Poeta Luminița
Postolache din Vrancea este asemeni mentorului ei Hristache Lungu un suflet de
om, de o sinceritate cum nu mai întâlnești în ziua de azi decât la copiii de grădiniță
sau ciclul primar. Așa este și poezia ei, de o sinceritate care poate să te
ducă într-o stare bacoviană! Versurile ei curg lin, când tumultos, când
melancolic și trist, depinde de starea ei, a poetei!
Ne cunoaștem de ceva vreme și nu am reușit să
legăm două vorbe despre poezie și volumele ei: ”Scântei de vise”, al doilea
volum de poezii numit ” Zbor spre Nemărginire”, ambele tipărite la editura
”Nobilis” București și cel de-al treilea volum numit sugestiv ””Buchet de
nestemate„, editura ”Armonii Culturale”, Adjud, 2020, editor scriitorul
Gheorghe A. Stroia. Ocazia s-a ivit zilele trecute când poeta mi-a oferit cea
mai recentă carte a Domniei ei. A fost un motiv în plus să discutăm și să aflu
despre personalitatea ei. Pe lângă poezie, poeta Luminița Postolache pictează
iar în viața de zi cu zi este asistent medical și însănătoșește oameni.
Despre ea a vorbit
Mariana Vicky Vârtosu, președinta Ligii Scriitorilor Vrancea în prefața celei
de-a doua cărți: ”Cum am spus, Luminița își alege tema, subiectul versificării
din întâmplări trăite, cunoscute, experimentate. Din acest motiv este adevărată
și poezia ajunge la inima cititorului”.
Revenind la poezia
scrisă de Luminița Postolache, este o poezie de o muzicalitate ce aparține doar
privighetorii. Dar ea, poeta moldoveancă, mai are o calitate, este de o
sinceritate dusă la extrem și putem afirma că este o poezie trăită cu toți
porii ei, este o poezie/mărturisire în care ideile filosofice nu lipsesc.
Știm că viața este
lucrul cel mai de preț, motiv pentru care poeta a găzduit și a fost sufletul
unor manifestări culturale numite ”Serate literar-artistice” unde s-a întâlnit
cu scriitori, actori, pictori sau muzicieni, adică tot ceea ce înseamnă trăire
la maxim! În fapt, așa cum spunea Jeremy Schwartz:” Viaţa
e preţioasă. Viaţa e fragilă. În clipa asta eşti, în clipa următoare te-ai dus.
Fiecare clipă trebuie stoarsă de tot ce se poate da, fiindcă nu ştii niciodată
când va cădea cortina”.
Luminița Postolache așa procedează! De aceea are și așa de mulți prieteni! Am
văzut asta și la Batiz sau Alba Iulia,
anul acesta.
Temele alese sunt
general valabile oricând: iubirea, trecerea timpului, frumusețea naturii,
prietenia, moartea, boala, familia, etc. În acest sens, m-a impresionat
sinceritatea, strigătul și retorica din poemul ”Ce-aș putea să mai zic?”: ”Ce-aș
putea să fac acum,/când ai plecat pe alt drum/ce-aș putea să îți mai spun/când
n-am cum să mă adun?/ce-aș putea acum să cer/ când ai plecat ușor în Cer/ce-aș
putea, tată, să zic/când simt că și eu am să pic?”.
Poeta trăiește clipa,
ea observă lanul de grâu care pentru ea și iubitul ei reprezintă un adevărat
rai, ea mulțumește divinității pentru nopțile senine în care greierii se simt
cel mai bine vara, ea „gustă” din ”taina vieții” în ”vâltoarea tinereții”.
Poeziile se citesc cu
plăcere fiindcă descoperi noi și noi valențe, atât poetice cât și biografice.
În acest sens am să apelez la aceeași scriitoare Mariana Vicky Vârtosu:
”Volumul se citește cu lejeritate, poeta Luminița Postolache nu se ascunde în
spatele unui discurs încifrat, codificat. Nu-și construiește structura
poeziilor pe strategii mitologice sau scenarii deductibile prin simboluri, sau
alte metode artistice, îngreunându-și cursivitatea discursului”.
Consider că Luminița
Postolache este o învingătoare, atât în viața de zi cu zi cât și în poezie!
Succes pe mai departe!
Gelu Dragoș, U.Z.P.R.
.
