cu subiectul războiului din Ucraina, dar ca tot omul nu-mi pot scoate din minte imaginile dezastrului uman și material din țara vecină, pe care ni le furnizează televiziunile de două săptămâni încoace. Nu poți să treci indiferent pe lângă ochii plânși ai refugiaților, cu jucării strânse la piept, un semn din universul de acasă, părăsit în grabă și cu frică. Câți dintre ei se vor mai întoarce în locul în care s-au născut? Una dintre marile rupturi sufletești, care îngroapă o lume. Lumea copilăriei. De mai bine de două săptămâni, agresiunea rusească din Ucraina continuă cu episoade sfâșietoare, care au trezit revolta lumii prin cruzimea și absurditatea sa. Cât despre iraționalitatea acestei barbarii ce să mai spun? S-a subliniat că acesta nu este un război al Rusiei, ci al unui singur om (deh, nu chiar singur!), care dă impresia că și-a rătăcit mințile.

M-am întrebat: ce spun scriitorii ruși despre această ofensivă irațională, zadarnică și extrem de costisitoare? Și am aflat mărturisiri, gesturi publicistice curajoase, care condamnă această provocare a morții. Am dat de urma unei scrisori deschise către Putin și autoritățile din Federația Rusă, semnată de zeci de scriitori ruși, pentru copii, poeți, prozatori, traducători, editori. În scrisoare se spune: „Angajând Rusia în acest război, îi privezi pe copiii țării tale de un viitor. Cerem retragerea trupelor noastre de pe teritoriul Ucrainei.” Cel mai popular scriitor rus la ora actuală, Boris Akunin, numindu-l pe Putin „un dictator rupt de realitate. Își face păreri despre țara pe care o conduce din rapoartele primite de la aparatul apropiat, ori de la serviciile secrete.” Akunin mai adaugă: „Liderul rus nu va reuși să rescrie istoria.

Tânărul scriitor Serghei Faldin scrie cu amar: „Când sancțiunile vor începe să doară și țara va resimți din plin lovitura vremurilor grele, se va termina și cu Putin. Sunt rus, dar Putin nu este președintele meu. Scriitoarea Svetlana Alexeevici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, strigă prin cuvinte din sudul Franței: „Să dezvăluiți cetățenilor ruși întregul adevăr despre agresiunea rusă împotriva Ucrainei. Asistăm la nașterea unui nou fascism.” Faimosul scriitor Vladimir Voinovich a prezis într-un roman, apărut în 1986, că Rusia postsovietică va fi condusă de un fost ofițer KGB, care a lucrat în Germania, și țara va eșua. Și este posibil să apară o nouă perestroika: „Așa sfârșesc ieșirile individului când istoria este dezumanizată.”

Ce putem face noi, cei fără putere? Noi, scriitorii, să scriem că și protestele și-au diminuat efectele. Mihail Șișkin, unul dintre marii scriitori ruși în viață, cinstit cu mari premii literare, declară despre actualul război ruso-ucrainean: „Războiul nu a început acum, ci în 2014. Vestul pur și simplu nu a vrut să înțeleagă asta și s-a prefăcut că nimic groaznic nu se întâmplă. În anii care au urmat, am încercat să explic oamenilor personajul Putin, prin discursurile și scrierile mele. Nu am reușit. Acum, Putin însuși s-a arătat lumii. Eu sunt rus. Putin comite crime atroce în numele poporului meu și al meu. Putin nu este Rusia. Rusia este îndurerată și rușinată. În numele Rusiei îmi cer iertare în fața ucrainenilor. Și înțeleg, totodată, că tot ce se face acolo nu poate fi iertat.” Apoi mai adaugă: „Crima lui Putin constă în aceea că i-a otrăvit pe oameni cu ură. Putin o să dispară, dar suferința și ura s-ar putea să dăinuie multă vreme în sufletele noastre. Și numai arta, literatura, cultura vor putea ajuta la îndepărtarea acestei traume. Dictatorul își va încheia, mai devreme sau mai târziu, viața josnică și inutilă, dar cultura va continua. Războiul nu poate fi explicat: de ce niște oameni ordonă unui popor să-l ucidă pe unul sau pe altul.”

Am citit zeci de texte ale scriitorilor ruși, care sunt revoltați pe acest personaj ce le-a îndurerat țara. Culmea este că, la început, unii dintre ei au fost alături de Putin. Dezamăgirea este o stare cumplită. Am mai întâlnit voci sonore ale literaturii universale contemporane îndurerate de invazia Ucrainei. Un text dureros aparține lui Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, adresat scriitorilor ruși. Care sunt vânați pentru opiniile lor, dacă trăiesc în Rusia. Dacă vreți să-l înțelegeți pe rusul Putin, citiți-l pe ucraineanul Gogol. Care spunea, la vremea lui, că Rusia nu are nevoie de modernizare, nici de alegeri libere. Vremea a trecut și lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cuvintele să aducă pacea!

Florine, partea ta de Maramureș!

                                                                                  de Gheorghe Pârja

 Scriu, cu câteva zile întârziere, despre aniversarea lui Florin Piersic, dar a vorbi despre marele actor niciodată nu este prea târziu. Dar cum pe 27 ianuarie s-au aliniat planetele destinului, Florin Piersic a împlinit 85 de ani. Am socotit, prețuindu-i statura profesională, să-i dăruiesc câteva cuvinte de admirație și recunoștință. În primul rând să lămuresc familiaritatea din titlu. Când l-am cunoscut, și am stat la o masă, i-am spus, firesc, domnule Florin! M-a privit fix și, pe un ton dojenitor, mi-a zis: pe mine mă cheamă Florin, Florin Piersic! Așa am pățit-o și cu Nichita Stănescu, care mi-a replicat, la adresarea mea politicoasă, că Domn a fos Cuza! M-am întâlnit cu actorul în mai multe rânduri, momente benefice pentru profesia mea. De neuitat rămâne interviul cu Florin Piersic, realizat într-o sală din Centrala Minelor din Baia Mare, martor fiind confratele Adrian Marchiș. Atunci mi-a declarat: „Între mine și Maramureș este o dragoste veche, care nu poate să moară.”

În studenție l-am aplaudat pe scena Teatrului Național din București, în câteva roluri de excepție. Lui, Peer Gynt, de Ibsen, i-a rămas o rană dulce. Mie, rolul Lennie, din piesa „Oameni și şoareci,” după J. Steinbeck. Și alte multe roluri din teatru sunt memorabile. Cum să-l uităm pe Marius Chicoș Rostogan, pedagogul de școală nouă, ironizat de Caragiale, și magistral interpretat de Florin. Despre actorul de film este mult de vorbit. Și-a croit un drum propriu, în felurite roluri pe marele ecran. Și așa am ajuns acasă. Adică la filmul „Pintea,” unde Florin îl interpretează pe vestitul personaj, care și-a pus amprentă pe cariera lui. Ca unul care a crescut în Maramureș, și mi-am tras seva multor legende din poveștile oamenilor, mi-am format o imagine despre haiducul Pintea. Sincer spun, nu a fost departe de închipuirea mea. Cam așa am rămas alături de peliculă și, evident, de actorul Florin Piersic.

Deși nu i-am iertat unele stângăcii. Observate, mai ales de noi, maramureșenii. Florin nu s-a raportat ca la un film de aventuri, cu bătăi, cu pistoale, cu haiduci. A vrut să întruchipeze un personaj complex – rol de compoziție – trăind drama timpului istoric evocat în film. A înțeles ce reprezintă Pintea pentru Maramureș. Îmi mărturisea, în acel interviu, că el întruchipa: „un simbol al maramureșeanului frumos, deștept, frumos în sensul sufletesc al cuvântului, că eu nu m-am socotit niciodată frumos, un personaj bogat pe dinlăuntru, cu o profunzime și o tristețe extraordinare.” De aceea i-a spus regizorului că el, Pintea, nu trebuie să râdă niciodată în film. Și așa a rămas. Talentul lui Florin a scos, uneori, personajul din convenția mitică. Așa, Florin și-a luat partea lui de Maramureș. Adică viziunea dramatic-lirică, în care mă regăsesc din plin.

Filmul propune o posibilă întîmplare a acestui erou, iar Florin ne-a propus o întâlnire memorabilă cu un personaj real, învăluit în legendele locului. În care m-am format și eu în tinerețe. Cum ar fi peștera din Gutîi, în care Pintea adăpostea berbințele cu galbeni. Parte din filmări s-au realizat în sate de pe Văile Cosăului și Marei. Adică la Budești, Sârbi, Călinești, Breb, Desești, Mara și Sat Șugatag. Vorbind cu oameni din aceste sate, unii sunt personaj colectiv în film, Florin a sporit farmecul personajului din spusele lor. Filmul mai conservă vocile, unice în felul lor, ale Anuței Tite și Nicolae Pițiș. Așa ți-au dăruit, și ei, o parte din Maramureș. Partea dinspre cântecul cu noduri.

Florin, un actor care sfidează timpul. După cum scriam ieri și despre romancierul Nicolae Breban, născut în Maramureș, care la 87 de ani este la masa de scris. Aceste izbânzi umane, și profesionale, te leagă de partea luminată a vieții. Florine, poți veni pe la noi, unde ai partea ta de Maramureș. Că ești Cetățean de Onoare al municipiului de pe Săsar. După cum și tu ne-ai dăruit harul, talentul și sufletul generos. Așa, cele două daruri rămân înalte, ca o turlă de biserică. Ai fost alături de spectatorii tăi, jucând cu patimă, trăire și dăruire. Un actor român, unic în felul lui. Cum aprecia și academicianul Ioan Aurel Pop, el nu a transformat viața în artă, ci arta în viață.

Despre surâsul unei Doamne!

 de Gheorghe Pârja

 În urmă cu zece ani, Editura Proema din Baia Mare a participat la Târgul de Carte de la Craiova. Cum editura a girat două cărți semnate de mine, “Călătoria îngerului prin Nord” și “Livada cu prieteni,” m-am aflat și eu în acel splendid univers al cărții. Editura, reprezentată de doamna Cornelia și domnii Alexandru și Emanuel Peterliceanu, a pus în rafturile Târgului și admirabila trilogie “Asimetria Durerii,” a poetului sârb, român și maramureșean, Adam Puslojic, cel care a declarat, în vorbit și în scris, că a devenit poet român în Maramureș. Până la urmă, este adevărat, după ce a luat lecții de poezie de la Nichita Stănescu. În foaierul Teatrului Național “Marin Sorescu” a avut loc lansarea cărților noastre. Mi-am reîntâlnit prieteni vechi, și mi-am făcut prieteni noi. Am remarcat și dezbaterea, la care au participat mulți elevi din licee craiovene, cu titlul “Cititul dăunează grav inculturii – pledoarie pentru lectură.” Liantul a fost actorul Emil Boroghină, directorul Naționalului craiovean. Care s-a înscris în rândul noilor prieteni.

Ca vechi prieten, a fost alături de noi marele interpret Tudor Gheorghe, cel care a sfințit Deseștiul meu natal cu prezența și cântarea, în octombrie 1979, alături de Nichita Stănescu. Din rondul noilor cunoștințe a făcut parte și Doamna Georgeta Tudor, soția maestrului. După ceremonia sărbătorii cărții, ne-am retras la o masă prietenească. Îl aveam alături pe Emil Boroghină, iar în față pe Doamna Georgeta și soțul maestru. Directorul Teatrului, un amfitrion de care îmi aduc aminte cu bucurie, mi-a spus câteva detalii despre distinsa Doamnă: “Am fost coleg de promoție cu Georgeta. Am venit împreună la Teatrul din Craiova. Am jucat foarte mult împreună. A fost și va rămâne Marea Doamnă a Teatrului nostru.” Din vorbă în vorbă, am aflat că a dorit să fie ziaristă, dar teatrul a câștigat în ea una dintre actrițele de mare clasă, de a cărei noblețe artistică s-au bucurat generații de spectatori. Farmecul, gingășia, generozitatea au caracterizat-o toată viața.

Domnul Emil îmi spune, printre două pahare de vin de Segarcea: „Geta, o femeie de o frumusețe răpitoare, a fascinat publicul în multe reprezentații. A slujit scena peste o jumătate de veac.” De aceea a fost distribuită în roluri feminine complexe. Spectacolele în care a jucat i-au scos în față marea bogăție spirituală, demnitatea și bunul-simț, pentru care devenise proverbială. O privesc mai atent. Era reținută, nu explozivă. Tot ce vorbea era trecut prin filtrul logicii. Era o bucurie să o asculți. La masa noastră nu era actrița, deși aura profesiei o înconjura, ci Doamna curioasă, care avea și frumusețea argumentelor. A fost o seară de neuitat. Îi aveam în față pe vechiul meu prieten, marele artist Tudor Gheorghe și pe nobila actriță Georgeta Tudor.

Domnul Emil îmi spune discret că Doamna Georgeta scrie poezie. Atunci îl privesc întrebător pe Tudor Gheorghe, care auzise spusa. Ghicindu-mi nelămurirea îmi răspunde: „Întreab-o pe Geta, ea știe mai multe despre discreția ei, numită poezie.” Cu o eleganță de mare actriță, desenând în aer gestul darului, mi-a oferit cartea Dumisale „Uneori femeile surâd,” apărută la Editura Scrisul Românesc din Bănie. Mi-a scris pe ea: „Domnului Gheorghe Pârja, cu simpatie, un surâs românesc.” Cartea o țin aproape, pe raftul inimii. Înainte de a scrie acest text, am recitit poemele Doamnei. Spunea cu sinceritate: „Nu sunt poetă – sunt o actriță care iubește poezia și uneori scrie după ce o viață a recitat versurile poeților lumii.” Doamna Geta se întreba, retoric, după un recital din poeziile ei: „Cine mai are nevoie azi de poezie?”

O doamnă tânără, frumoasă a venit la ea plângând: „Eu am nevoie de poezie, eu! Scrie pentru mine!” Ca să nu mai plângă frumoasa doamnă, actrița a scris cartea dăruită mie. Da, uneori femeile surâd! Când sunt fericite, îndrăgostite de viață, de stele, de flori, de bărbatul așteptat, de pruncul mult dorit, spune autoarea. Pe coperta cărții, Mircea Micu scrie: „În peisajul diafan al liricii feminine, cu cerul sprijinit pe aripi de fluturi, intră pe poarta Poeziei un nume cu rezonanțe muzicale – Georgeta Tudor. Efuziuni lirice neașteptate, metafore sugestive, parfum de erotism nedisimulat, un strigăt catifelat, atribut tuturor femeilor care uneori surâd.”

Surâsul Doamnei, din acea seară craioveană, nu o să-l mai văd niciodată. Actrița și poeta Georgeta Tudor s-a stins din viață în aceste zile de sfârșit de ianuarie. A fost înhumată în comuna Podari, locul de naștere al soțului ei, Tudor Gheorghe. Locul natal mi-a fost arătat, în urmă cu zece ani, de Tudor Gheorghe, când m-a dus la Domeniile Coroanei de la Segarcea. Marele artist a declarat despre viața laolaltă, după 56 de ani de conviețuire: „Am avut ani fericiți, alături de femeia care m-a îngrijit, m-a iubit și m-a susținut.”

Fie acest text o alinare pentru un mare prieten al Maramureșului, Tudor Gheorghe, și un omagiu adus surâsului unei Doamne. Care a ilustrat cu devoțiune mai ales scena, dar și poezia românească.

Ziua Scriitorului – Împreună suntem Baia Mare

Ziua Scriitorului, eveniment cultural de anvergură al municipiului Baia Mare, este organizată și susținută anual de către Autoritatea Publică Locală, din respect și prețuire pentru cei care contribuie prin cuvintele și ideile alese, așternute pe hârtie, la prestigiul pe care orașul nostru îl are pe plan național și internațional. În cadrul manifestării desfășurate în data de 15 iunie, au fost distinși cu diplome și premii scriitorii care contribuie la renumele orașului, dar și tinerele talente care au ales să meargă pe acest drum.

“Încă din prima zi în care mi-a revenit onoarea de a fi ales primarul municipiului Baia Mare, am acordat un deosebit interes și pentru artiști și scriitori, pentru revigorarea vieții cultural-artistice din orașul nostru. Am făcut acest pas nu doar sprijinind organizarea unor manifestări care să bucure comunitatea și să atragă atenția pe plan național și internațional asupra orașului nostru, ci susținându-i și pe cei care, prin operele lor, aduc atât de multe beneficii orașului nostru. Pentru că nu totul se rezumă doar la infrastructură, economie, investiții și alte proiecte prin care dezvoltăm și modernizăm orașul nostru. Avem obligația de a sprijini inclusiv mediile care duc departe renumele orașului nostru, creionând în continuare istoria acestui loc binecuvântat de Dumnezeu. Avem privilegiul de a avea în Baia Mare foarte mulți oameni talentați, tocmai de aceea este adesea greu să fie alese doar câteva persoane care să fie premiate pentru activitatea pe care o desfășoară în domeniul ales. Scriitorii nu fac excepție, anual revenindu-ne onoarea de a susține acest demers prin care sunt recompensați cei mai buni dintre cei buni, respectiv tinerele talente care trebuie încurajate pentru a continua pe acest frumos, dar nicidecum ușor, drum al culturii. Felicitări sincere tuturor băimărenilor care și-au gă­sit muza și reușesc să o păstreze, generând scri­eri care ne onorează, ne bucură, ne hrănesc intelectual” – a spus primarul Municipiului Baia Mare, Cătălin Cherecheș.

În acest an, au fost acordate următoarele distincţii:
Premiul pentru întreaga carieră:
– Săluc Horvat
– Gheorghe Pârja
Premiul “Scriitorul Anului ”:
– Lucian Perța
– Betty Kirchmajer
Premiul “Tânăr scrii­tor”:
– Filofteia Covaciu, elevă a Colegiului Național “Vasile Lucaciu”
– pr. George Nicoară
Premiile de excelență nominalizate de primarul Cătălin Cherecheș:
– Ștefan Dumitraș, elev al Colegiului Național “Gheorghe Șincai“
–  Ioan Hada
– Ștefan Jurcă
Diplome aniversare au primit seniorii:

 Ana Olos (80 de ani),

 Rodica Dragomir (80 de ani)

 Ioan Dragoș (65 de ani).

Manifestările dedicate Zilei Scriitorului în Baia Mare s-au încheiat cu lansarea mai multor volume semnate de domnii Săluc Horvat (Sub semnul lui Eminescu. Călător prin două veacuri) și Gheorghe Pârja (Scrierea Cerului. Oglinzile Nordului. Ochii Basarabiei)

.

Autor: Camelia Tocaci

Sursa: Graiul Maramureşului

Galerie foto: Gelu DRAGOŞ, UZPR