Te-ntrebi ce
se-ntâmplă...
În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine,
litere mari, reci, calde, vii,
fantasme care pulsează în dansul lor - imagini în oglindă -
îmbrăţişate-n culori spre noi forme de viaţă.
Umbre desprinse care tremură-n lumina lunii,
Oare nu cumva se joacă cu tine, cu mine, cu noi,
din dorinţa reînvierii cuvântului nou?
În fiecare dimineaţă eşti mereu altul,
te-ntrebi ce se-ntâmplă - copacul ce creşte între noi -
Ah, multe se întâmplă ...
şi câte nu se întâmplă?!...
Beţie de simţuri, de stări şi de vise - cuvinte,
poeme, cântări, cântarea cântărilor
ce s-au scris, se vor scrie...
Şi zeii te privesc cu invidie, uneori,
pentru bucata ta de cer şi fluturii de pe umăr -
curenţii de aer ce urcă, urcă şi coboară.
În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine
ce atârnă uscându-se în bătaia vântului,
Nu ai nevoie de cântecul altora,
ştii ce-i zborul, flacăra, apa şi focul,
îţi porţi dorinţa-ecou prin fiecare iubire,
Oare tu eşti aici, acolo, risipit pe aripi de vis
în fiecare gând, lacrimă, respiraţie, lumină?
Inscripţie pe o
piatră
Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii,
frunzele nu mai zboară, timpul
s-a plictisit de sine, de tine, de mine...
Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti,
nu va mai fi nimic, doar morţii ce speră,
nici iarba ce-ai atins, nici lacrima ta,
nici amintirile noastre... Nu va mai fi nimic!
Ochii tăi, ochii mei,
această ploaie rătăcită din noiembrie
într-o zi de primăvară...
În geamuri, imaginea ta va fi spălată,
surâsul meu la fel...
Nu va fi mâine, nici ieri,
În oarbe oglinzi, iubirea noastră va ţipa,
copiii nu vor mai avea părinţi,
nici cerul albastru nu va mai fi,
doar Moartea senzuală ne va zâmbi...
Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne,
în rest nişte cruci!
Cruci şi pietre, inscripţii şi ceva litere,
Ascultă timpul lor - picăturile ce curg pe clavirul anilor!
Cruci de lemn, albite de timp, peste movile,
pietre spălate de vreme şi lacrimi,
multe pietre, în multe straturi!
Pietre care zac pe inimi şi le apasă,
fără repaos roţile Timpului se rostogolesc,
Să spargem în două clepsidra
ca din ea să iasă somnul adânc!
Priveşte inima mea cu inima ta...
Să treci, să simţi şi
să accepţi
Prin noi totul prinde viaţă!
Am rămas suspendată în taina serii,
Viaţa este o provocare, dar adevărul
îl vom ştii vreodată străbătând câmpiile noastre?
De scoţi nişte tablouri postate atâta timp,
pe un perete,
simţi că peretele devine vlăguit, inert.
- amprenta petei de culoare
ca o rană a timpului adânc imprimată în noi -
Ne regăsim pe întinderea aceluiaşi câmp,
În nisipul clepsidrei, înţelegem, oare,
clipa înşirată mult prea repede, că primăvara e doar o zi,
că florile nu mai înfloresc, că păsările nu mai cântă,
că oamenii nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare?
Nu mortea, în sine, e cumplită,
ci tot ce se întâmplă după ea.
Oglinzi acoperite, o moarte-a vieţii,
secundele oprite
şi agonia prin rătăcirea-n labirinturile minţii.
După o zi, după două, după trei,
după o săptămână, după două, după trei,
după o lună, după două, după trei,
Picături ce cad în aşteptare...
Lacrimi de neputinţă, ocean de lacrimi,
ecoul strigătului lăuntric
- "Ţipătul" lui Munch -
reverberat în mii de cioburi-frânturi,
Mintea se zbate,
cauţi o punte spre malul celălalt, continui
să mergi pe malul râului,
cauţi şi cauţi acea punte, chiar dacă ştii că nu o vei găsi.
Negarea şi întoarcerea-n filele trecutului,
reluarea peliculei oprite
la ultima secundă
şi derulată-n golul fundalului alb...
Priviri, atingeri, şoapte, lungi umbre,
o mână întinsă, vis, dorinţă,
parfumul memoriei, conturul formei,
senzaţia prezenţei, un zâmbet şi-o lumină,
balsam de gânduri,
imagini revăzute cadru de cadru,
ca apoi,
o disperare şi convingerea
că nu se va mai întoarce niciodată.
Cele mai crude clipe
când vezi -chiar dacă ştii- că nu mai vine,
Să treci, să simţi
şi să accepţi capătul oricărei călătorii!
Între singurătate şi
destin
Să
trăieşti frumos şi să spui mereu:
„Viaţa e o poveste, e stare, e emoţie, e vis...
ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă „!
Asemeni picturii lui Bruegel,
- iluzie şi vis -
ca-ntr-un teatru al umbrelor care se desfăşoară
năluci par oamenii.
Căutând dantela veche a amintirilor noastre,
oglinda viitorului rămâne numai trecutul.
Prin trecerea discretă a serii,
într-o crudă zi de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.
- Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!
...................................................................................
Conştiinţa-i o provocare!
Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.
Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite!
Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!
De ce se caută jumătăţile spre perfecta completare a sferei
separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!
Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.
O poartă deschisă-ntre lumi,
o întâlnire-cheie,
rezonanţa sufletului pe care-o simţi perfectă.
Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!
Cuvinte cu-adânci înţelesuri pe care
o singură viaţă nu poate să le pătrundă.
Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.
Întrebări. Răspunsuri.
Explozii de lumină. Culori de cuvinte,
cuvinte de iubire, de dor, de durere,
şoapte, poveştile memoriei.
Oameni care vin, pleacă. În ceaţă dispar lucrurile!
Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.
Bărbaţii iubesc recţiile femeilor,
dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.
Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.
Nu există constrângeri când iubeşti!
Pătimaşe sărutări,
un vis eşti pentru oricine, mă răvăşeşti toată!
Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,
acoperită erai de sărutări.
Peste tot câte una,
să dai drumul fluturilor spre înălţimi,
Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţa!
Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii
simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!
În casa cu grinzi de lemn,
în acea casă rustică te-am văzut singură.
Acolo, în mine, s-a născut ceva!
În liniştea nopţii, îmi doream să fii cu mine,
Dorinţa de a-ţi simţi
conturul feţei şi-al trupului a prins viaţă.
În gândul nopţii am ajuns lângă tine,
în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.
O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!
Am reţinut repetiţia: "atinge-mă cu respiraţia
ta!"
Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie
ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea.
Prin unda iubirii căutăm să înţelegem adevărul Luminii.
Avem nevoie de iluzii,
Vreau ecoul acelei camere, este un alt timp!
Acolo ne risipim
şi ne-adunăm înainte de venirea zorilor?
Nemăsurată este dorinţa de a a fi cu tine,
nu pot reda emoţia.
E doar iubirea, atunci îi simţi lăntric sufletul,
Chemarea ţi-am simţit-o!
O lume paralelă realităţii,
căci dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!
Voi intra în visul tău. Perfecţiunea iubirii prin
evantaiul de simţuri, divină întâlnire!
Ne privim în ochi atingându-ne sufletul,
comunicăm prin priviri.
Apa vie din fântâna interiorului nostru!
Prin tot ce trăim
ne-activăm înflorind lotusul iubirii,
iar, de acolo, cerurile se deschid.
Mi-ai venit în vis, salbatico,
îmi transferi totul prea mult!
Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,
strigăt în strigăt - extaz şi durere -
ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Să păstrăm pietrele noastre,
Am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii!
Trăieşte visul! Felia ta este la mine.
A venit vremea, visează-l,
închide ochii şi trăieşte secvenţa de-acolo!
Un timp premeditat altor timpi,
Te aştept în vis sau, şi mai bine, primeşte-mă în visul tău!
Privindu-ţi chipul, ai să zâmbeşti,
e ca şi cum te-aş fi cunoscut sau, mai precis, recunoscut.
Vino, de vrei să te visez!
Voi veni în visul tău, te vei oglindi,
vioara mea, “Un cântec a trecut prin zidul de piatră”!
Pasăre de foc e iubirea,
Priveşte marea întâmplare! Simţi, spune, tu simţi?
O fată ţi-a străbătut timpul,
un alt timp în acest Poem nocturn,
- Timp
de-amintire, timp de uitare -
Două clipe, mai mult decât una! Mâine e prea departe,
căci odată venit aici somnul se desprinde,
totul se uită,
rămân sclipiri, frânturi de vise, incertitudini,
un gest, un zâmbet, o adiere,
iubirea ce-ndepărtează întunericul,
nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui.
În lacrimă e împletită iubirea.,
Tu... Eu... Atât de aproape şi totuşi departe!
...........................................................................…......
Între singuratate şi destin ne pendulează timpul!
Totul se derulează ca şi cum,
pe un drum nesfârşit,
pentru o clipă, ţi-apar călători în calea ta
care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta.
Alţii, te-nsoţiesc un timp, apoi
la o intersecţie de drum, dispar fara motiv,
topindu-se ca nişte umbre.
E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi
să-ţi ocupe gândurile şi fantezia,
rupându-ţi chiar inima,
înainte de a se înţelege ceea ce erau, nişte năluci.
Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine...
Între chin şi sublim, o punte de nuferi
