Poeme propuse de Ionuţ MIHNEA

Strigătul tăcerii

Am  să  ridic în  pieptul meu un zid

Din plumburii zăpezi şi din tăceri ,

Chiar de mi-e sufletul de soare-avid

Nu vreau ca să mai simt tristeţile de ieri .

Am să mă-mbrac pe veci şi zi şi noapte

Doar cu pustiuri reci şi frunzele din toamnă ,

Chiar de voi plânge după ale tale şoapte

Nu vreau  să văd cum ploaia norii încet o toarnă.

Vreodată, dacă Domnul ar mai dori să fie

Să pot a mai avea o altă cale spre pământ ,

Am să mă zbat să ies  din ţărna mea pustie

Şi voi veni la tine chiar şi din mormânt.

Rugăciune

Prin ale Tale veşnicii Te uita Doamne

Cum sufletele  noastre cântă şi trăiesc ,

Sunt suflete cu suflete de toamne

Ce-n primăvara Ta din Rai întineresc .

Le-ai luat la Tine –n cer , în casa Ta

Şi tot acolo  am să revin şi eu curând ,

Când  îmi vei spune că e vremea mea

Am să-mi îngrop durerea în pământ .

Ascultă-mi Doamne-o clipă gândul

Şi lasă-mă s-alerg peste-ale Tale câmpuri,

Să nu mai simt  în pieptul meu pământul

Cum plânge răvăşit de-atâtea vânturi .

Peste cărări de veacuri am păşit plângând ,

În zbuciumate  vieţi am înviat de mii de ori  ,

Doar trupul lasă-mi-l în casa din pământ

Şi sufletul aruncă-mi-l în Raiul  Tău , în flori.

Iubire fără glas

Iubirea noastră nu mai are glas

Ca să ne spună cât de mult o doare

Tristeţea care-n urma-i a rămas

Şi ne îngroapă sufletul în zile-amare.

Din toate clipele de azi, de ieri

Mai stă-n picioare clipa de tăcere

Şi din atât de multe primăveri

Se mai aude rugăciunea de-nviere .

Am tot bătut la porţile din cer

Rugând să mi se dea o primăvară

În care să nu mai ascult dureri

Şi-a noastră dragoste să nu mai doară.

Un gând încărunţit

Țin norii în palmele deschise

Prin venă o lacimă din răsărit îmi curge

Albastrul cer cu aripile - întinse

Mi-acoperă uitarea ce încă plânge.

Mi-s gândurile vii peste câmpii apuse,

Vin stelele să-mi fie alăturea, aproape,

M-ademenește iarna ce cu ea și-aduse

Zăpada să mi se culce peste pleoape.

Culeg cu-o mână asfințituri

Dintr-un mănunchi de timp îmbătrânit

În sufletu-mi  încep să-mi crească riduri

Că n-am să- apuc să mai culeg un răsărit.

Și nici măcar un gând nu mă mai lasă

Să strâng în piept un snop din grâul încolțit

Din viața ce stătu cândva cu mine la o masă

Să simt din nou căldura unui răsărit.

Tristeţi autumnale

Fug nopțile de mine toate

De pe o stâncă ziua-mi cântă în surdină

M-a osândit pe veci până la moarte

Să îi sădesc secundele-n grădină

Sunt asfințituri ce-n șoaptă-au plâns

Plecând în vatra lor din zări pe rând

Din rai o adiere-ncet a prins

Să-mi bată-n suflet și în gând

Tristețea mea se-ascunde printre gânduri

Tristețea mea e plină de tristeți

Înalte cât un stol de vânturi

Ce plâng pe-obrazul unei dimineți

Tristețile cu suflete de munte

Își plâng tristețea lor de toamnă plânse

Ducând în spate doruri neștiute

Prin colțul toamnelor ascunse.

În palma sufletelor

Se stinge noaptea dintre noi

De răsăritul anilor e sfâșiată

Ne-mbracă brazii pe-amândoi

Cu cetina lor veșnic ne-ntinată.

În verdele pădurii sufletele s-au întins

Cu-albastrul cerului la căpătâi

Croindu-și drum în infinit de neatins

Din clipa cea din urmă, spre clipa cea dintâi.

Se uită macii cum să-mi fie câmp

În palma sufletelor noastre să-nflorească

Petala lor ce-odinioară se-odihnea pe vânt

Cu sufletele au zburat în ceruri să roșească.

UNde-aţi plecat ? de ce v-aţi dus ?

Nenumărate veacuri peste noi

Ne-a pus pe ochi păduri și munți și ploi

Și-un ciob din strămoșescul cer

L-a exilat într-un trecut stingher

În nori de timpuri rând pe rând

Părinții s-au născut oftând

Printre zăpezi de plumb zăpada le-a crescut

Pe tâmpla lor cu ierni în așternut

Unde -ați plecat? de ce v-ați dus  ?

Ne –neacă- o lacrimă de-apus ,

Nici munții nu s-au mai oprit din plans ,

Câmpiile și marea așteaptă un răspuns

Doamne , Tu iartă-I de ale lor păcate ,

Albi trandafiri fă să le fie paşii-n noapte ,

În ochii de părinți Tu pune-un răsărit din mări ,

Adu-ne Doamne înapoi părinții dintre nori.

POESIS - IONUŢ MIHNEA

Amintiri fără popas

Vara s-a dus, amintiri au rămas

Frunze cernite au căzut pe-amândoi ,

Dinre ani am venit  fără popas  ,

 Scurtă a fost fericirea din noi .

Pe drumuri  de ierni iar am plecat ,

Peste zăpezile  înfricoşate am trecut

Şi sufletul de-un răsărit l-am agăţat

Să ne aducă vara noastră de-nceput.

Cerul a plâns tăcut printre nori

Tristeţile  adunate în gând  fără vină

Au plâns  şi copaciii că suntem prea goi

De primăveri şi soare-n grădină .

Doar veacul mai poate acum să ne ţină

Secunda din  vis trează  prin ploi ,

Răsăritul final ne-o prinde-mpreună

Cu dimineaţa pe buze  fără umbra din noi.

Avem de toate pe Pământ

În lumea plină de ambiţii

Nici nu privesc spre steaua mea

Printre atâtea apariţii

Nu-i decât o simplă stea .

Vorbesc cu toţi care aşteaptă

În piept de sus să le cad-o stea

Urcând spre cer din treaptă-n treaptă

Totul le-oi da din steaua mea.

Amicul meu destul de trist

Un sfat venise ca să-mi dea

Că eu degeaba mai exist

Dacă nu ţin la steaua mea.

Dar gândul meu chiar de-i hoinar

O să rămân-acelaşi gând

Toţi vor  o stea şi n-au habar

C-avem de toate pe Pământ .

Suflet de trandafir

Tu Doamne fa-ma ca sa uit

De moartea ce-si dorea cu mine sa se-ndoape ,

Din Raiul Tau toti trandafirii s-au unit

Sa-mi scoata sufletul din neagra-I noapte .

Mai da-mi înca o clipa din rasaritul Tau

Ca trandafirii-n rasarit sa ma îmbratiseze,

Ce fost-au veacuri triste sa le arunc în hau

Pe trupul meu petalele sa se aseze .

Lasa-ma Doamne-n catifeaua lor sa ma îmbrac

În roua diminetii Tale privirea sa-mi scufund ,

Toti trandafirii Tai sa ma astepte-n prag

În suflet sa-mi  rasara rând pe rând.

Tu Doamne fa-ma peste timp sa fiu

Un trandafir în Raiul Tau nepamântesc,

Arunca-mi noptile si moartea în pustiu

Prime?te-ma în Casa Ta sa înfloresc .

 Umbra mea

O umbră se plimbă prin mine

O altă umbră acum e pe cale

Să-adoarmă pe-un pat de coline

Cu cerul întins la picioare

Al meu gând ca o umbră îşi strânge

La piept câmpia cu lanuri de grâu

Umbra lui câteodată îşi plânge

Noaptea albastră cu stele la brâu

Umbra mea şi acum mai aleargă

Străbătând cărări peste timp ,

Să redevină fiinţă întreagă,

Dar e doar umbră fără viaţă şi chip.

.

Printre veacuri cântul de bucium

Umbra mea l-a sădit peste vânt,

Printre lacrimi, morminte şi zbucium

Am reînviat din umbră cântând.

Străinul

Mi-a fost străină clipa dintre noi

Mi-a fost străin un răsărit  ce-mi lasă

Durerile şi numai lacrima din nori

M-a îmbrăcat şi m-a adus acasă.

Mi-a fost străin şi sufletul iar din pământ

Prin mine au trecut zăpezi ca de mătasă,

Mă tot  privea ca pe-un străin străinul vânt

Şi totuşi s-a oprit din drum şi m-a adus acasă.

Nici ai mei paşi nu m-au recunoscut

Când trupul meu era o ceaţă deasă,

M-au luat de mână şi din praful mut

S-au ridicat şi m-au adus acasă.

Destin

Privesc  spre clipele ce-au curs prin mine ,

Iar clipa mea  şi-ar fi dorit să le ajungă ,

Tristeţea lor îmi curge-acum prin vine

Şi viaţa-n veşnica uitare mi-o aruncă.

Am sărutat pământul cu genunchii

De multe ori  şi poate n-aş fi meritat

Să-mi strige sângele din toţi rărunchii

Că n-am ştiut a-im ţine capul aplecat.

Poate-ar fi trebuit să îmi ascult destinul,

Să nu încerc o altă cale printre dimineţi

Şi poate- nu aş mai fi trăit amarul, chinul

Pustiului ce-ngroapă clipa unei vieţi .

Trupul îmi este acum precum o umbră

Şi sufletul aşteaptă noaptea să-l cuprindă ,

Din clipa mea n-a mai rămas decât o ură

Iar visu-mi pleacă-n altă lume săs se-aprindă.