Despre cei care se ridică după ce au fost călcați în picioare...

Trăim într-un sistem care, de ani buni, a servit zilnic aceeași „hrană” toxică unui popor epuizat – minciună, umilință și manipulare. Nu e greu de înțeles de ce unii au ajuns să se obișnuiască cu gustul. Ba chiar li s-a părut normal.

Când îți este servit „căcat” la fiecare masă, zi de zi, începi să-l consumi fără să mai comentezi. Îl mesteci mecanic, îl înghiți și mergi mai departe. Mulți dintre cei din jurul nostru s-au adaptat. Au acceptat. Ba chiar au ajuns să-l ceară. Nu mai protestează. Nu mai gândesc. Nu mai simt. Sunt captivi într-un mecanism care i-a anulat treptat.

Dar mai există o categorie aparte. Oameni care, deși li s-a oferit același meniu, au spus: nu, mulțumesc. Au refuzat să înghită. Au căutat altceva, chiar dacă au fost marginalizați, loviți, batjocoriți.

Oameni care s-au descurcat cum au putut, fără să facă compromisuri. N-au murit de foame, dar nici n-au avut viață ușoară. În schimb, au rămas oameni întregi. Și da, sunt tot mai puțini. Dar sunt esențiali.

Și vine partea cea mai gravă: mulți dintre acești oameni au fost loviți tocmai pentru că au refuzat să joace jocul murdar al sistemului. Au fost vânați. Au fost anchetați pe dosare subțiri, cusute cu ață albă, în care „probele” au fost fabricate de unii mediocri puși acolo de un sistem ticălos.

Nu trebuie să fii specialist în drept să simți când e o execuție. Și au fost executați. Nu toți, dar mulți. Unii erau lideri respectați în comunități-cheie. Oameni care mișcau lucruri. Oameni care nu puteau fi controlați ușor. Așa că au fost eliminați.

Pentru unii, închisoarea a fost capăt de drum. N-au mai ieșit din umilință, din rușine, din colapsul interior. Dar pentru alții, acel moment a fost o cotitură. Un timp de reflecție. De reconstrucție interioară.

Și aceia se vor ridica din nou. Mai verticali. Mai puternici. Cu o lecție învățată pe pielea lor. Nu din cărți. Nu din discursuri. Din viața reală.

Și acum, o întrebare simplă: cine ești tu să judeci? Cine ești tu să spui pe cine „merită” sau „nu merită” să decoreze un preot, un om al Bisericii? Ce știi tu despre suferința unui om, despre lupta lui, despre iertare, despre renaștere?

Biserica nu decorează îngeri. Biserica binecuvântează oameni. Și omul, indiferent cât a căzut, dacă se ridică cu adevărat, poate primi această binecuvântare.

Nu trăim în lumea celor perfecți. Trăim într-o lume în care fiecare alegere contează. Iar cei care au ales să nu înghită rahatul servit de un sistem mizerabil merită, măcar din când în când, să fie ascultați.

Sau, dacă nu, măcar să nu fie judecați de niște moraliști de ocazie care n-au avut curajul să spună niciodată nu.

Sursa: clujlive

Evanghelia de Duminică: A dori și a lucra sfințenia lui Dumnezeu, supremul dor al omului credincios

DUMINICA ÎNTÂI DUPĂ RUSALII (A TUTUROR SFINȚILOR) MATEI 10, 32-33; 37-38;

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea ­Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Ne aflăm în Duminica întâi după Sfintele Rusalii, numită în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe „Duminica Tuturor Sfinților”. De ce se numește așa? Pentru că în această duminică sunt pomeniți toți sfinții lui Dumnezeu, care au trăit de la începutul lumii: patriarhii, drepții și prorocii Vechiului Testament, până la sfinții născuți din har și adevăr prin Botezul cu Duh Sfânt și foc în Biserica lui Hristos, care a luat chip văzut și existență istorică la praznicul Cincizecimii, la Pogorârea Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după Învierea Domnului și la zece zile după Înăl­țarea la cer.

Sfinții Părinți ai Bisericii au așezat o duminică a Tuturor Sfinților pentru ca să-i putem cuprinde în rugăciunile noastre, în cinstirea și evlavia noastră pe toți – atât pe cei știuți, cât și pe cei neștiuți de oameni, dar cunoscuți doar de Dumnezeu.

În calendarul Bisericii noastre sunt pomeniți în fiecare zi unul sau mai mulți sfinți, iar în sinaxare sunt așezați spre cinstire și mai mulți – nu doar cu numele, ci și cu relatări din viața lor. Cu toate acestea, nu toți sfinții au fost trecuți în calendar sau în sinaxare, mulți dintre aceștia fiind necunoscuți. De aceea, Biserica a rânduit ca toți sfinții – cunos­cuți și necunoscuți – să fie cinstiți în prima duminică după Rusalii, în prima duminică după întemeierea văzută a Bisericii. De ce? Pentru că sfinții sunt rodiri ale Duhului Sfânt, Care a lucrat în chip minunat în viața oamenilor care au crezut în Iisus Hristos și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și L-au mărturisit și îl mărturisesc pe Hristos că este Fiul Dumnezeului celui Viu, Izbăvitorul umanității și Mântuitorul lumii. De aceea a fost așezată după Rusalii pomenirea tuturor sfinților, pentru ca să se arate că oamenii sfinți nu devin sfinți cu propria lor putere, ci devin sfinți pentru că doresc și pentru că așa vrea Dumnezeu.

În mentalul colectiv, în mentalul nostru omenesc, pământesc, ne închipuim că sfinții sunt oameni făcători de minuni, că sunt cei care s-au retras în pustii și se roagă neîncetat, care postesc foarte mult, care țin toată legea și prorocii și poruncile Bisericii și sărbătorile. Da, acestea sunt elemente și virtuți care fac parte din viața unor oameni sfinți, dar nu sunt condiția esențială! Sunt sfinți care nu au făcut nici o minune, sunt sfinți care au fost foarte păcătoși, cum a fost Maria Egipteanca, și alți sfinți proveniți din păturile sociale de jos. Sunt sfinți care au avut mari abateri în viața lor înainte de a deveni mărturisitori ai lui Hristos. Pe sfinți îi face Dumnezeu și lucrează în viața lor prin Duhul Sfânt.

Apostolii au fost chemaţi la o lucrare deosebită

Ne amintim de Sfinții Apostoli: înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au fost sfinți. L-au urmat pe Hristos, au lăsat toate, dar încă nu erau sfinți. Și vedem aceasta, deoarece s-au comportat ca niște copii, au fost foarte naivi, foarte pământești, foarte slabi și fricoși. Ne amintim de lepădarea lui Petru, după trei ani și jumătate petrecuți în preajma ­Mântuitorului, timp în care a văzut atât de multe minuni mari și minunate, slăvite și prea înalte. Cu toate acestea, încă nu atinsese treapta sfințeniei. De-abia când Duhul Sfânt lucrează în chip văzut în viața omului, atunci se curăță patimile și păcatele.

Atunci încep să devină lucrătoare în viața fiecărui creștin, în chip minunat, virtutea și mărturia Sau mărturisirea. Ce ne zice Hristos despre cei mai iubiți sfinți ai Săi, care vor fi și care sunt? Sunt cei care mărturisesc numele Său, după cum ne spune în pericopa evanghelică de astăzi, a Sfântului Evanghelist Matei:„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

 Sfinții Apostoli, cei care erau cu El în toată vremea, cei care au lăsat totul și I-au urmat, au fost și primii mărturisitori ai lui Hristos-Domnul. Ne amintim de dialogul Mântuitorului cu ucenicii Săi, pe când se aflau în părțile Cezareii lui Filip (Matei 16, 13-16): „Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre proroci. Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Așadar, Petru, fiind insuflat de Dumnezeu, a mărturisit în numele tuturor ucenicilor dumnezeirea Fiului.

Urmându-L și mărturisindu-L pe Hristos, ucenicii primesc de la Dumnezeu puterea de a judeca semințiile pământului, după cuvântul Domnului: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui ­Israel“ (Matei 19, 28). Iar Sfântul Apostol Pavel le spune foarte clar corintenilor: „Au nu știți că sfinții vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6, 2). Pentru noi, cei de astăzi, sfinții ne sunt îndrumători și modele de urmat, ca niște frați mai mari care ne îndeamnă, prin cuvintele lui Pavel: „Fiți nouă următori, precum I-am fost și noi lui Hristos” (cf. 1 Corinteni 4, 16). Vom putea oare să le urmăm modelul sfinților și să-L mărturisim pe Hristos, dacă vor veni asupra noastră perse­cuții și tiranii? Mila lui Dumnezeu! De aceea, să luăm aminte la îndemnul Mântuitorului: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

După Pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au devenit cu adevărat sfinți și au avut tăria mărturisirii Lui, ducând Evanghelia până la marginile lumii – împlinind cuvintele Domnului: „Veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Pentru această mărturisire, Apostolii au primit și cununa muceniciei – în afară de Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit, care a murit la bătrâ­nețe, după ce suferise și acesta multe chinuri și exilul pe insula Patmos, în timpul persecuției lui Domițian.

Mărturisitori ai adevărului

Mântuitorul ne spune, așadar, că aceia care L-au mărturisit și nu S-au lepădat de El și care au pecetluit mărturisirea lor, mulți dintre ei cu prețul vieții, sunt cei pe care îi iubește cel mai mult, cei mai străluciți înaintea lui Dumnezeu. Părintele Nicolae de la Rohia subliniază acest aspect, făcând referire la martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan, care, în timp ce îl băteau cu pietre și urma să moară, a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7, 56). Nu șezând, ci stând! Noi, în Maramureș, spunem „poftiți, stați!”, care înseamnă să stai în picioare. În schimb, la cuvintele „Poftiți, ședeți!”, omul se așază. Sfântul Arhidiacon Ștefan zice: „Îl văd stând”. Părintele ­Nicolae explică faptul că Mântuitorul era ridicat de pe tronul Său, că stătea în picioare, ridicându-Se în semn de iubire și de respect, ca să primească sufletul întâiului mucenic. Învățați de Sfinții Părinți, spunem în Crez că Mântuitorul „S-a Înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui…”. El șade pe scaun cu Tatăl și cu Duhul. În schimb, Sfântul Arhidiacon Ștefan zice: „Îl văd stând…”. Hristos S-a ridicat în picioare și a primit sufletul Arhidiaconului Ștefan, care a mărturisit credința în Dumnezeul cel Adevărat. Vă dați seama cât de mari sunt martirii? El a fost întâiul care a vorbit cu îndrăzneală în fața sinedriului – format din mai-marii cărturarilor și ai fariseilor, elitele poli­tico-religioase ale poporului ales, care făceau judecățile și dădeau sentințele. Și a vorbit cu atât de multă îndrăzneală, încât i-a provocat, iar poporul a tăbărât asupra lui și l-a ucis cu pietre. Apoi, îngenunchind, s-a rugat și a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). Nu i-a ocărât, nu a zis: „Veți da seama de această nedreptate”. S-a rugat pentru iertarea păcatelor lor, așa cum a făcut Mântuitorul pe cruce. Mântuitorul nu a răspuns nimic hulelor celor din jur, care Îl huiduiau și Îl jigneau. Deși era în durere de moarte, pironit pe cruce și bătut în cuie în semn de ocară, Mântuitorul, cu mâinile întinse, atât cât să cuprindă întreaga umanitate, a zis: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). Așa a făcut și Sfântul Ștefan. De aceea, sfinții mucenici sunt cei mai iubiți de Dumnezeu și sunt întâi între sfinții lui Hristos.

 Sfintele lor moaște, adică părticele din osemintele pline de sfințenie, de lumină și har, de miros de bună mireasmă ale sfinților martiri, se așază în bisericile noastre când se sfințesc, când se târnosesc. De ce? Pentru că Mântuitorul Se identifică cu ei: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine” (Luca 10, 16). Se identifică cu mucenicii.

Se așază, deci, moaște de mucenici în interiorul Sfintei Mese, pentru „a face biserica sfântă, sfințitoare și izvor de sfințenie și de minuni făcătoare” – așa cum spun rugăciunile de la sfințire. Toate bisericile noastre sunt pecetluite în acest fel și împodobite cu acest sfânt odor, care sunt osemintele mucenicilor. Tradiția de a așeza sfinte moaște în Altar vine de foarte demult, din primele secole, când creștinii erau perse­cutați și se ascundeau rugându-se în catacombe. Mulți dintre aceștia erau martirizați, uciși în stadioane, aruncați la fiare, tăiați cu ferăstrăul, aruncați în temnițe, ­li se tăia capul cu sabia, în toate felurile erau chinuiți – dar nu-L tăgăduiau pe Hristos și Îl mărturiseau că este Fiul lui Dumnezeu.

Și pentru că aceste trupuri erau pline de sfințenie, creștinii le ridicau și le așezau în cripte, în catacombe, sub pământ. Acolo se adunau și îi făceau pomenirea, slujind Sfânta Liturghie pe mormântul sfântului. Făceau Liturghie astfel, arătând credința că sfinții sunt mijlocitori și rugători pentru lume, că sunt sămânța Bisericii, iar sângele martirilor este cel care alimentează organismul Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. Această practică a intrat în tradiția Bisericii și de aceea se pun osemintele sfinților mucenici în Sfânta Masă, la ridicarea fiecărui lăcaș sfânt. De pe vremea pătimirii primilor martiri ai lui Hristos, Biserica păstrează aceeași rânduială și aceeași tra­diție. Să nu vă înșele pe voi cineva în credința voastră! Să fiți fericiți că sunteți în această credință care păstrează rânduiala sfântă și dreaptă de 2.000 de ani!

Biserica ţine rânduiala credinţei adevărate

Biserica s-a îmbrăcat în rânduielile ei în câteva secole, apoi s-a întărit și s-a statornicit prin învățătură, prin Simbolul Cre­dinței, prin toate dogmele și canoanele date de Sfinții Părinți ale celor șapte Sinoade Ecumenice. Această rânduială după care au viețuit Apostolii, mucenicii, Sfinții Părinți, cuvioșii părinți, sfinții învățători și dascăli au ținut-o și voievozii – ctitori de lăcașuri sfinte. Ctitorii din familiile voievodale din Maramureș, cei care au ctitorit Mănăstirea Peri și catedralele de lemn ale Maramureșului, au făcut cunoscut Maramureșul în toată lumea și au mărturisit credința în Hristos. Unii dintre aceștia, precum și alți mărturisitori ai lui Hristos, necunoscuți de nimeni, vor fi primit de la Dumnezeu darul sfin­țeniei. Spunea Înaltprea­sfințitul Iustinian, vrednicul de pomenire părintele nostru, că cimitirele sunt pline de sfinți, iar din când în când Dumnezeu mai descoperă câte unul.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca duminica viitoare să fie pomeniți sfinții din neamul nostru. Sunt aproape 200 de sfinți pe care Biserica i-a trecut în calendar după 1990. Atât din pricini politico-religioase, cât și, poate, dintr-un complex de inferioritate, românii nu au căutat cu deadinsul să își promoveze sfinții din neamul lor. După căderea regimului comunist însă, Biserica a ieșit din acest complex și a trecut în rândul sfinților pe mulți dintre mărturisitorii și cuvioșii neamului nostru. Din păcate, chiar și astăzi avem acest complex românesc față de țările așa-zis mari și nobile, europene. Parcă noi am fi mai puțin nobili… Însă noblețea o dă creștinismul, nu valorile materiale și economice. Creștinismul îți dă noblețea, amprenta și sufletul. Noi suntem nobili din multe puncte de vedere: suntem un popor atât de tolerant, atât de frumos la suflet, atât de ospitalier! Am creat atâta cultură, literatură, capodopere adevărate și am apărat credința și L-am mărturisit pe Hristos. Acesta e semnul sfințeniei și al nobleței.

Prin marii Părinți ai Bisericii noastre, prin preoția noastră care a păstorit prin satele noastre retrase din toată țara și din Mara­mureșul nostru creștin și binecuvântat de Dumnezeu, simțim cum ne cuprinde harul Duhului Sfânt. Eu am fost și prin Statele Unite ale Americii și în Canada – totul este frumos, dar lipsesc harul și sfințenia. Aici, când respir, parcă respir Duh Sfânt și binecuvântare. În Mara­mureș, când treci dealurile acestea frumoase și line și munții aceștia care sunt îmbrăcați în verdeață, parcă simți că înaintea ta a trecut Dumnezeu. Totul e binecuvântat. Nu-i pângărit încă, nu-i înstrăinat, nu-i profanat, nu-i profan. E sfințit, că sfințită a fost viața celor care L-au mărturisit pe Dumnezeu pe aceste meleaguri! Acolo e super­civilizație, dar nu mai există sfințenie și har. Există creștini și acolo, și acolo există creștinism, dar aici avem totul mai la îndemână: clopotele bisericilor, cimitirele pline de sfinți, slujirea preoților, familia creștină a noastră, familia nobilă din Mara­mureșul nostru, cum îmi place mie să spun, „voievodal”. „Istoric” îi ziceau și comuniștii, dar nu le plăcea cuvântul „voievodal”. Să îi zicem, așadar, „Maramureșul Voievodal!”. Aici totul este binecuvântat. Și atunci când ești departe, ți se face dor de România, așa cum este ea. Chiar dacă mai arhaică, să nu zic mai sălbatică, ți se face un dor…, că te plictisești de blocurile de oțel și sticlă, de autostrăzile de sute de kilometri în linie dreaptă, de toată civili­zația și totul pus prea la „dungă”. Și dorești parcă o frumusețe naturală, o frumusețe cu care Mara­mureșul a fost binecuvântat de Dumnezeu. Ce frumoase sunt fetele și feciorii din Maramureș!

Duminica viitoare, așa cum am spus, îi vom pomeni pe toți sfinții din neamul nostru, trecuți în calendar cu culoare albastră. Sunt peste 200. Aceștia sunt din neamul nostru, au lucrat la păstrarea credinței, la construirea și zidirea, la dăinuirea neamului nostru românesc, a Bisericii ortodoxe strămoșești și a țării noastre binecuvântate, România, numită „Grădina Maicii Domnului” și „țara lui Dumnezeu”.

 

Articol: † Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului – 30 Iunie 2024

PASTORALA DE CRĂCIUN – ANUL 2020

 Nașterea lui Hristos – Mesajul lui Dumnezeu către toate neamurile, pentru viață, libertate, demnitate umană, pace și iubire eternă pe pământ

 Acum mai bine de 2000 de ani, Dumnezeu a trimis un mesaj omenirii, care aștepta cu înfrigurare izbăvirea de frică și singurătate, de întunericul necunoștinței, de iadul înfricoșător și de suferința morții veșnice.

Mesajul a fost transmis la Buna Vestire și s-a arătat lumii când Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în chip văzut, prin Nașterea din Fecioară în Betleemul Iudeii, și „S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Iată-ne din nou îm­brăcați în haine de sărbătoare! Pe de-o parte suntem împodobiți duhovnicește cu frumoasele veșminte ale virtuților creștine strămoșești, iar pe de altă parte, înveșmântați în frumoasele straie românești, spre a dărui Pruncului Iisus născut printre noi, „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, sublimele și unicele colinde românești, atât de iubite și păstrate din generație în generație, cu sfințenie și conștiință românească și creștină, ca fiind cel mai prețios tezaur al creștinătății și al României creștine. Creștinii au învățat de la îngeri să cânte Doxologia cerească „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Iubiți frați întru Hristos,

Suntem la capătul anului 2020, un an cum nu am fi crezut vreodată că ar putea fi și l-am putea trăi. Un dușman nevăzut și înfricoșător s-a abătut asupra omenirii. Ori în ce fel a apărut acest virus – că a venit de la natură, că a fost o eroare umană sau o acțiune voită – este clar că e o încercare îngăduită de Dumnezeu. De ce? Sunt multe variante de răspuns. Cea mai înțeleaptă și corectă ar fi cea care ne pune față în față cu realitatea în care se zbate umanitatea. Prin evoluția autonomă a științei și tehnologiei, omenirea a uitat de Dumnezeu-Creatorul; omul a uitat de sine și de destinația lui finală. Omul a devenit întreg materie și materialist, zeificând știința umanistă, ideologiile globaliste, natura și știința, excluzându-L pe Dumnezeu-Creatorul din gândirea, preocupările și planurile sale, alungându-L, propriu-zis, din propria Lui creație!

Și iată cum omenirea a ajuns captiva propriilor alegeri, folosind libertatea fără responsabilitate. Există granițe peste care omul, omenirea și știința nu trebuie să treacă. Există legi date de Dumnezeu și așezate de Creator care guvernează Universul și fac din planeta Pământ (și din locuitorii ei) cea mai minunată casă, totul fiind atât de firesc și natural și, în același timp, măreț și perfect.

Producerea unor dezechilibre și intervenția agresivă a omului în Creația lui Dumnezeu destabilizează armonia care ar trebui să guverneze Universul, cerul, Pământul și viața oamenilor. Abaterea de la legea morală naturală și de la normalitatea creației atrage după sine tot calvarul și tragedia pe care le trăim astăzi și la care știința, cu toată evoluția ei impresionantă, nu are niciun răspuns.

Soluția reintrării în normalitate este revenirea la firescul inițial, la echilibrul natural dintre Creator, creație și om – coroana creației și „măsura tuturor lucrurilor”, cum a spus filozoful antic, singurul care poate evolua, poate aprecia, se poate întrista și bucura, se poate minuna, poate să fie măreț sau poate să devină pricină a distrugerii operei lui Dumnezeu și a lui însuși, el fiind capodopera lui Dumnezeu – omul, ființă cugetătoare!

Omul este singura făptură care înțelege și acceptă sfârșitul vieții pământești – moartea! Dar are capacitatea să înțeleagă și să creadă că, în lumina celor făgăduite de Mântuitorul, are garanția învierii și a vieții veșnice. Deci, înțelege și crede în nemurirea sufletului și veșnicia lui în iubirea și lumina Preasfintei Treimi.

Această perioadă ne-a fost, în același timp, și folositoare, după proverbul românesc: „În tot răul e și un bine”. Ne-a readus împreună în familie, ne-a obligat să ne gândim la lucrurile esențiale pentru viață, să renunțăm la multe lucruri care nu ne sunt necesare, ci sunt doar mofturi sau capricii omenești, să constatăm cât de slabi suntem și cât de subțire este granița între a fi și a nu fi, între viață și moarte.

Am trăit izolați, separați, dar nu despărțiți. Ne-au unit Credința, Biserica, Liturghia, Sărbătorile și, chiar dacă am avut Paști fără slujbă solemnă de Înviere, am cântat mai pătrunși de credință și nădejde ca oricând „Hristos a înviat!”, singura și sigura noastră salvare. România creștină întreagă a devenit o mare biserică, o catedrală, un pământ sfânt, Țara lui Dumnezeu.

Au sosit și sărbătorile creștine de iarnă, Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza. Deși nu vor fi atât de solemne și pline de frumusețe divină din cauza restricțiilor, le vom serba prin colind și participare la Sfânta Liturghie, căci în Maramureș și Sătmar, și la români în general, Crăciunul fără colinde este cu totul laic și nu are nimic în comun cu Nașterea lui Hristos; este Crăciun secular și străin de creștinismul românesc, de credința ortodoxă strămoșească.

Pentru a fi vrednici de Sărbători alese și pentru ca Dumnezeu să ni le dăruiască așa cum ni le dorim, ne vom fi pregătit în cele șase săptămâni (cele 40 de zile) de post, cu multă rugăciune și fapte bune, făcând bucurii, atâtea câte putem, celor ce nu au pe nimeni și celor ce așteaptă de la noi să arătăm că suntem creștini și că Îl așteptăm pe Hristos să vină în casa, familia, sufletul și viața noastră.

Iubiți păstori de suflete,

Iubiți credincioși,

Anul 2021 va fi, în Patriarhia Română, „Anul Omagial al pastorației românilor din afara României”, a românilor emigranți.

Acum, la sfârșit de an 2020, suntem mulțumitori față de Bunul Dumnezeu, de Maica Domnului, de Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul – Ocrotitorul Episcopiei noastre – și față de toți sfinții, pentru că ne-au ascultat rugăciunile și ne-au ajutat să trecem cu bine această perioadă grea, pentru că ne-au deschis inima și sufletul să facem multe fapte bune, venind în întâmpinarea celor ce au avut nevoie de sprijin, în diferite situații. De asemenea, am sprijinit, după puteri, spitalele din județele Maramureș și Satu Mare, cu puținul nostru, darul ierarhilor, preoților, monahilor și credincioșilor – suma adunată de Episcopia noastră ridicându-se la 518.650 lei.

Urându-vă tuturor sărbători binecuvântate și luminate, vă încredințăm ocrotirii lui Dumnezeu și Maicii Domnului, rugând pe Pruncul Iisus, Născut în peștera Betleemului, să vină în fiecare casă de creștin, în fiecare familie de români, în fiecare inimă nobilă de maramureșean și sătmărean, ca acum 2000 de ani, în ieslea Betleemului! Să vă cuprindă în dragostea Lui și să vă primească darul pe care, an de an, îl aduceți – precum păstorii odinioară – Colindul sfânt și bun de sărbătoarea Sfântului Crăciun! Amin!

IUSTIN

Episcop ortodox român al Maramureșului și Sătmarului

Îndrumare pentru Praznicul Înălţării Domnului

Având în vedere că Praznicul Înălţării Domnului este o sărbătoare bisericească naţională de pomenire a eroilor neamului;

Ţinând cont de faptul că Biserica Ortodoxă Română a pomenit eroii şi martirii care şi-au dat viaţa pentru unitatea poporului român şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti şi că eroii au fost pomeniţi fără întrerupere, atât în timpurile când România era monarhie, cât şi după 1948, când a fost instaurat regimul comunist, slujbele ţinându-se doar în interiorul bisericilor, iar după 1990, când ne-am recâştigat libertatea şi demnitatea, s-a revenit la pomenirea eroilor în mod solemn şi public;

Vă îndemnăm ca joi, 28 mai, de Praznicul Înălţării Domnului la Cer, la ora 12,00 clopotele să sune îndelung în toate bisericile şi mănăstirile din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, iar după Sfânta Liturghie să săvârşiţi Slujba Parastasului pentru veşnica lor odihnă şi pomenire din neam în neam, cu următoarea formulă:

Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor fericiţilor întru adormire eroi, ostaşi şi luptători români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român, şi pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie.

Întrucât sărbătoarea cade pe 28 mai, zi în care s-a născut Arhiepiscopul Justinian, Voievodul Spiritual al Maramureşului, îl veţi pomeni şi pe Înaltpreasfinţia Sa, iar alături de dânsul şi pe regii României, întregitori de ţară: Regele Ferdinand şi Regina Maria, Regina mamă Elena a României, Regele Mihai şi Regina Ana care, prin lucrarea şi ocârmuirea lor înţeleaptă, au înălţat România creştină între naţiunile respectate ale Europei, iubindu-şi ţara şi poporul pentru care au trăit, cu care s-au bucurat şi au suferit împreună cu el în toată viaţa lor.

Veşnică să le fie odihna şi pomenirea din neam în neam!

† IUSTIN

Episcopul Maramureşului şi Sătmarului