Hai, hai pe sub flori mă legănai

                            de Gheorghe Pârja

Prietenia mea, densă și luminată, cu magul muzicii folk românești, Doru Stănculescu, a început în studenția noastră bucureșteană. El, student la arhitectură, eu la jurnalism. Prima întâlnire s-a întâmplat la Muzeul Literaturii Române, unde directorul celebrei instituții, istoricul literar Alexandru Oprea, profesorul meu de literatură română, a inițiat, într-un cadru restrâns, un spectacol de muzică folk, urmat de o dezbatere despre acest gen muzical, care explodase în România, și folclor. Au concertat Doru Stănculescu, Vali Sterian, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, cred că și Marcela Saftiuc. Deja cunoscuți de pe scena Cenaclului Flacăra. Am petrecut o seară de discuții, de inițiere în muzică, folclor și prietenie. Erau lupii tineri ai unei realități care își cerea drepturile la exprimare muzicală. Din acea seară, patronată de Șerban Cioculescu, am rămas prieteni buni și definitivi cu Doru Stănculescu și Vali Sterian. Prietenie până la moartea lor.

Vali a murit, într-un stupid accident, în urmă cu douăzeci și cinci de ani, iar Doru s-a stins din viață într-o zi de luni, 23 august 2021. Era născut la București, în 25 iunie, 1950. Eram un leat. Cred că acolo, sub cupola unor inteligențe consacrate, mi-am decantat prețuirea, și rezonanța în sufletul meu, a acestui gen de muzică. Deoarece venea și din fondul principal, ancestral, de simțire muzicală al Maramureșului și avea texte valoroase. Se detașa de muzica ușoară. Apoi și purtarea în lume a folkiștilor întruchipa un gen de libertate, visată de orice tânăr. Doru era un răzvrătit, un om care făcea ce credea, purta părul lung și o mustață de mușchetar. Cu acest chip îl vedeam pe scenă și pe stradă. De televiziunea timpului era cam ocolit, că nu dorea să-și lege părul lung la spate, cu agrafă. Nu s-a înregimentat în nici un stil, nu a compus la comandă.

Mulți dintre interpreții folk sugerau și un fel de haiducie contemporană. Într-un fel ei erau conectați la fenomenul muzical din lume. Doru îl admira, până la venerație, pe Bob Dylan. Când muzica folk începuse să se ofilească din pricina noilor producții submuzicale, îmi spunea: „Mă uit peste Ocean și îl văd pe Bob Dylan, care are un uriaș succes. Atunci îmi spun că folkul este nemuritor.” Doru era perceput un lider neoficial al grupului, de aceea i se spunea El Presidente. A cântat în cluburile studențești din București și din marile centre universitare din țară. A cântat în toată țara. Și în Maramureș. A fost în fruntea acestui nou val muzical, care a scris cronica romantică a unei generații crescute printre slogane partinice și pentru care a cânta, de dragoste și moarte, era un veritabil triumf.

Fuziunea sufletelor noastre s-a accentuat când ne-am descoperit sensibilități pentru texte profunde din folclor. Eu îi spuneam ce știam din Maramureș, de la feciorii satului meu: „Atâta m-oi duce noaptea/ Până m-oi tâlni cu moartea/ Eu cu moartea m-am tâlnit/ Și nu mi-o făcut nimic.” El venea cu un text dintr-o antologie de folclor: „Sus îi cerul, largă-i lumea/ N-a ști nimeni că m-am dus/ Bine c-a-nfrunzit pădurea/ Numai or vedea că nu-s.” Care a devenit un șlagăr de gen. Toate acestea se întâmplau înainte de a apuca drumul celebrității maramureșenii Ștefan Hrușcă, Ducu Bertzi și Ion Zubașcu. Care au confirmat dimensiunea metafizică a unor texte vechi de pe văile noastre maramureșene.

Când Doru venea în turneu în Maramureș, ne găseam o seară de poveste. Așa i-am făcut și fotografii la Baia Mare, unele în fața hotelului „Mara.” Când coboram în București, căutam urma amintirilor comune. Cu niște ani în urmă, aflându-mă în Capitală la un Târg de Carte, ne-am căutat. Rămâne, din păcate, ultima noastră întâlnire. Am tăifăsuit o după-amiază în biroul lui de arhitect. Era și domnul Alexandru Peterliceanu de față. Vorbeam destul de des la telefon, pentru a ne activa amintirile.

În ultima primăvară a vieții lui, Doru m-a sunat pentru a se interesa dacă la Baia Mare mai are loc festivalul de balade și muzică folk. A fost pus în legătură cu organizatorii, i s-a confirmat manifestarea, a fost invitat, și așa numele lui, în acele zile, era pe afișul răspândit în tot orașul, care anunța Noaptea Menestrelilor, din zilele de 27 și 28 august, la Teatrul de Vară din Baia Mare. M-am înțeles cu el că voi fi spectator, în amfiteatru, iar după aceea vom reedita obiceiul nostru prietenesc. Ba, telefonic, i-am sugerat, și a acceptat, ca în toamna acelui an să fie prezent la Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, unde dorea să vină de multă vreme. Și Doru Stănculescu nu a mai venit! Din acel august, ultimul pentru el, își cheamă luna lupii la altar!

Da, Dorule, frate de prietenie, îngân și după patru ani de neuitare: „Hai, hai, haidi, hai/ Pe sub flori mă legănai…” Am rămas, pe fața pământului, fără petalele unei flori rare: prietenia sinceră și de vreme lungă, cu un miracol al muzicii folk! Cum numai prietenul Dorin Liviu Zaharia mai era cu splendida lui muzică din filmul Nunta de piatră. Doru Stănculescu rămâne o romanță fără sfârșit. Acum, la biserica din cer, își cheamă luna lupii la altar. Și se leagănă pe sub florile din propriul lui cântec.

Hai, hai, că nu-i rău/Că-s mai hoț ca tatăl meeeeu…”

La asta nu v-ați fi așteptat de la un împătimit rock-blues-jazz. Nici nu trebuia, doar că asta pare a fi noua ordine neaoșă: să încercăm să fim descurcăreți, să îmbârligăm pe toți, parteneri, inamici, aliați. Păi cum așa? Uite-așa! Eee, că nu ne chiar iese, e altceva.

Am mai primit o procedură de infringement, pe nerespectarea regimului plasticului. Și un BBB cu minus de la Fitch. Lasă, ne întoarcem la energiile anterioare, România cere pauză la implementarea energiei verzi și vrea să redeschidă minele de cărbune. Niște băieți deștepți din sud au furat startul Statului și și-au deschis în secret propria mină de cărbune, doar că legea spune că ce e în sol mai jos e al Statului, nu al tău. Deși… Dar uite cum se împușcă Guvernul singur în picior, în lipsă de autoritate: cu 23.000 de posturi ar fi crescut aparatul bugetar din care acum același prim-ministru zice că reduce 1800. Însă șerpuim noi cumva, România e campioană UE la deficitul de încasare a TVA. De aia nici nu-l măresc, c-o fac degeaba, e pe alocuri virtual. Dar uite, deși s-au oprit total angajările la Stat, la CFR Călători și la CFR SA se reiau. De performanți ce sunt. Dar să nu ne grăbim, nu sunt singurele excepții de la regula stabilită. Companiile de Stat pe profit (a se citi ca atare, cu dublu sens), cele din apărare și cele de pe bursă ies din restricțiile ordonanței trenuleț. Așa se face că unii au ieșit la atac… președintele Asociației Comunelor zice că nu are nevoie de reformă administrativ-teritorială, ci de una a sistemului de finanțare, adică… să vină banii, lăsați textele. Și mai zice că „cei cocoțați în vârful Statului vorbesc prostii, că variantele de reformă discutate până acum sunt adevărate inepții”.

Așa se face și că România riscă să piardă 10 miliarde euro din PNRR, pe care cu drag i-ar primi ucrainenii. Așa se face și c-am construit un buget din nou ultraoptimist, în condițiile în care calculele s-au făcut pe creștere economică de 3,4%, când în realitate ea este de 0,9%. De aceea și zicem că iar încercăm noi să fim mai șmecheri, „mai hoți”, deși n-ar trebui să fim foarte mândri de expresie. Încet, ne dăm de gol. De exemplu, Rareș politicianul, care se întoarce la televiziunea care îl susține public pe candidatul-surpriză. El, liberal, nu? De frunte. Ba cică fusese ideea lui să facă o anume campanie în anume fel încât să se confunde. Uite… Iar manipularea continuă, circulă pe Internet un îndemn absolut îngrozitor ca nivel de manipulare: „Orice auziți rău de C.G. auziți de la cei care v-au condus în ultimii 35 de ani: Să nu uitați asta”. Cum ar veni, totul, indiferent dacă e real sau minciună, e nul pentru că o zic ceilalți, ba chiar alții. Cu noi sau împotriva noastră. Apropo, cum se face că de la minimalism și îndemnuri antimedicină, omul și-a luat cârjele și s-a dus la tratamente în Germania?! „Doctorii sunt inutili pentru că bolnavul știe mai bine decât ei ce probleme are”, citat din C.G. Tot manipulare? În țara în care de la presă la politicieni, modul de abordare a celor de altă părere a devenit „Marș”, o Diana cea Mare năvălește în Parchetul General, urlă, strigă tradiționalul „Marș la pușcărie!”, apoi invocă, atenție… imunitatea universală!! Ce-o fi aia? Dar manipularea inversă, nu se pune? Cum ar fi postările lui Adrian Năstase, un imaculat al politicii românești, care titrează, citat de Musk, evident: „Elitele globale ne-au făcut sclavi, suntem țară ocupată. Biden și rețeaua Soroș sunt de vină”. Dar să urmăm logica. Dacă e așa, de unde interesul brusc al liderilor americani pentru noi? Și mai ales, cum își ima­ginează cei care se laudă că fac parte din MEGA (Make Europe great again – adică… ceea ce este acum?), că SUA nu-i vor trata ca pe o piață de desfacere, adică fix ceea ce tocmai fac sau încearcă cu Ucraina, Mexic etc? Vă reamintim, habar n-aveau de existența noastră, știau doar de petrolul de pe Valea Prahovei, în al Doilea Război Mondial.

Nu întâmplător, haioșii de la Times New Roman constată ironia și titrează: „Visul nostalgicilor după comunism se îndeplinește! E frig și urmează să ne fie și foame!” Pe de altă parte, nu întâmplător, regizorul Radu Jude, proaspăt laureat cu Ursul de Aur, care a protestat în mod dur la noul duet Trump-Putin acolo, la Berlinală, a fost „desființat” pe Facebook de fel de fel de anonimi fără carte. Or fi aceiași care la recente proteste au fluturat steagul Rusiei. Ce să mai, cuvântul de ordine al societății românești a devenit MARȘ!!

 

Autor: Alexandru RUJA

Sursa: Graiul Maramureșului