Ioan Buduca: Cum va arăta pacea dintre Rusia și Ucraina?

 

Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, spune că „nu va fi pace dacă agresorul va învinge”. Traducând ce e de tradus, asta înseamnă că dacă Rusia își atinge obiectivele (în principal, eliminarea posibilității extinderii NATO în Ucraina), ucrainenii au să continue starea de război așa cum au continuat-o arabii radicali contra Israelului, inclusiv după fel de fel de armistiții și negocieri de pace: prin terorism.

Ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, acuză Occidentul că a făcut din Ucraina o amenințare existențială la adresa Rusiei. E prima spunere de acest fel a diplomației putiniste. O amenințare de acest fel justifică, în legile Federației Ruse, folosirea armelor nucleare.

Traducând încă o dată ce e de tradus, avem a înțelege că ne aflăm în fața unor decenii fără pace între Rusia și Ucraina, ceea ce înseamnă că rușii nu vor accepta pacea decât odată cu garanțiile NATO că renunță la extinderea flancului său de Est.

Cei care l-au descifrat pe Nostradamus au fost în acord atunci când au interpretat catrene ce făceau referire la un război de 20 de ani în Europa, unul ce avea să se declanșeze la începutul anului 2020. Extrem de interesant acolo, în catrenele acelea, este faptul că astrologul francez pune cauza adâncă a evenimentelor în Orientul Îndepărtat.

Cu acest fel de a vedea cauza evenimentelor de azi pot fi de acord și analiștii care consideră că fără ascensiunea fulminantă a Chinei nu s-ar fi ajuns la montajul conjuncturilor care au condus mentalitățile putiniste către justificarea războiului împotriva Ucrainei. Acești analiști văd ca fiind în joc intenția slăbirii Rusiei cu scopul de a slăbi, în fapt, puterea alianțelor posibile ale Chinei.

Stoltenberg spune, în declarația citată mai sus, că dacă actualii conducători ai Ucrainei ar accepta pierderi teritoriale la negocierile de pace, atunci alți conducători ucraineni se vor erija în lideri și că acestora nu le mai rămâne decât continuarea stării de război cu alte mijloace. Cât timp? Avem situația din Orientul Mijlociu pentru a calcula cât.

Dar profeția nostradamiană vorbește de un sfârșit al stării de război în jurul anului 2040. Nu putem înțelege de ce. Straniu este însă că alte profeții (antroposoful Robert Powell, de pildă), făcute în baze astrologice și ele, vorbesc despre o zi precisă: 24 februarie 2040. Cum războiul a fost declanșat de Putin pe 24 februarie 2022, ne uităm ca curca-n lemne la aceste date de început și (ipotetic) sfârșit.

Ceea ce aduce nou Robert Powell este o chestiune de ritmologie spiritual-cosmică. Potrivit acesteia, data de 24 februarie 2040 reprezintă și un început de nou ciclu al creștinismului. Ar fi ca și cum, traducând în termenii istoriei, războiul dintre Rusia și Ucraina ar atrage în joc și Bisericile creștinătății, iar după 24 februarie 2040, aceste Biserici ar redeveni din nou Una.

Pare a fi singura „înfrângere” cu care ar putea fi de acord și Occidentul, și Rusia.

 

Autor: Ioan Buduca

Sursa: cotidianul.ro

E greu fără propagandă

 

Civilizația occidentală distruge alte civilizații pentru a-și putea vinde hotdogii… Aceasta e o frază propagandistică din seria celor care consideră occidentalismul un rău.

Fără propagandă, fraza de mai sus ar suna altfel: esența civilizației occidentale stă în tehno-științe. Dar acest adevăr e greu de înțeles dacă nu e preluat de un curent propagandistic. Și nu poate fi preluat. Nu e ușor de priceput de ce Occidentul deține avangarda inovației tehnologice, iar nu avangarda unei reforme morale. Dar occidentalii, știind că nu pot face rating în admirația populară cu creațiile lor tehnologice, continuă să se prezinte ca fiind eroii unui progres moral semnificativ. Ceea ce nu le aduce, iată, admirația universală. Dimpotrivă: împarte lumea între progresiști și conservatori.

Civilizația islamică avea universități înfloritoare cu trei sute de ani înainte să-și formeze Occidentul una (prima) la Bologna. De ce universitățile din Occident au reușit să schimbe paradigma civilizației, iar cele din Orient nu au reușit așa ceva? Răspunsul e simplu, dar greu de trecut în înțelegerea populară: pentru că occidentalii au matematizat cercetările lor de natură fizică, în vreme ce arabii islamului au conservat vechea paradigmă antică bazată pe analogii.

Oricât ar disprețui propaganda antioccidentală occidentalismul (când devine imperialism), cheia admirației adecvate stă în modelarea matematică a științelor tari, cea mai mare autostradă istorică a progreselor tehnologice.

Voința propagandistică de a se prezenta și ca o autostradă a valorilor morale nu reușește să convingă alte civilizații de bunele sale intenții. „Ce au cu noi?” – întreba Bush jr. după distrugerea celor două turnuri și o făcea cu naivitatea celui convins că occidentalismul exportă valori cu adevărat morale.

Teoretic, astfel de valori exportă. Practic, ceea ce exportă este un model social, și anume unul în care profiturile sunt privatizate, iar pagubele sunt socializate. Ceea ce nu poate fi cosmetizat prin propagandă. Practic, ceea ce exportă Occidentul în lume este un model uman al lăcomiei filantropilor săi, cărora nu le spune nimic generozitatea dacă ea nu are a contribui la dezvoltarea unor mișcări civico-politice de factură occidentalizantă. Femeile din Afganistan au aflat mai multe despre LGBT decât despre teorema lui Pitagora.

Când au condus afacerile din India, britanicii au avut ocazia să constate că localnicii practicau forme de compasiune (de empatie) pe care europenii nu le aveau. Le-au considerat primitivism. Azi știm un pic mai bine că o valoare morală nouă, cum era compasiunea budistă, devine general umană după două milenii. Elitele occidentale sunt însă semidocte. Ele continuă să fie convinse că ideologia morală a corectitudinii politice ar putea deveni general umană în câteva decenii. Ar fi mai rău dacă ar forța adoptarea corectitudinii politice din rațiuni strict politice. Ceea ce adesea se și întâmplă.

Nu sunt necesare eforturi majore pentru a exporta știința întreținerii avioanelor în orice parte a lumii, dar ar fi nevoie de un superiezuitism laic pentru a convinge femeile din Afganistan (e doar un exemplu) că ele nu sunt inferioare bărbaților, nu sunt superioare și cu atât mai puțin nu sunt egalele lor.

 Cât despre tendința de ultimă oră de a decima șeptelurile din pricini de reechilibrare ecologică a planetei, ce să mai vorbim?! Bine că n-au încercat asta britanicii în India… Ar fi trebuit să plece mult mai repede de acolo și indienii n-ar mai fi avut o limbă de comunicare comună, cum este acum engleza…

 

Autor: Ioan Buduca

Sursa: cotidianul.ro

Ioan Buduca: Colonizatul alb

 

În 1952, tânărul martinican Frantz Fanon publica un eseu, „Antilezi și africani”, care avea să marcheze conștiința colonizaților acelei vremi. Toți erau de culoare. Pe scala de la închis la deschis, antilezii aveau pielea cea mai deschisă și situația cea mai privilegiată. Ei se uitau de sus, cu superioritate rasistă, la africani, și de jos, cu inferioritate rasială, la colonizatorii albi (francezi). Frantz Fanon luptase în batalioanele gaulliste pentru eliberarea Franței și a scris de pe front o scrisoare către familie în care, temându-se că ar putea muri, îi ruga pe părinți și pe frați să se consoleze, dar să nu facă eroarea de a considera că a murit pentru o cauză dreaptă. Luptând pentru Franța liberă, Fanon descoperise în batalioanele gaulliste rasismul francezilor, la fel de arogant pe cât era și rasismul antilezilor față de cei cu pielea mai neagră.

Acum, aici, între colonizații albi care suntem, avem și noi „antilezii” noștri. Cei mai privilegiați dintre noi se uită cu aroganță la ceea ce lor li se pare a fi inferioritatea morală a rușilor – care au învățat să respingă pretenția de superioritate morală a occidentalilor. În același timp, „antilezii” noștri se uită cu admirație la superioritatea morală a ucrainenilor, care, prin tradițiile lor, au învățat să respingă pretențiile rusești de superioritate morală.

„Antilezii” noștri nu conștientizează condiția lor de colonizați albi ai occidentalilor. Nici ucrainenii nu se tem că ar putea intra sub acest statut. Și „antilezii” noștri, și ucrainenii au la orizont aceeași viziune neagră: cel mai rău statut ar fi acela în care, precum rușii, am alege sărăcia demnă în locul îmbogățirii la curtea unui stăpân.

Conflictul ce stă deschis aici joacă între două contrarii care nu lucrează în același plan: moralitatea și prosperitatea. În fond, Frantz Fanon a avut dreptate numai în privința rasismului, adică în plan moral. Dacă ar fi privit lucrurile doar dinspre prosperitate, ar fi trebuit să fie de acord cu antilezii din Martinica și să învețe a suporta lipsa de respect pe care o manifestau albii față de ei. Aroganța albilor putea fi cât de cât justificată prin știința lor de a produce prosperitate.

Tradiția sa culturală l-a învățat pe rus să considere amorală știința occidentală de a produce prosperitate. Era chiar imorală atunci când ea coloniza teritorii în care lipsea această știință – zice antioccidentalismul aroganței rusești. Rusia nu a avut colonii pentru dezvoltarea prosperității. Dar, zic occidentalii, a avut colonii pentru dezvoltarea imperiului. Erau coloniile unei puteri precapitaliste. Petru cel Mare a înțeles în ce constă o asemenea putere: în mărimea flotei. Dar nu a înțeles la fel de bine valoarea economică a comerțului pe cât de bine a înțeles valoarea militar-strategică a flotei.

Cursa tehnologică între Rusia și Occident continuă, iar faptul că există azi paritate în chestiunea puterii militar-nucleare nu a redus decalajul civilizațional. În fapt, adevărații „antilezi” ai zilei sunt rușii, care se uită cu dispreț către prosperitatea occidentală și cu admirație către expansiunea comercială a Chinei.

 

Autor: Ioan Buduca

Sursa: cotidianul.ro

Ioan Buduca: „Klaus Iohannis a rămas la nivelul (in)capacităţilor intelectuale cu care a intrat în primul său mandat”

 
Sub primele valuri ale pandemiei, Klaus Iohannis a ieşit din inerţiile comodităţii sale şi a făcut figură de preşedinte activ.

 A reintrat în aşternurile molaticei sale boierii exact când au început demersurile ministeriale pentru Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă. Au fost necesare două respingeri ale acestui plan la Bruxelles pentru ca extraordinar de comodul nostru preşedinte să convoace la Cotroceni o şedinţă de control asupra situaţiei din echipa celor care răspund de aşezarea proiectelor în PNRR.

Ce va fi putut controla numai Dumnezeu ştie, de vreme ce nimeni nu l-a văzut pe preşedintele nostru preocupat de felul în care alţi preşedinţi ori prim-miniştri au conceput elaborarea Planului în ţările lor.

Noutatea radicală a Green Deal nu l-a putut determina pe Klaus Iohannis să se documenteze cum înţeleg alte ţări adaptarea lor la principiile verzi. Acum zice că e normal să avem dificultăţi în aprobarea Planului la Bruxelles tocmai fiindcă noutatea lui ca plan postpandemic este dublată de dimensiunile sale ecologiste. Dar mult mai normal ar fi fost să nu avem dificultăţi dacă boierosul nostru preşedinte n-ar fi avut astâmpăr până ce n-ar fi lămurit ceea ce era de lămurit.

Ni se spune, acum, la Bruxelles că cerem prea mulţi bani pentru autostrăzi. Are asta vreo legătură cu pandemia ori cu ecologismul? Evident, nu. A anticipat Iohannis acest impas? Evident, nu. L-au anticipat câţiva jurnalişti care au înţeles de ce ni s-au băgat nouă beţe în roţile proiectelor de autostrăzi. Nu era chiar acum cel mai bun prilej ca preşedintele nostru să scoată câteva beţe din roţile acestea? Ba era.

Dar pe Iohannis l-a luat somnul de frumuseţe în cel mai important moment al preşedinţiei sale. L-a lăsat pe inenarabilul ministru actual al transporturilor să se descurce în faţa birocraţilor europeni asistându-l cum o putea pe oengistul fără meserie Cristian Ghinea, care a devenit peste noapte planificatorul-şef al României, incapabil să înţeleagă că, de pildă, apa pentru irigaţii nu e luată din pânza freatică a solurilor.

Totul a început cu felul în care preşedintele a păstorit formarea acestui guvern. Nu era greu de priceput că planificatorul-şef al României a ajuns să fie o persoană care n-a planificat în viaţa ei nici măcar o curăţenie de Paşti în apartamentul familiei sale.

Ca unul care cândva, prin 2015, a crezut că un proiect de ţară ar putea fi scris la un cenaclu de politruci, Klaus Iohannis a rămas la nivelul (in)capacităţilor intelectuale cu care a intrat în primul său mandat. Nici după şase ani de mandat nu a reuşit să afle că prima cerinţă a unui proiect naţional de dezvoltare are a fi un răspuns coerent la întrebarea „Care vrem să fie nucleul acestei dezvoltări?”.

Iohannis are un umor de cretă scârţâind pe tablă. Zice că în privinţa PNRR nu-i ca la Bac: admis-respins. Că, adică, nicio ţară nu va fi respinsă. S-o fi temut ăla care îi repară lanţul de la bicicletă că vor fi respinşi? Foarte bine a simţit omul acela, aşa ne-am prezentat. De parcă dracu’ ne-a instruit anume ca să fim respinşi!

Autor: Ioan Buduca

Sursa: cotidianul.ro

CSM – Consiliul Superior al Mafiei

Că procurorii din România au creat un stat mafiot în interiorul statului de drept, a fost confirmat de avizul negativ al Secției de procurori (5 persoane) dat pe o cerere mult așteptată de toată lumea românească. Secția de investigare a magistraților din cadrul Parchetului General cerea arestarea preventivă a procurorilor de la DNA Ploiești, împotriva cărora s-au adunat probe grele, procurori care, în libertate, pot amenința martori, pot șterge urme etc. Secția de procurori a CSM s-a opus acestei arestări.

Nu există recurs împotriva acestei decizii a Cupolei mafiote din statul procurorilor. Dar există, acum, temei solid pentru inculparea acelor 5 procurori mafioți în baza articolului cu privire la abuzul în serviciu: grup infracțional organizat în vederea comiterii unui abuz în serviciu. Acest pas ar putea fi făcut de aceeași Secție pentru investigarea infracțiunilor comise de magistrați.

Dacă s-ar face acest pas (necesar), am ajunge pe culmile cele mai înalte ale celor două state: cel mafiot și cel de drept. Cupola ar trebui să dea aviz pentru propria ei arestare.

Constituția nu are prevederi despre o asemenea situație. Ne-am afla în plin… vid constituțional. Plenul CSM ar putea prelua sarcinile Secție de procurori? Desigur, dar preluarea ar fi atacabilă la CCR. Ce ar decide Curtea Constituțională? Ar adăuga la Constituție?

Decizia CSM cu privire la protejarea infractorilor de la DNA Ploiești (prinși în flagrant după flagrant) scoate la iveală găuri mari în șvaițerul nostru constituțional. Cum a fost posibil să fie gândit acest CSM în așa fel încât deciziile secțiilor sale să nu poată fi atacate de o cale de recurs? Reprezintă plenul CSM o astfel de cale? Așa ar fi normal să fie. Dar această normalitate n-a fost încă legiferată.

Pe de altă parte, există și opinia că abia acum Secția de procurori n-a procedat ca o mafie. Până acum nu respinsese nici o cerere de arestare preventivă a magistraților. Acele avize au fost date în interesul statului mafiot – spun unii. Iar acum, abia, a fost privilegiat (corect) punctul de vedere potrivit căruia arestările preventive ar trebui să fie măsuri excepționale.

Sunt de acord cu acest punct de vedere și susțin că arestările preventive au făcut parte din strategia abuzivă a celor care au condus prin teroare și alte proceduri mafiote Justiția din România.

Autor: Ioan Buduca

Sursa: Cotidianul