O carte de ținut pe noptieră

„Nu există un motiv mai mare să plângi decât să uiți a plânge.”-Seneca-

 

Plânsul este o reacție naturală la unele emoții. Plângem ca reacție la stres, frustrare, durere și chiar bucurie. De asemenea, plângem pentru a ne exprima sinceritatea sau aversiunea. Datorită plânsului reușim să ne gestionăm durerea și suntem capabili să ne recunoaștem emoțiile, să ne ascultăm și să ne simțim mai bine. Cu toate acestea, se întâmplă adesea să nu putem plânge. De ce se întâmplă aceasta?

 Cartea Mihaelei CD deschide mintea și vindecă... pentru că prin povestea de viață a personajelor, ne conectează cu lumea, ne oferă modele de identificare sau stimuli pentru a scăpa de un anumit tip de disconfort.

Autoarea ne permite să călătorim și să facem parte din „lumea Anei” pentru a-i descoperi profunzimile. Este o călătorie care ne va ajuta să înțelegem, ne va îndemna să acceptăm diversitatea. Pe parcursul acestei călătorii vom acumula experiențe, ne va înflori speranța, vom avea certitudinea că...„va fi bine!”

Mihaela CD scrie în detaliu, niciodată previzibil. Scrie cu atâta intensitate și precizie încât „acțiunea” pare desprinsă dintr-un film. În plus, intriga se desfășoară cu fel și fel de întorsături și te ține în suspans, arată ce înseamnă a fi incapabil atunci când destinul își dezlănțuie furia. Ana va accepta sau nu superioritatea acestuia?

Viața este plină de pierderi. Cu toții experimentăm pierderi la un moment dat, pierderi care pot fi greu de depășit, însă le putem folosi pentru a învăța despre noi înșine și despre viață. Ființele umane sunt făcute să suporte dificultăți, dureri și evenimente neașteptate. Un doliu este un eveniment care îndurerează. După un doliu se schimbă viața și percepția asupra acesteia iar durerea provocată va însoți persoana îndoliată pentru o lungă perioadă de timp, uneori pentru totdeauna. Dispariția unei persoane dragi este un eveniment șocant, pierderea ireversibilă și durerea pe care o implică nu sunt niciodată lucruri ușor de rezolvat. Unele persoane îndoliate se agață de amintiri și se „ghemuiesc” în propria lor durere, altele preferă să privească înainte și caută noi stimuli pentru a ieși din „cochilie”. Cum va trece Ana peste „blocajul emoțional”, în cazul în care acesta se va instala din cauza loviturilor necruțătoare ale destinului? Va accepta „doliul”? Îi va reapare interesul pentru ceilalți și va avea noi proiecte de viață? Va găsi modalități de a da un sens durerii și suferinței?

Copiii pot da părinților o putere incredibilă, chiar și în cele mai dificile momente ale acestora. Copiii Anei o vor ajuta să meargă înainte și să își reînnoiască speranța?

Să te îndrăgostești din nou după moartea partenerului tău este posibil și de dorit. Va exista această posibilitate și pentru Ana?

Mihaela CD ne ajută să înțelegem că pentru a merge înainte nu trebuie să ignorăm durerea, ci trebuie să simțim, să acceptăm, fără nicio teamă. După un doliu ne schimbăm și este corect să acceptăm schimbarea! Numai așa vom reuși să trăim o viață în care durerea, în timp ce ne însoțește, să nu ne copleșească.

„Femeia care a uitat să mai plângă” stârnește emoții, emoții care ar putea să-l conducă pe cititor ...la un plânset eliberator. Acesta s-ar putea să creadă că plânge doar din cauza poveștii, însă de fapt va plânge și din cauza propriilor experiențe.

Visele premonitorii pot fi definite ca acele imagini și situații pe care le trăim și le vedem atunci când dormim și care se repetă uneori în realitate, într-un mod identic sau în orice caz foarte asemănător. Visele au fascinat ființele umane încă din timpurile preistorice, însă datorită lui Sigmund Freud au devenit un instrument în cultura populară, un instrument pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Ana va reuși să interpreteze sensul viselor sale premonitorii? Va reuși să se cunoască pe ea însăși?

Cât este de subțire firul dintre real și ireal? Mihaela CD întreține suspansul, stimulează curiozitatea și atenția printr-o intrigă complexă, bine structurată, plină de anticipări și regresii, cu un ritm antrenant iar viteza acțiunii crește și coboară, ca valurile unui ocean.

Personajele din cartea Mihaelei CD nu sunt previzibile, stereotipe și neinteresante, acestea fiind bine dezvoltate și credibile în modul lor de a se exprima și de a interacționa.
Autoarea nu a căzut în „capcana” de-a spune același lucru în moduri diferite iar fiecare parte a cărții ajută la continuarea intrigii. Cititorul nu va trebui să citească o propoziție sau un pasaj de mai multe ori pentru a-i înțelege sensul, fiindcă Mihaela CD își exprimă ideile în mod clar și folosește un limbaj potrivit contextului. Cuvintele acesteia sunt simple, cuvintele simple fiind de obicei cele mai eficiente: stârnesc emoții profunde și transformă locurile comune în locuri speciale. Autoarea nu „insistă” pe descrierea locurilor, însă valorifică peisajul sufletesc al fiecărui personaj în parte.

„Femeia care a uitat să mai plângă” m-a fascinat în așa măsură încât am recitit anumite pagini ale cărții de mai multe ori. Mulți scriitori au „scrisul” în inimă, însă doar câțiva sunt capabili să scrie atât de simplu și cu atâta profunzime. Fiecare cuvânt își are locul cuvenit și transmite „energie” celor care doresc cu adevărat să experimenteze o călătorie interioară pentru a găsi acolo forța necesară de a continua lupta cu destinul. În cartea Mihaelei CD am regăsit călătoriile mele interioare, reflecțiile, entuziasmul și disconfortul meu. Am plâns și uneori am uitat să o fac...

Vorbele rău intenționate din spatele oamenilor au făcut întotdeauna parte din fiecare comunitate, mare sau mică. Dacă oamenii vorbesc de rău despre tine, probabil că nu este deloc vina ta. Nu poți controla ce spun alții despre tine, însă poți alege cum să reacționezi.
Dacă oamenii vorbesc de rău despre tine, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-i ignori. Ana va ignora „bârfele”?

Mihaela CD scrie cu dragoste și empatie, sentimente care au ieșit și s-au unit cu universul, așteptând ca fiecare cititor să preia „substanța” necesară pentru propria călătorie interioară. Autoarea este delicată și profundă când vorbește despre sentimente, nu riscă niciodată să fie plictisitoare, emană poezie fără a scrie în versuri, fără metafore forțate, fără accent.

Mihaela CD are abilitatea de a răsturna cursul evenimentelor și simțul poveștii... cu un singur cuvânt sau o simplă propoziție. „Femeia care a uitat să mai plângă” este acea carte pe care o ții pe noptieră, mereu lângă tine, știind că fiecare pagină te poate înțelege cu adevărat!

Sfârșitul unei povești poate face diferența între o poveste grozavă și una mai puțin grozavă iar autoarea știe acest lucru, reușind să creeze un final surpriză care să dea sens semnelor de întrebare ale conflictului personajului, dar să lase ceva important nerezolvat, pentru a stimula imaginația cititorului.

„Femeia care a uitat să mai plângă” are un final surprinzător. Autoarea îi va da posibilitatea cititorului să-și imagineze rezultatul poveștii fără a-i spune în mod explicit cum să interpreteze o schimbare de ultimă oră a evenimentelor sau o revelație, însă îi oferă acestuia elementele pentru a-și putea imagina cum vor decurge lucrurile.

Povestea Anei poate avea mai mult de un final, însă îmi place să cred că... indiferent de finalul ales de cititor, până la urmă „va fi bine”! Îngerii păzitori spun întotdeauna adevărul! Da, va fi bine!

Lăcrimioara Iva-

scriitoare, poetă, membru al Uniunii Scriitorilor din România,

redactor șef la Magazin critic și Cutezător,

redactor șef la Sintagme codrene,

președinte Euro Education Sardinia.

O carte presărată cu ” licurici de amor”!

 

O carte presărată cu licurici!
„Iubește-mă în fiecare anotimp” este o carte plină de sentimente și emoții. Nu se putea altfel, dat fiind că poartă semnătura Mihaelei CD, o autoare care are un suflet delicat, precum cuvintele ei. În poeziile acesteia există o sensibilitate unică, o armonie de sentimente profunde și spontane care reflectă caracterul său și bucuria de a trăi. Poeziile din această carte au o frumusețe aparte și reflectă, în formă, o măiestrie a compoziției în versuri. În esență, ele exprimă sensibilitatea unei femei minunate care știe să îmbine în versuri frumusețea naturii, simplitatea sentimentelor de iubire și puritatea lucrurilor simple.
Cartea captivează prin zbor, „zborul într-un dulce alint” al unui poem de iubire și oferă cititorului șansa la „obiectivism”, autoarea având amabilitatea de a-i „împrumuta” ochii pentru ca acesta să vadă prin ei inconsecvențe, greșeli, speranțe, regrete...
„Iubește-mă în fiecare anotimp” este o carte în care cuvintele, ritmul scrisului, transmit în totalitate emoțiile autoarei.
Poezia Mihaelei CD nu este doar o poezie a tandreței, ci și o poezie a înțelepciunii care ne face să reflectăm asupra iubirii, a vieții..., ne impulsionează să căutăm răspunsuri la unele dintre marile „de ce-uri” ale existenței noastre și ne „lteeportează” într-o lume exotică de magie și iubire.
Mihaela CD trăiește între inima sa și inima celorlalți! Din prea multă iubire, poeta empatizează cu aproapele său, fie când acesta lăcrimează-fericit, fie când lăcrimează- trist.
Existența Mihaelei CD are sens datorită companiei celor dragi, însă mai ales a companiei „dulcei sale jumătăți”.
Poeziile din cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” sunt dedicate unui act pe cât de simplu, pe atât de complex: IUBIREA! Mihaela CD are „versuri potrivite” pentru fiecare cititor în parte și oferă „mângâieri” de care oricine are nevoie la un moment dat.
Autoarea oferă iubire necondiționat și iartă multe defecte, știind că a iubi înseamnă a ierta.
Marile povești de dragoste devin din ce în ce mai bune pe măsură ce trec anii, iar Mihaela CD continuă să iubească știind că iubirea grozavă de astăzi va fi o iubire și mai grozavă...mâine. Nu se mulțumește cu puțin, nu trăiește doar pentru a fi iubită, aceasta trăiește și pentru a iubi, un motiv uman și unul care ține de sfera divinului.
Fiecare dintre noi avem pe cineva care ne luminează universul. Pentru Mihaela CD acel cineva este „soțul iubit”, soț a cărei fericire contează mai mult decât fericirea ei.
A iubi înseamnă a fi doi într-unul, „a sorbi din ochi văpăile din ploi”, „respira doar amândoi”, a dărui, însă mai ales a primi: „M-ai adorat în revārsāri nāucitoare/ Mi-ai oferit tot ce-am visat și am dorit”.
A fi profund iubit de cineva îți dă puterea de a fi împăcat cu propria conștiință: „Te-ai arătat în pragul sorții/ Cu brațele tale încărcate de dor!”, „Împăcată îmi este azi conștiința/...i-am pătruns adâncul străfund”./
A iubi profund înseamnă a găsi pe cineva care „să îți răsplătească rațiunea de a fi”,/ a iubi mereu...„Tu-mi răsplătești rațiunea de a fi/ Și-atâta timp cât bunul Domn va vrea/ Simțind iubirea-ți, mereu te voi iubi./
„Șoapte de iubire” (duet în proză) sunt șoapte care sunt dovada unei legături trainice, a unei binecuvântări.
Atât „el” cât și „ea”... „vibrează în vălvătăi împerecheate pe-o infinită melodie a dragostei” și sunt fericiți să își mărturisească iubirea, bucuria clipelor în doi”. Din declarația lor de dragoste învățăm simplitatea de-a iubi.
Viața este frumoasă atunci când iubești! Multe versuri ale autoarei ne întăresc această certitudine: „Tu mi-ai pictat pe cer iubirea”/, „mi-ai dat sevă, din seva ta/ să-nmuguresc în flori de măr /, „mi-ai clădit în veșted câmp/ lanuri mlădioase, vii și calde/”, „lumină ești spre drumul drept/
ești tot ce mi-aș fi putut dori”./
Mihaela CD iubește și în timp ce iubește... „învață cât cântăreste „te iubesc”. Aceasta îi este iubitului „aer și pământ” și îi dăruiește „nu doar o poezie, ci chiar un volum de poezii”. „Petale fine zămislite din iubire/ Ți-am desenat pe țărmul adorat/ Și-am prins în caiere de fericire/ Drapelul dragostei cel înflorat”/, „Și-atâtea fire de nisip vibrează/ Sub pasul orchestrat de amândoi”./
Sunt momente în care Mihaela CD oferă mai mult decât primește, însă sunt și momente în care acceptă să primească mai mult decât este capabilă să ofere: „ ...din fragedele mele gânduri ,/O mare de iubire vreau să-ți dăruiesc/ Și-am parfumat cu drag aceste rânduri,/ Cânt și descânt iubirea noastră/ Ce mi-e noroc și binecuvântare/ Și-mi înfloresc simțiri în glastră ...”/, „Tu mi-ai înlăturat din suflet schija”/, „Mi-ai oferit cerul ce mi l-am dorit ”/ , „În albe nopți ce-s chin și pace/ Mi-ești undă și îmi ești nucleu”./
O persoană care te iubește necondiționat, te ajută să câștigi încrederea în tine însuți. Mihaela CD a câștigat această încredere și drept urmare „valsează cu împlinirea”.
A iubi înseamnă a accepta persoana pe care o iubim așa cum este, cu toate punctele sale forte sau mai puțin forte, îndrăgostindu-ne de unicitatea sa. A încerca să schimbi pe cine iubești înseamnă că nu-l iubești deloc? Uneori este posibil să dorim o schimbare a persoanei iubite, într-un mod dezinteresat, adică să dorim o schimbare care să o facă pe persoana respectivă să fie mai fericită.
Iubirea Mihaelei CD nu este doar o formă de afecțiune, ci și o virtute care reprezintă bunătatea, compasiunea, apropierea dezinteresată, fidelitatea și dorința de a-i fi bine celuilalt. Fiecare iubire este romantică, romantică fiind și iubirea poetei care într-o oarecare măsură îl idealizează pe cel iubit: „ soare-mi ești în orice anotimp”/, „Ești roza vieții mele și al meu răstimp”/ , „Tu-mi ești un râu cu apā linā/ Ce mā cuprinzi, mā limpezești”/, „Tu-mi ești o scumpā melodie/ Mi-ești vânt , sārut de primāvarā/ Mi-ești aer, piatrā..., temelie”./
Mihaela CD speră, visează și dorește ca persoana iubită să-i fie:„ alint pictându-mă-n culori ”/, „Și vers să-mi fii și-o poezie/ Să-mi fii simțaminte, o mie! ”/, „Să-mi fii tot ce-am iubit prin lunci/ Să-mi fii tot ce mi-ai fost atunci...”/
Dragostea poetei și a „jumătății sale de sferă” nu este doar un sentiment, ci este compusă și din acțiuni: „Și-amorezați în umed fum/ Am tot valsat printre castani”/ , „Ne-am adorat printre troiene / Și am vâslit pe tulburi māri”/ , „noi respiram în tandem/ Dansul dragostei l-am dansat / Un unic, TU si EU amorezat”./
Pentru unii dragostea adevărată durează o clipă sau puțin mai mult, pentru alții dragostea este un sentiment supus judecății timpului, însă doar odată cu trecerea timpului se poate înțelege sensul ei. Dragostea Mihaelei CD a fost supusă judecății timpului, iar din versurile autoarei îi putem înțelege sensul:
„Dar dragostea noastra profundă/ Nu-i chip s-o inunde nici un val/ Inimile bat pâna la ultima undă/ Trăind intens iubirea atemporal”/, „Și-am împletit fire de amor/ Țesute-n iubirea adevarată/ Și dragostea sinceră cu dor/ În căsnicie lungă, minunată!”/, „Iubirea noastră veșnic nouă/ Șezând mereu cu noi la masă”/, „Și-adăpostiți am stat de ploi/ Într-a iubirii noastre locuințe”./
Poeta evocă o lume de senzații delicate și nostalgice, într-o perspectivă atemporală, iar uneori ne demonstrează că prezentul poate fi trăit și în locul viitorului.
În poeziile sale prezentul este folosit și cu o funcție atemporală, fiindu-ne prezentate întotdeauna „adevăruri”valabile în fiecare anotimp.
Alchimia este în general definită ca arta sau știința transformării sau transmutării lucrurilor, este procesul de transformare prin care unele elemente sunt schimbate pentru a avea ca scop îmbunătățirea.
Alchimia în dragoste poate fi considerată ca unirea a doi oameni care, împreună, se îmbunătățesc reciproc, producând un efect mai rafinat decât cel original...
„Și-n alchimia iubirii prescrise/ Dezlănțuită joacă frumusețea/ Vedetă-i într-un lan de necuvinte/ Clipa ce-i pecetluită de-un sărut/ ...ea trăieste-n amintiri cuminte/ Ștampilă seacă, a amorului tăcut”./
A da sfaturi pare a fi ușor, însă nu este. A da sfaturi este o artă! Mihaela CD este un maestru al acestei arte. Sfaturile acesteia sunt sfaturi eficace, cu adevărat utile, neavând efectul să coboare motivarea sau imaginația creativă a cititorului.
„Ascunde gândul rāzlețit/ Îngheațā clipa care geme”, „Ascultā-ți clipele ce tac/ Păstrând parfum de azalee”/, „Dezgroapā lira de smarald/ Revarsā din adânc iubirea/ Și-alintā-te cu tonu-i cald/ Brodând în zâmbet fericirea”./
”Așteptând” ce-i poți fi persoanei iubite? Mihaela CD îi este:
”vinā și pācat ”, ”murmur, râset, pâine ”/, ”dans, plâns și ploi”, ”tremuratul din simțiri”/
„Așteptând” care sunt dorințele Mihaelei CD?
„Lasā-mi toamnā verdele în ochi/ Sā-mi vibreze pânā-n conștiințā/ Ruginitā-i calea cu al tāu deochi/ Lasā-mi toamnā vara în ființā!”, „Să-mi spui iubite vorbe de iubire/ Să-mi cânți un vals de amorezi ”/, „Adoră-mă iar pe coarde de vioară/ Când inima ți-e grea din depărtare”./
Unele persoane au farmecul, capacitatea de a trezi o atracție vie sau chiar irezistibilă. Mihaela CD are această capacitate? Iubitul acesteia o are?
„Ești hoț deștept, amorezat/ Care-ai știut să-ți seduci prada/ Și chiar mai mult, ai cutezat/ Să-ți ascunzi bine și dovada”/, „Felină elegantă, cucerești prin vorbă/ Mi-ai vânat inima c-un zâmbet duios/ Nu am înțelesuri, nu-i logică, nici probă/ Că-n urma vrăjii tale sunt neputincios”./
Tandrețea este limbajul secret al sufletului Mihaelei CD.
Poeta „experimentează” și savurează tandrețea iubirii celeilalte jumătăți, în fiecare anotimp al vieții, în timpul bucuriei și în cel al tristeții. Tandrețea acesteia este expresia de forță și hotărâre a unei femei îndrăgostite.
Toți avem nevoie ca inimile noastre să fie mișcate, să fie încălzite de tandrețe, toți avem nevoie de mângâierile persoanei iubite. Mihaela CD oferă și primește mângâieri, mângâieri care dau pace și putere, însă mai mult decât atât, aceasta își oferă inima.
Viața poetei se află în momentele de tandrețe pe care le dedică celuilalt.
„Fluturi de foc într-un curcubeu/ Zvâcneau iubirea lor s-o înalțe”/, „Trecute-s mândre vremuri colorate/ În verdele crud și roșul cel aprins”/, „Aleile-ncărcate-ncearca să străbată/ Prin adormite gânduri, într-un joc”, „...clipele minunate din prima vară/ Trăiesc, acolo, unde ne-am iubit!”/
Atunci când inima Mihaelei CD vibrează la „ceva”, aceasta nu se întreabă ce este acel „ceva”, ci trăiește clipa din plin, pentru că acel fior, acel sentiment, se numește viață:
„Ne contopim prin valuri împletite/ În adorate vâlvătăi de neînvins!”,
”ne-am făurit șlagăr din simțiri”/, „Stând acoperiți cu-a tinereților perdea”/, „Mii de zbateri arse în albastre zări”./
Trăirile din cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” sunt o sursă inepuizabilă de mirare, meditații și stimuli.
Fiorul pe care îl simțim în fiecare poezie este cu siguranță cea mai înaltă formă de emoție.
„Lasă-mă să-ți fiu o vară/ Și-un descânt de primăvară/ Ce-ți aduce-n prag de seară/
Tremurat, ca prima oară!”/ , „Printre raze de simțire/ Vânt să-ți fiu și dezmorțire”/, „Și-n cuibul de azur al zării/ Să-i desenăm contur iubirii noastre”/, „Sunt dor și pasăre pe ram/ Sunt vers și melodie/ Sunt tot ce-ai vrut / Sunt Tot ce ai!”/
A fi împreună cu o persoană care ne iubește și ne respectă este unul dintre cele mai frumoase și importante lucruri din lume. Povestea de viață a Mihaelei CD este o iubire „mână-n mână” care depășește fiecare încercare și dificultate, cu constanță, perseverență și sprijin reciproc.
„Și-am strâns în holda bucuriei/ Ani mulți...și vom mai aduna!/ Iubirea pus-am piatra temeliei/ Ce nu se clatină de-i vreme rea”/, „Noi am decis sa nu privim în jos/ Și să rămânem sus, acolo-n vârf/ Să facem casa într-un loc frumos/ Iar bătrânețea s-o privim amorf!”/
Un cuplu fericit care se recunoaște în dragoste, provoacă timpul și privește bătrânețea ”amorf”, cu indiferență.
„Ne-nvrednicim sufletul din noi/ În drum spre-al senectuții ateneu”/, „Suntem un cuplu și ne bucurăm/ Cântecu-n doi răsună mult mai bine!”
„Mână-n mână”prin anotimpurile vieții, o călătorie frumoasă și fascinantă, o călătorie în care iubirea s-a maturizat și continuă să se maturizeze.
„Ne-au înverzit ai dragostei muguri/ În anii din ai tinereții crâng”/,„Scăldați de razele de soare ale verii/ Ne-am adunat prețioase amintiri”/, „Prin toamne ruginite de tristeți/ Noi am trecut alături amândoi”/, „Dar ninge...ninge peste noi/ E iarnă, totu-i alb pe-afară/ Și verdele cel crud acum e sloi/ Însă în noi iubirea-i cea de-odinioară!”/, „Suntem mereu, vom fi... și am fost/ Prezenți la a dragostei conferință”./
Călătoria prin viață a unui cuplu, nu contează dacă este presărată cu lacrimi de fericire sau de tristețe, esențialul este ca cei doi să fie unul lângă celălalt și să privească cu încredere în viitor.
„Alături mână-n mână mereu/ Vom hoinări prin Univers/ Ți-s Rază, tu ești Soarele meu/ Ești slovă, iar eu ți-s vers”/, „În alte vremuri ne vom naște iar/ Și-om lua viața iar de la-nceput/ Ne-om dezvolta un nou dicționar/ Și-om inventa ce cândva am știut”/, „Ne-om înflori cu clipe parfumate/ Purtând cu noi aceeași primăvară!”/
Iubirile Mihaelei CD au formă ovală, formă care seamănă cu cea a unui ou desenat pe o foaie.
Oul este un simbol universal al rodniciei, al vieții veșnice și al învierii.
Oul ca simbol al perfecțiunii, simbolizează nașterea.
Iubirile Mihaelei CD sunt un fel de „ouă cu surprize”, în interiorul acestora există întotdeauna un dar, ceva care să bucure, să încânte!
„Să plutim pe-al iubirilor oval/ Îmbrățișați într-o visare și-o simțire”/,„Visăm ușor plutind pe clarul lunii/ Ni-s șoaptele contopite în nesomn”/, „ am semnat cu fericirea/ Contract pe veci să te iubesc!”, „Din drum pe potecă se-abate/ O clipă fecundă ce-a renăscut”./
În unele poezii ale Mihaelei CD tăcerea este o protagonistă invizibilă, însă captivantă.
Poetei îi este teamă de singurătate, însă uneori caută liniște și nu vrea să i se pună întrebări.
Tăcerea Mihaelei CD este o „realitate tăcută” sau doar parțial dezvăluită, care devine centrul expresiei sale artistice.
„Nu mā-ntreba de nimic acum/ Nici de-s vie ori sunt moartā/ Nu-ntinde miere peste scrum/ Lasā-ți cuvintele la poartā...”/, „Bucăți de cer se cern în fumul serii / Și vii emoții mă cuprind din depărtări/ Miresme se îndeamnă-n pragul verii/ Hoinare clipe ce-s pierdute-n căutări”./
Mihaela CD cinstește „comorile regăsite prin amintiri”, însă multe din dorurile sale pot lăsa repetente... „orele tinereții”:
„Orele tinereții azi ni-s repetente/...n-au trecut al dorului examen/ Rămas-au numai clipele ardente /Ascunse prin culori de ciclamen”/, „Ne amăgim din nou încă o clipă/ Și iar ne râde tinerețea în priviri / Și-nfulecăm amor arzând în pripă/ Lăsând orele repetente-n amintiri”./
Dorințele sunt similare speranțelor, sunt „ceva ce vrei cu adevărat să devină realitate”.
Fiecare iubire a Mihaelei CD a devenit o înțelepciune: iubirea față de natură, de cei plecați la ceruri, de aproape, de cealaltă jumătate...
„Pictează-mi dragostea-n surâs/ Și vânticel firav de primăvară”/, „Clădește-mi cărămizi de fericire/ Și-apoi pictează-mă cu dragoste!”/, „Prin băltoace cu rubine/ Vrei s-așezi clipe de lut/ Lasă-mi simțirile pline/ Nu întoarce timpul mut”/, „Tu, Doamne, ce pe toate le-mplinești/ Să te-ngrijești de scumpa, maica mea/ Că-n țară, doru-i plânge prin ferești...”/
Fiecare moment al existenței Mihaelei CD este legat de un cântec care contribuie la înfrumusețarea amintirilor sale și la amplificarea lor. Pentru sentimentele și acțiunile noastre, o melodie , mai ales una de iubire, poate avea o mare importanță, o importanță pentru o clipă sau pentru eternitate.
„Haideti să cântăm această melodie/ Să dăruim iubire și dragoste în jur / Și să ne fie fiece zi motiv de fericire/ Că nu știm cât om mai fi prin împrejur... ”/
Ce lume este dincolo de cuvinte? În cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp”veți găsi cheia care va deschide poarta acelei lumi, o lume în care „pe străzi înfloresc cireși”, „bolta cerne licurici de stele”, o lume în care „Domnul cu-a sa dăruire/ Din Raiul Sfânt trimite nor/ Ploi de talent și miruire/ De iscusință și mult spor”./
O privire de dragoste, intensă și plină de semnificații, este rareori uitată.
„Privirile” Mihaelei CD nu sunt goale, ci sunt pline de sens, transmit infinite senzații și
comunică, provoacă, seduc... Uneori sunt priviri sfioase din cauza timidității și jenei, alteori sunt priviri mângâietoare datorită iubirii... , însă de cele mai multe ori sunt priviri „căutătoare”. Mihaela CD nu caută doar răspunsuri în ochii celuilalt, ea caută și acel sentiment de romantism care dă fiori clipei și mai mult decât atât, aceasta reușește să stârnească curiozitatea aproapelui de-a privi dincolo de ceea ce se vede, de-a afla ce șoptesc trădările din privire, de-a deconspira locul de ascunziș al secundei:
„Trădările tale din ochii de smarald/ Șoptesc păcătoase gânduri netrăite”/, „În ochii triști se ascunde secunda/ Ce-o tot revezi ad-hoc, la infinit”./
Drumul către destinația noastră nu este întotdeauna drept, putem lua o cale greșită, să ne pierdem, să ne întoarcem. Contează pe ce drum pornim sau ceea ce contează este să pornim la acel drum? Pe „aleile iubirii”Mihaelei CD există întotdeauna o emoție care așteaptă să fie spusă.
„Îți aud pașii răsunând pe caldarâm/ Și-observ în seara ce se lasă pe alei/ O umbră zveltă pe al viselor tărâm/ Un amalgam ce are iz de flori de tei”/, „O, du-te sau rămâi și nu-mi da pace/...ador să ascult muzica pașilor tăi ”/, „Cu pașii repezi răspundea/ Femeia tristă sub umbrelă”/, „Și demn își purta o poșetă/ Ce-n umbra ei se balansa/ Straina elegantă și cochetă/
Prin ploaia deasă avansa”./
În cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” bătăile inimii autoarei sunt în ton cu ritmul naturii, universului...Mihaela CD ascultă bătăile de inimă ale iubitului, iar bătăile de inimă ale acestuia îi umple latura goală. Fiecare poezie conține propria lecție despre cum să îți îmbunătățești clipa, cum să „Înghesuim un ocean într-o undă ”/ și cum să aduni „stropi din fiecare slovă” și „să-i reverși prin poezie”./
Mihaela CD este căutată în vis de săruturi catifelate care„ dansează pe al clipei tandru cânt” și „în graba febrilă a limbii de foc” aceasta „îi fură ceasornicului o secundă”, „Sărută-mi lacrima ce cade/ Din ochiul plin ce plânge de dor/ Și pe a vremii esplanade/ Presară-mi licurici de amor/”, ”Ține-mă aproape de tine/ Să-ți respir viața timid prin puls/ Dă-mi vestea că ne va fi bine/ Dă-mi azi al fericirii impuls ...”/
Cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” are alei plantate cu arbori, iarbă, flori, vise, speranțe, împliniri și este presărată cu „licurici de amor”. De ce ”licurici”? Licuricii preferă să strălucească în colțuri intime și au curajul de-a sfida întunericul... aproape mângâindu-l, iar cititorul va zâmbi, gândindu-se că acea lumină îi aparține în totalitate și cu siguranță va încerca s-o aprindă și-n inima sa!
Da, „Iubește-mă în fiecare anotimp”este o carte presărată cu licurici, iar Mihaela CD a lăsat licuricii aprinși!
A transforma cuvintele în tăceri, nevăzutele în văzute, o pată galbenă într-o lună, o pată roșie într-o inimă, o poezie într-o pictură și o pictură într-o poezie..., ține de domeniul „înzestrării divine”!
O adâncă reverență maestrului Mircea Rustiuc care și-a înmuiat pensula în suflet și a reușit să picteze lumea interioară și exterioară a poetei Mihaela CD.
Lucrările maestrului nu oferă doar un spectacol pentru ochi, nu exprimă doar emoții, ci sunt și un motiv de meditație, exprimă forța realității, hipnotizează... Maestrul Mircea Rustiuc dă o formă fiecărei emoții, unește lumi vizibile cu lumi invizibile și prin fiecare culoare exprimă nu doar starea sa de spirit, ci și a autoarei.
Opera maestrlui Mircea Rustiuc este o poezie, iar opera Mihaelei CD este o pictură! Aplauzeee!

Lăcrimioara Iva- scriitoare, poetă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor șef la Magazin critic și Cutezător, președine Euro Education Sardinia.

LACRIMIOARA IVA -CATIA, GUSTUL AMAR AL TRADARII

 A mângâia lacrimi neprelinse!

Adesea, pentru a scrie un roman interesant, nu este necesar să se creeze intrigi greu de înțeles sau să fie construite registre lingvistice sofisticate. Adesea, cea mai bună strategie este să se vorbească inimii cititorului, empatizând cu acesta.

„Catia, gustul amar al trădării|” este un roman de dragoste care stârnește o serie de emoții, hipnotizează și captivează, te ține ancorat de pagini cu interes constant pentru a descoperi evoluția faptelor, trădările și întorsăturile fiind mereu la pândă, iar „rezultatul final” imprevizibil.

MARA POPESCU-VASILCA empatizează cu cititorul, vorbește inimii acestuia

cu lejeritatea și sensibilitatea de care este capabil doar un maestru al cuvintelor, ajutându-l să o înțeleagă pe Catia și să se conecteze sufletește cu aceasta.

Viața Catiei este o înșiruire de dezamăgiri, însă mai ales dezamăgiri în dragoste!

Fiecare dezamăgire a acesteia este o stare de spirit care apare după ce își dă seama că o anumită persoană nu este ceea ce credea că este. Cum va reacționa? Își va deschide larg ochii înainte de-a se „aventura” într-o nouă poveste de iubire? Își va „fereca”porțile inimii?

Dezamăgirile te schimbă. Ele fac inimile mai reci, temerile mai evidente și sufletele mai grele. Fiecare dezamăgire frânge ceva în noi și face teribil de dificil să credem din nou în ceilalți. Dezamăgită fiind, Catia se va mânia și își va pierede încrederea în ceilalți sau își va transforma mânia în putere, puterea în pasiune, pasiunea în dragoste?

Catia va fi pentru cititor o continuă sursă de întrebări și revelații.

MARA POPESCU-VASILCA  are harul de-a ține cititorul în suspans. Când în ochii Catiei se oglindesc „splendori”, dintr-o dată aceasta cunoaște dezamăgirea...Când mersul Catiei devine zbor, dintr-o dată... cineva îi taie aripile.

Încrederea este piatra de temelie pe care se întemeiază întreaga noastră viață. Începem cu încrederea în sine, pentru a ajunge la încrederea față de cei care ne cresc, apoi încrederea față de primii prieteni, primele iubiri...  Maria Popescu-Vasilca ne ajută să reluăm aceste etape și să reflectăm asupra relațiilor care ne înconjoară.

Încrederea este protagonistul vieții noastre, o încredere cu nuanțe în continuă schimbare. Prieteniile, iubirile, relațiile de muncă sau de familie se bazează pe încredere, însă nu ar funcționa fără încrederea în sine. Va funcționa în cazul Catiei în funcție de modul în care aceasta se va raporta la ceilalți și la experiențele de viață prin care va trece?  Catia va redescoperi plăcerea de a avea încredere în abilitățile sale, se va consola după o trădare? Fără încredere nu am putea atinge obiectivele pe care ni le-am propus. În absența încrederii, toate valorile eșuează.

Valorile Catiei vor eșua? După o trădare aceasta  va găsi liniștea interioară și un balsam pentru durere?

Care este cel mai greu lucru după o trădare? A ierta! Catia va reuși să ierte?

Pierderea încrederii în cineva sau ceva este o experiență negativă, care ne poate descuraja profund și face pesimiști, ne poate determina să ne închidem în noi înșine. Când ne pierdem iremediabil încrederea, ceva în noi se înnorează, însă nu trebuie să ne lăsăm sufletul invadat de gânduri excesiv de negative. Catia își va lăsa sufletul să fie invadat de gânduri excesiv de negative?

Inocența Catiei este una prticulară, o inocență pe care unii dintre noi o avem mai ales atunci când nu ne așteptăm să fim răniți.

Va dispărea inocența Catiei când Mircea va rupe „iluzia” că o place?

Unii bărbați din viața Catiei, consideră că inocența acesteia este fascinantă deoarece oferă oportunități „delicioase” de exploatare.

Prima dragoste este specială pentru că vine dintr-un sentiment nou, niciodată trăit până în acel moment și care cu greu se va putea repeta. Cum va reacționa Catia când se va îndrăgosti de Mircea? Inima Catiei va fi uluită de acest sentiment necunoscut și va bate incontrolabil, copleșită fiind de emoții care o vor umple și o vor face să uite orice altă plăcere.

Catia, din păcate, va experimenta o dragoste care este  frumosă și perfectă în aparență, însă de fapt este fragilă și fără profunzime.

De-a lungul vieții , unei persoane îi este greu să rămână fidelă față de tot ceea ce îi pasă: iubire, prieteni, idealuri... Catia va rămâne fidelă?

O prietenie construită de-a lungul timpului rămâne un punct de referință constant pentru viața noastră, o certitudine indisolubilă chiar și în momentele mai puțin ușoare.

Prietenilor adevărați le putem împărtăși totul, de la cele mai bune momente până la cele mai dificile. Paula și Catia sunt prietene adevărate? Vor rămâne mereu aproape una față de inima celeilalte?

Fiecare experiență trăită sau persoană întâlnită ne lasă ceva din sine, îmbogățindu-ne din ce în ce mai mult. Experiențele trăite și persoanele întâlnite, o vor îmbogăți pe Catia? Iubirile acesteia sunt doar iluzii?

Uneori relația de prietenie dintre un bărbat și o femeie se transformă într-o relație de iubire. Prietenia dintre Catia și Dan va avea parte de această transformare?

Povestea de viață a Catiei te face să reflectezi asupra importanței încrederii și îți dă forța să depășești dezamăgirea.

A trăda încrederea cuiva sau a te simți trădat este neplăcut și dureros, produce senzații și sentimente conflictuale, cum ar fi: furia, indignarea, ostilitatea... Chiar dacă trecem prin experiențe dureroase, nu trebuie să ne ascundem în spatele suferinței, să ne interiorizăm, ci va trebui să facem orice pentru a vindeca rana și să oferim o nouă încredere celor care o vor merita!

Încrederea este un ingredient fundamental în orice poveste de dragoste, dacă lipsește, relația nu va merge niciodată prea departe.

Poeveștile de dragoste ala Catiei cât de departe vor merge?

Într-o perioadă a comunismului persoanele aveau sentimente și speranțe cu aripi în lanțuri. Catia are un control clar al sentimentelor, chiar dacă acestea au interdicție la zbor?  O va ajuta generozitatea și deschiderea inimii față de ceilalți?

Aceasta crede în potențialul și capacitățile sale și va reuși să realizeze ceea ce și-a propus? Va da dovadă de o conștientizare profundă și, prin urmare, va avea o dorință puternică de a recupera relațiile pierdute și de a le revitaliza cu noi intenții și energii reînnoite?

Dezamăgirile o vor nemulțumi față de ea însăși, însă nu îi vor scădea valoarea și nici nu-i vor lua demnitatea, ci o vor maturiza.

Trădarea are mai multe gusturi! Trădarea Catiei are gust amar, însă un „amar-aspru” care fortifică.

După o trădare te simți atât de ofensat și ridicol, încât uneori cauți răzbunare. O alegere care poate oferi o oarecare ușurare și  puțină satisfacție, însă benefic ar fi să alegi iertarea. Care va fi alegerea Catiei?

Este firesc și spontan să simțim o dorință instinctivă de a ne răzbuna pe cei care ne-au făcut rău, ne-au pus în pericol, ne-au batjocorit.

Cert este că dorința de răzbunare nu se află deloc printre acele sentimente pozitive care ne fac să creștem sau care ne fac oameni mai buni în ochii oamenilor și, mai ales, în fața conștiinței noastre.

Romanul scriitoarei MARA POPESCU-VASILCA oferă reflecții cu adevărat interesante, care permit cititorului să pătrundă adânc în această stare de spirit: răzbunarea.

Catia după ce se va răzbuna, se va simți superioară față de cei care au coborât atât de jos încât i-au provoacat răni sufletești?

Securitatea, serviciile secrete românești, a fost în cei 24 de ani de dictatură a lui Ceaușescu, agenția care s-a ocupat de „a face treaba murdară” a „epocii de aur”. George  o va racola pe Catia pentru a deveni agent al acestei agenții. „Colegialitatea”dintre ei se va transforma într-o relație de iubire?

Ce secrete se ascund dincolo de aparențe?

Aparența în multe cazuri nu corespunde realității și reprezintă o capcană pentru minte și simțuri.

Pentru a te intrega în societate, mai ales într-o „epocè de aur|”, adesea trebuie să te folosești de aparențe și trebuie să porți o mască care are caracteristici conforme convențiilor. Cei care se răzvrătesc și aleg să nu salveze aparențele, riscă să fie judecați și izolați.

Catia se va răzvrăti?

MARA POPESCU-VASILCA  reușește să dea un sens aparte relației dintre Catia și părinții acesteia care o vor susține în alegerile sale de viață și îi vor acorda un sprijin moral și material, sprijin care deseori solidifică relațiile și intensifică încrederea reciprocă.

Cu dragoste și fără a o judeca, aceștia o vor  ajuta pe Catia să-și crească cei patru copii cu tați diferiți, și „nici măcar cu o privire iscoditoare” nu o vor face „să se simtă vinovată”.

MARA POPESCU-VASILCA în opera sa evidențiază fragilitatea sufletului uman și modul în care nesiguranța ne determină să realizăm nu doar acțiuni pe care le vom regreta mai târziu, ci și fapte mai mult sau mai puțin condamnabile, fapte care ne vor marca atât pe noi cât și pe oamenii din jurul nostru.

Mulți dintre noi vom purta aceste „păcate” pentru mult timp, poate chiar pentru totdeauna.

Ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, ne continuăm viața, însă știm că acele secrete ne așteaptă acolo, în trecut, pentru a ne face să lăcrimăm-trist, să ne rușinăm, să regretăm de fiecare dată când ne vom gândi la ele.

Catia a ales să se destăinuie, să le spună copiilor adevărul.

Ce reacție vor avea copiii acesteia când îi vor citi scrisorile, mărturisirile unei mame care a luat hotărârea să divulge fiecărui copil în parte, identitatea tatălui și povestea de iubire cu acesta? Hotărârea Catiei de-a se confesa îi va schimba starea de spirit, se va simți eliberată, o eliberare binemeritată, iar secretele dezvăluite vor fi „un cadou” pentru copiii acesteia, pentru că un adevăr spus cuiva, nu poate decât să fericească.

De-a lungul anilor, Catia a tras singură de o căruță cu griji, dorințe, sentimente, deziluzii și vise neîmplinite. Întâlnindu-l pe Horia, aceasta va prinde curaj, îi va dispărea teama, știind că în doi se trage mai ușor la căruța vieții.

Schimbări, iubiri, fragilitate, obsesii, trădări..., un destin care uneori pare să se distreze, jucându-se cu viața Catiei.  Acesta își va găsi liniștea? Va avea din nou încredere în ceilalți, iar în lumina experiențelor sale de viață va reuși să întemeize o familie? Horia îi va fi soț și va deveni tatăl copiilor ei?

În opera MAREI POPESCU-VASILCA „transpare” frica de limitele impuse de către unii oameni și societate, însă în același timp nevoia de a depăși acele limite,  fascinația tentației de-a gusta din „fructul oprit”, regretele și îndoielile unei femei și ale unei mame, conștientizarea de a-ți putea schimba viața...

MARA POPESCU-VASILCA  conturează cu finețe profilul protagoniștilor, subliniindu-le fragilitatea, nesiguranța și dezvoltarea caracterului.

În acest roman emoționează nu doar poveștile de viață, ci și stările de spirit ale personajelor. M-am recunoscut mult în nesiguranța acestora, în limitele lor de autopercepție, în „evaluarea” a ceea ce este  sau nu este „acceptabil” într-o perioadă a comunismului.

MARA POPESCU-VASILCA a arătat deja în operele sale anterioare o sensibilitate puternică față de psihicul uman, „Catia, gustul amar al trădării|”  este un alt exemplu clar, este un roman  care transmite un puternic mesaj de schimbare, maturizare și speranță, un roman care te poate ajuta să te bucuri mai mult de viață și să vezi lumea nu doar cu mintea, ci și cu inima.

MARA POPESCU-VASILCA ne permite să pătrundem în profunzimea realității într-un mod singular, fără scheme sociale și ne impulsionează nu doar să reflectăm la multe aspecte ale vieții, ci să trăim fiecare clipă cu o intensitate triplă!

Pagină după pagină ai impresia că nu o  citești pe Mara Popescu-Vasilca, ci o asculți, lectura are  un ton al vocii cu pauze și cadențe care își găsește rădăcinile în valori reale.

Mara Popescu-Vasilca are  o voce care mângâie până și lacrimi neprelinse!

                                             

           Lăcrimioara Iva- membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor șef la Magazin critic și Cutezător, președine Euro Education Sardinia.

Lăcrimioara Iva – ”Dincolo de inimă sunt eu” - Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2017

         Prefața lui Ioan R.Roșiianu - Lăcrimioara Iva sau provocarea metaforei în versul aforism definește exact poezia autoarei care a publicat 19 volume, iar pentru volumul ”Răpirea din banal”, Editura Mirador, 2014 a primit premiul USR, filiala Arad.

         Se poate vorbi despre o poetă consacrată, un comentator afirmând că poezia ei se apropie de Ungaretti: ”Placată cu amintiri inima mea încă mai bate/ hei, timpule, mai trebuie să insiști pentru a-i mînca sâmburele” sau”Trădarea stă la colț, pe coji de nucă”.

         Versurile aforism care sunt o ”specialitate” a autoarei prin renunțarea la expresiile decorative al căror singur rost pare a fi acela de a ocupa spațiul tipografic conferă volumului o notă distinctă și revelații pentru cititor: ”Îndemânare – a lansa cu praștia un sentiment fragil” sau ”Caisele au prins forme – culegătorii vor veni să le pețească”.

         În alt loc: ”Colac peste pupăză, a mai venit un rid să-l găzduiesc” sau ”Iartă-mă Doamne, uneori sunt fericită fără să știu”.

         Există o anumită repetitivitate în tematică, cum spune prefațatorul, dar este una complementară, în care poeta arată, pe de o parte, că poate să abordeze aceeași temă din mai multe unghiuri, iar pe de altă parte că mânuiește cu dexteritate instrumentele cu care disecă ideea, imaginea: ”Măr în cădere! Un sadomasochist firul de iarbă, mărul”, ori, ”Mă pândesc din spatele oglinzii. Ce fac când nu sunt de găsit ?”

         Aforismul sau poezia aforism în cazul de față, este un gen literar ”riscant”.

Unele sintagme ”nu se aprind”, de exemplu: ”Inima este un fel de planetă pe a cărei orbită se învârtesc sentimentele”, dar marea majoritate a poemelor din volum sunt relevante.

         Vasile Dan afirmă despre poetă că aceasta scrie o lirică sentimental-confesivă,  fluentă  și  limpede  în expresie, că miezul liric este tocmai      o stare perpetuă de vulnerabilitate interioară a autoarei, extrapolată apoi senzorial asupra întregii lumi exterioare.

         Faptul că fiecare poem este însoțit de o traducere în limba engleză conferă volumului o arie de răspândire suplimentară, ceea ce nu poate fi decât benefic pentru autoare și editor.

Şi nu ştiu dacă aţi observat cei care vă aruncaţi privirea şi spre mine, am încercat de această dată să surprind esenţialul: Lăcrimioara Iva merită citită şi iubită în calitate de mare poetă contemporană!

                                                                              Gelu DRAGOŞ