"La moartea lui Ion Iliescu
M-am format ideologic la începutul anilor ’90, imediat după Revoluție / Loviluție.
Inevitabil, mintea mi-a fost formatată și îndoctrinată și spălată anticomunist.
Ceaușescu era Satana cu robinete de aur. Dilema era cărticica maoistă a studenților care jucau bridge în barul lui Orinoco din subsolul Arhitecturii – y compris moi.
Îndoctrinarea sorosistă funcționa pe toate canalele.
Piața Universității, pe care n-o apucasem cu jumătate de an – sosisem în București la facultate în toamna lui ’91 – era Bastilia noastră.
Eram student la Matematică, una din redutele Ligii Studențești anti-comuniste. Intrasem în Ligă din anul întîi, preocupat fiind să primesc cămin. Exemplul clasic de tînăr adolescent care a fost învățat să urască cu ură fierbinte, curată, pură.
Un animal sălbatic. Un maoist al anilor ’90. Un proto-tefeleu de cea mai bună calitate. Un personaj din The Lord Of The Flies.
Nu eram chiar în avangarda mișcării tefeliste, ca alții, de exemplu cei de la TUNȚ (Tineretul Universitar Național Țărănist, un soi de organizație a PNȚ înainte să fie PNȚ-CD). Nu prea mă duceam la chestii politice. Mai degrabă jucam bridge.
Dar orișicît, eram îndoctrinat puternic, credeam tot ce mi se băga pe sub ochi și prin urechi, fără nici un pic de judecată critică.
Carne de tun pentru îndoctrinarea sorosistă care deja funcționa cu motoarele turate. Dilema. GDS. Toate Hotnews-urile din acei ani.
Uram și disprețuiam și progresam. Și începusem să chiulesc de la cursuri și să joc bridge în Arhitectură.
Drept pentru care, pe cine uram din răsputeri? Cine era Satana, alături de Ceaușescu?
Ion Iliescu.
Ion Iliescu, comunistul. Ion Iliescu, omul rușilor, Ion Iliescu, președintele care acaparase puterea în mod ilegitim. Ion Iliescu, cel care organizase reprimarea Pieței Universității.
Iliescu, cel care întrupa cel mai bine idealul de ură al tineretului anti-comunist.
Reprezenta România profundă, săracă, reacționară, cu frică să plonjeze în viitorul capitalist.
Cei 85% dintre români cărora le era frică să taie coada cățelului dintr-o dată. Care votaseră cu Iliescu și puneau frînă samavolnică la transformarea omului nou, anti-comunist, progresist, capitalist, iubitor de străini.
Cei care nu erau de acord cu privatizarea, adică cu vînzarea mascată a României.
Cei care iubeau nostalgic cotoroagele ruginite ale lui Ceaușescu. Aduceți-vă aminte fraza sionistului Petre Roman – “o adunătură de fiare vechi”.
Pe scurt, nu era om pe care să-l urăsc și să-l disprețuiesc mai mult decît pe Ion Iliescu. Inclusiv să-i doresc moartea.
Sîntem în 2025. Ion Iliescu e pe moarte. Iar eu nu mai sînt copilul prost din anii ’90.
Aproape 30 de ani m-am certat cu taică-meu.
Pe felul în care anti-comuniștii sînt prea entuziaști în privatiza în numele marotelor anti-corupție și eficientizare. Măști pentru a justifica vinderea chestiilor profitabile ale țării către străini. Energie utilități bănci.
Eu eram puternic permeat de îndoctrinarea sorosistă, și puneam botul la toate păcălelile propagandistice.
Că nu e bine statul să dețină părți din economie.
Că privații străini sînt de bună credință, ne vor tot binele din lume.
Că nu e bine să fie monopol de stat, să se spargă în bucăți mici și să fie vîndute la străini.
Că străinii ne sînt superiori și trebuie să ne luăm după sfaturile lor dezinteresate.
Toate harnelile sorosisto-țărănisto-liberalo-pedisto-băsiste pe baza cărora am supus țara străinilor, avînd sprijinul prostesc al tineretului urban turbat de anti-comunist.
Și la care harneli “dezinteresate” taică-meu lua foc.
El lucrînd la ICPPG, un institut de cercetare din Cîmpina al Petromului și avînd experiență directă cu privatizarea Petromului la austrieci.
Privatizare care i-a amărît a doua parte a vieții și clar i-a scurtat din ea. Și-l mai amăram și eu cu tembelismele mele pionierești, de tefeleu spălat pe creier de Soros.
Destul de tîrziu, pe la aproape 40 de ani, am început să-mi dau seama cum am fost păcălit. Mai ales cît de ușor, cît de prostesc am putut fi păcălit.
Eu și mai toată generația mea, care și acum este turbat anti-comunistă și globalistă și iubește în continuare mai mult străinii decît propria nație.
Și mi-am cerut public iertare lui taică-meu. Cam prea tîrziu. Era deja bătrîn și bolnav și neputincios.
Și mi-am reconsiderat atitudinea față de Ion Iliescu.
Am aflat și de provocarea de la Tîrgu Mureș, care se dorea pretext pentru ruperea României pe principiul Iugoslaviei. În părți mici și mai puțin puternice. Transilvania la unguri, sau principat separat. Și restul României mai mică și mai neputincioasă.
Am aflat și cum s-a rezolvat. Și ce rol a avut Iliescu în păstrarea țării întreagă. Și ce rol a avut Hrebenciuc, printre altele – altă discuție. Și ce rol a avut Piața Universității în lupta pentru putere din România. Un Otpor, o Primăvară Arabă organizată absolut “dezinteresat” de către “agenturili” străine.
Am redescoperit și cum și-a avut cel de-al doilea mandat.
Și rolul lui în Pacea de la Snagov și în desprinderea României de Rusia și intrarea în NATO, mai întîi, și mai apoi și în UE. Deși unii occidentali nu prea ne voiau.
Și cum ne-am vîndut părțile profitabile din economie la străini, ca preț de tip peșcheș pentru intrarea în aceste alianțe.
Am aflat mai multe lucruri și, în bună măsură, mi-am reconsiderat atitudinea față de Iliescu. Mai neutră. Mai complexă.
Și am putut să încep să nu-l mai urăsc. Ba chiar să-mi fie ușor simpatic.
Și, astfel, m-am lepădat de sorosisme și, încetul cu încetul, am devenit (mai) patriot.
Bineînțeles că în ochii colegilor de generație am devenit răspopit și comunist și trădător.
La neo-marxiști, ca și la marxiști, ca și la legionari, ca și la naziști, e simplu. Cine nu e cu noi e împotriva noastră.
Ei, în considerare, îl urăsc de moarte pe Iliescu. Adolescenți întîrziați ideologic la 50 de ani. Care, deși inteligenți, nu-și pot recunoaște greșelile de gîndire din tinerețe și că au fost. Un exemplu clasic de rezolvare a disonanței cognitive.
Mie mi-a fost greu. Tare greu. Să mă privesc în oglindă la 40 de ani și să admit, privindu-mă în oglindă, că am fost un dobitoc.
Că taică-meu și cei de-o seamă cu el aveau, totuși, mai multă dreptate decît tembelii de copii care eram noi în anii ’90.
Că Iliescu a avut și un rol pozitiv în istoria României.
Că Soros și străinii ne-au cumpărat ieftin creierele, per un pugno di dollari și pentru un pumn de mărgele de sticlă.
Că nici nu ne-am dat seama cît de ușor am fost spălați pe creiere, pentru blugi și pentru banane.
Și că Iliescu nu merită nici să fie urît, nici să i se dorească moartea.
În curînd, Iliescu va muri. Dacă n-a și murit deja. Hoarde de tefelei, inclusiv colegii mei de generație, vor sărbători cumplit de primitiv moartea sa.
Se vor bucura. Își vor explica public bucuria morbidă. Se vor îmbăta de fericire. Se vor pișa și vor dănțui metaforic pe mormîntul acestuia.
Comportament de copii tembeli, din The Lord Of The Flies. Care doar atîta pot înțelege din moartea unui om.
Atîta s-a putut. Unii români mai mult de-atît nu pot pricepe. Vor dansa sălbatic și ritual. Cum sălbatic și ritual am făcut-o și noi la moartea lui Ceaușescu.
Iar acum, la bătrînețe, ne-am reconsiderat imaginea despre Ceaușescu și am început să-l privim (și) în cheie pozitivă.
Indiferent cîți vor juca zilele astea țonțoroiul pe mormîntul lui Iliescu, istoria îl va reconsidera și pe acesta.
De la imaginea publică preponderent negativă și demonizată, la una complexă, și cu lumini, și cu umbre.
Un președinte care și-a cîrmit destul de bine țara România prin apele învolburate ale căderii comunismului.
Cine a fost pe mare pe furtună știe că aceste cuvinte nu sînt stereotipe. Știu ce e aia o mare învolburată. Cît de primejdioasă poate fi.
Și de ce pricepere ai nevoie să conduci vasul nevătămat prin aceste ape.
Odihnește-te în pace, Ion Iliescu. Te-ai chinuit să mori. Îți meriți odihna după moarte.
Dumnezeu să te odihnească. Dormi în pace.
Amin."
Mirel Palada
