Infinitul bun și răscumpărarea timpului

Timpul curge continuu, uniform și într-un singur sens, ca râul lui Heraclit, numai pentru simțul comun. Timpul fizic, cel dat de mișcarea astrelor, de mișcarea de rotație și de revoluție a planetelor, pe care noi oamenii îl măsurăm cu două mijloace convenționale, ceasornicul și calendarul, este în esență și el un timp care curge uniform încetinit, dar cu o încetinire imperceptibilă la scara infimă a vieții omenești, chiar și la scara scurtei durate a civilizației umane pe pământ. În primul rând, timpul fizic curge încetinit de însăși încetinirea continuă a mișcării de rotație a pământului în jurul axei sale, încetinire cauzată între altele și de existența unor mari fluvii orientate relativ pe direcția nord – sud, de fluxul și refluxul oceanului planetar etc.

În timpul fizic avem „infinitul rău” cum îl numea Hegel. Adică ne putem reprezenta timpul ca fiind o succesiune strict unidimensională „înainte” – „după”, o linie a timpului care vine din trecut de la infinit și care merge spre viitor tot la infinit, o linie pe care trebuie obligatoriu să marcăm convențional un moment T 0 (zero) pe care să-l numim prezent. Punctul prezentului se înțelege că este a-dimensional, pentru că timpul nu admite discontinuități (între două puncte distincte ale timpului, oricât de mic ar fi acest interval, există o infinitate de puncte; chiar și o fracțiune de secundă poate fi divizată la infinit etc.). Linia timpului unidimensional poate fi reprezentată matematic punctiform printr-un șir de numere: 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. Sigur, timpul nu este omogen, a crede contrariul este o iluzie. De exemplu dacă, printr-un efort de imaginație, am îndoi complet înapoi linia timpului prin punctul zero al prezentului, ne vom putea face o idee că viitorul nu se va suprapune niciodată complet peste trecut.

Și tot așa stau lucrile și cu spațiul. Acesta continuă din punctul în care ne aflăm noi pe toate cele trei dimensiuni ale sale și în toate direcțiile spre depărtări indefinite, prin reprezentarea 1 + 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. De ce „infinit rău”? Pentru că acest fel de „infinit”, ca un șoc infinit de-a lungul lucrurilor finite, nu poate fi atins niciodată, nu i se poate da niciodată de capăt. Teoremele de incompletitudine a cunoașterii formulate de către Kurt Goedel ar fi un bun exemplu aici. Or, pe de altă parte, Spiritul omenesc are o nevoie constitutivă de raționalitate integrală a lumii. Raționalitate pe care, dacă nu o poate realiza efectiv, atunci măcar o raționalizează. Spiritul omenesc are o nevoie intrinsecă de a cunoaște lumea complet, fără rest, iar dacă nu poate atinge o astfel de cunoaștere, atunci măcar caută să o „completeze” cumva. Platon de exemplu era conștient de acest lucru și, atunci când nu îi dădea de capăt altfel, se apuca să povestească mituri, pe care – în mod cu totul onest – le prezenta ca nefiind altceva decât simple mituri.

Ei bine, acest fel de infinit, infinitul „rău” trebuie „recurbat în sine”, reflectat în sine, raportat la Spirit, adică adus în oglinda Spiritului, a conștiinței cunoscătoare și atunci obținem „infinitul bun”, infinitul fără rest, pentru că oglinda Spiritului rămâne una și aceeași, chiar dacă conține reflectată în sine o infinitate potențială sau actuală de lucruri. Avem infinitatea, sau categoriile kantiene de unitate, multiplicitate și totalitate, reîntoarse în unitate. Sau, pe fiecare existență noi ne-o putem reprezenta integral ca pe un cerc, prin circularitatea fazelor sale în timp: naștere – viață – moarte, și atunci infinitul bun devine ceva ca un „cerc de cercuri” (după același Hegel).

În mai multe lucrări plastice, timpul infinitului rău este reprezentat ca o spirală care crește nelimitat în timp, dar determinată în spațiu de la stânga la dreapta, după mișcarea aparentă a soarelui pe cer (sensul mișcării acelor de ceasornic). Este timpul creat în desfășurarea lui cosmică, timpul Universului în expansiune după actul Creației (sau marea explozie, Bing Bengul), în care Creatorul a pus și creaturile sale, dar este totodată și Cronosul care ne macină ființa lent dar sigur. Reprezentarea plastică poate să fie asemănată și cu o cochilie de melc, care crește de fapt urmând un model matematic (șirul lui Fibonacci).

Dar Creatorul nu ne-a dat numai „Timpul făcut”, Cronosul, care ne duce neabătut la moarte și atât, ci ne-a dăruit și „Timpul re-făcut”, Timpul restaurat, sau mai bine-zis „Timpul răscumpărat” (așa cum păcatul nostru cu care ne-am născut a fost răscumpărat cu însuși sângele Fiului Său). Și, mai mult decât atât, Creatorul ne-a dat și nouă înșine posibilitatea de a ne răscumpăra viața-în-timp, prin viața-prin-valori. Ne-a dat nu numai timpul rău al Cronosului, ci și timpul bun al Kairosului, timpul bunei alegeri, în care ne putem schimba destinul nostru în bine. Timpul bun poate fi reprezentat plastic ca o spirală inversă, care crește în sens opus acelor de ceasornic, care nu crește în afară, ci înseamnă o reîntoarcere în sine, o ieșire din infinitul rău prin întoarcerea acestuia la reflecția în sine a conștiinței cunoscătoare. Spirala spre dreapta este desfășurarea timpului înainte în real, iar spirala spre stânga este înfășurarea timpului înapoi în virtual, în Spirit. Un singur exemplu ar putea fi edificator. În anul 1929 Constantin Brâncuși, deja celebru la Paris, a fost rugat de către un James Joyce nu mai puțin celebru să-i deseneze portretul. Atunci, spre mirarea tuturor, marele Brâncuși a făcut dintr-o singură mișcare de mână o spirală întoarsă în sine. Asta era tot ? Da. A fost deajuns. La fel, atunci când și-a făcut autoportretul, Brâncuși a desenat câteva cercuri concentrice atârnând de un triunghi răsturnat, pe care le-a intitulat: „Relativement, tel que moi”. Adică, pe românește: „cam așa sunt eu”, sau mai livresc: „sinele meu, oarecum”.

Cele două spirale orientate diferit, cea crescătoare a lumii fizice și cea întoarsă în sine a conștiinței, pot fi aflate îngemănate genial în modelul numit „coarne de berbec”, în volutele capitelului care încheie coloana ionică.

dr. Nicolae IUGA

Un maramureșean adevărat, ca un stejar viguros, la trei sferturi de secol

Juristul Vasile Coman, născut 19 dec. 1949 în Cuhea, Maramureș (azi Bogdan Vodă) a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București în 1971 și a fost mulți ani (1975-2004) secretarul primăriei din comună, în paralel fiind implicat în toate activitățile culturale majore din zonă. 

 Au fost trei frați, botezați după sfinții din calendar Vasile, Grigore și Ioan, toți trei după ereditatea neamului lor al burbulenilor masivi și înalți de aproape doi metri. Eu eram prieten mai apropiat încă din timpul liceului cu Ion, Bunul Dumnezeu să-l odihnească, cu care aveam în comun pasiunea pentru literatură și frecventarea cenaclurilor literare. Apoi, în timp ce eram student la București, prin anul 1974 mi se pare, un ansamblu din Maramureș a dat un spectacol folcloric la Sala Palatului din București. Erau și frații Coman și alți feciori din Cuhea lui Bogdan Vodă, care au executat fără greș un joc bărbătesc, la un moment dat acompaniamentul muzical s-a oprit și ei au tropotit singuri cu cizmele lor butucănoase, păreau o forță a naturii, ritmul a fost amplificat de stație la maximum, încât cei vreo cinci mii de spectatori din Sala Palatului s-au ridicat în picioare spăimântați, ca nu cumva cupola sălii să intre în rezonanță și să cadă peste ei. Atunci printre colegii mei de la căminul studențesc am fost mândru că și eu sunt maramureșean și că sunt prieten cu frații Coman din Cuhe.

 

Juristul Vasile Coman a mai fost membru ȋn formații de teatru a Casei de cultură din orașul Vișeu de Sus și a Căminului cultural Bogdan-Vodă. A fost coordonator și membru al formațiilor artistice ale Căminului cultural Bogdan Vodă, cu care a participat la spectacole în Sibiu, Cluj Napoca, Tîrgu  Mureș, Alba Iulia, București, Cluj Napoca, Baia Mare, Satu Mare, Târgu Mureș, Timișoara, Oradea, Iași etc.

 

Dar omul nostru le are nu numai cu jocul, ci și cu scrisul. În vara anului 1987, postul național de  televiziune a realizat un film al unei nunți  tradiționale din Bogdan Vodă, pentru care Vasile Coman a scris scenariul. A fost coinițiator, alături  de  prof. Ion  Țelman, al Simpozionului  „Cuhea  în  istoria  și  cultura  Maramureșului”, organizat în Bogdan Vodă în  anii 2017-2019,fiind și moderatorul  acestora. Lucrările prezentate au fost publicate în cele 2 volume ale revistei „Cuhea Voievodală”, apărute în anii 2019 și 2021. Și a contribuit cu date și informații la realizarea  monografiei comunei Bogdan Vodă, cu titlul „Cuhea în  istoria și cultura Maramureșului”, prima ediție apărută în anul  2005, iar cea de a doua  în anul 2014.

 

La mulți ani, Vasile, de la un prieten bun!

 

                                                                    Nicolae IUGA

Semnal editorial

 

Cum arăta Facultatea de Filosofie din București în urmă cu o jumătate de secol

O carte năstrușnică a publicat recent prof. dr. Nicolae Iuga (”Cu lanterna lui Diogene prin Facultatea de Filosofie”, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2023). Aici sunt narate întâmplări din perioada studenției sale bucureștene din anii ’70, unele cunoscute, dar și portretele inedite ale unor dascăli mari și celebri din acea vreme de la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Aceste portrete, vreo douăzeci la număr, nu sunt prezentări seci, în stilul administrativ banal al prezentării unui C.V., ci sunt mai degrabă portretizări literare ale unor personalități care nu mai sunt în viață, prezentări în care persoanele sunt transformate în personaje, la limita dintre reconstituirea fidelă a realității și ficțiunea conținută inevitabil în folclorul urban și academic. Unele dintre aceste evocări au fost publicate în serial în revista „Tribuna”, pe parcursul anilor 2022-2023. Sunt caracterizări, nici encomiastice dar nici satirice, care nu conțin nici elogii dar nici accente pamfletare. Sunt evocați marii oameni de cultură pe care autorul i-a cunoscut personal, în măreția lor intelectuală, publică și universitară, precum și în viața lor particulară, coborâți de pe soclu în dimensiunea lor integral umană, cu opoziția dar și cu concesiile făcute puterii politice, cu tăria și cu slăbiciunile de caracter, cărora nimic din ceea ce este omenesc nu le este străin.

Pusă în mâna lui Nicolae Iuga, legendara lampă a lui Diogene nu caută un om spre a-l deosebi de alți (ne)oameni, ci caută latura umană exemplară din fiecare dintre ei. Este o carte care se citește cu interesul mereu suscitat de suspansul cvasi-cinematografic și cu ușurința cu care se parcurge o sumă de povestiri de aventuri.

Preluare: https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2023/03/13/cum-arata-facultatea-de-filosofie-din-bucuresti-in-urma-cu-o-jumatate-de-secol/#more-67688

Nicolae IUGA: Între spirit și spadă (recenzie)

Opinia mea este că cel mai important concept filosofic nou, care se conturează în ultimele decenii în plan european, este acela al imaginativului poetic apriori și aparține filosofului român Mircea Arman, cu cărți traduse și premiate în Italia. Ultima prezentare o aflăm în volumul de eseuri semnat de acest autor (Mircea Arman, Între spirit și spadă, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2022), în care cele mai multe texte circumscriu de fapt și delimitează diferite sectoare ale sferei conceptului.

Imaginativul poietic este un concept original, care nu trebuie confundat cu funcția imaginației fabulatorie cu care este înzestrat individul, la unii dintre noi mai dezvoltată, iar la alții mai puțin. Ci suntem în fața unei regândiri a apriorismului kantian. După cum se știe, la Kant procesul cunoașterii este prezentat ca o interacțiune între Subiect și Obiect, proces în care Subiectul vine cu propria sa zestre apriorică, anterioară Obiectului și care zestre numai ea face posibil Obiectul. Apoi, apriorismul kantian este determinat și structurat ca forme ale sensibilității pure apriori (două la număr, timpul și spațiul) și categorii apriori ale intelectului (douăsprezece la număr). La Mircea Arman, imaginativul poietic (poietic în sensul originar de creație generică) apriori este în mai mare măsură originar decât apriorismul kantian. Imaginativul poietic apriori este capacitatea subiectului cunoscător de a crea în mod spontan lumi posibile cu totul noi, între aceste lumi înscriindu-se inclusiv apriorimul lui Kant sau opusul său, empirismul lui Locke. (Hegel arată că cele douăsprezece categorii ale lui Kant sunt numai pretins apriorice, ele fiind în fapt scoase empiric din psihologie și logică, vezi G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, trad. Rom. D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1964, pag. 595). Volumul lui Mircea Arman pe care l-am menționat mai sus conține un număr de douăzeci și două de eseuri și, prin urmare, o prezentare sumară a fiecăruia dintre aceste texte ar depăși cadrele unei simple recenzii, ar însemna să realizăm un număr de tot atâtea, să-i zicem, minirecenzii. De aceea ne vom mărgini la a face câteva scurte comentarii în marginea unor concepte substanțiale pe care autorul nostru le utilizează, cu explicitarea și resemnificarea lor, în contextul imaginativului poietic apriori, cum ar fi mitul, metafora, simbolul sau filosofia.

Mitul are o predominantă funcție explicativă și precede explicația metaforică proprie artei, precum precede și excede și explicația cauzală verificabilă a științei. Cum am mai arătat și în alt loc, atunci când ajungea la limitele raționalității privind explicația, Platon povestea mituri. Iar Hegel, când voia să se facă mai ușor înțeles, recurgea la expresii metaforice. Spre deosebire de explicația de ordin științific, ce ne trimite la cauze anterioare regresând la infinit, mitul explică totul, fără rest, prin apel la un principiu spiritual și prin miracol, depășind avant la lettre ideea teoriei incompletitudinii a lui Kurt Gödel. Este ușor de observat că aceste două componente substanțiale ale mitului, principiul spiritual și miracolul, sunt produsul imaginativului poietic apriori. La fel și metafora. Când mitul devine nesatisfăcător, deoarece ajunge să explice prea multe într-un mod prea simplu, atunci intervine metafora. Surpimând sau subînțelegând pe unul dintre termeni și lăsând la latitudinea noastră, la latitudinea imaginativului poietic apriori, să ne imaginăm principiul spiritual din mit, imaginea din metaforă poartă dincolo de sine, de fizic, în metafizic. Astfel metafora nu este numai un mit comprimat, ci poate fi uneori și un mit à rebours, parcurgând drumul invers, de la imagini luate din lumea fizică la rădăcina metafizică a lumii. Dar, prin imagine, metafora realizează o deschidere luminatoare asupra ființei cu totul nouă (Heidegger) și, câtă vreme reușește acest lucru metafora, spre deosebire de mit, este vie. Apoi simbolul. Acesta, symbolul, însemna originar punerea împreună a două elemente care trebuiau să fie obligatoriu congruente. În timpurile îndepărtate, era vorba de o congruență fizică, devenită ulterior congruența dintre un obiect fizic și semnificația lui metafizică. În antichitatea greacă, dacă între doi oameni se stabileau relații de strânsă și, uneori, îndatorată prietenie, cei doi mâncau împreună din carnea unui miel, după care rupeau un os în două și fiecare dintre ei păstra o bucată de os. Dacă unul dintre ei se întâmpla să plece într-un ținut îndepărtat (vezi de exemplu tragedia Medeea), când se punea problema să se întâlnească după mult timp, venea fiecare cu bucata sa de os și verificau dacă cele două bucăți se potrivesc, ca semn de recunoaștere. Astfel de oase erau păstrate și folosite și de către urmași. O astfel de bucată de os ținea loc de carte de identitate și, la nevoie, de filă de cec. După cum bine spunea filosoful Anton Dumitriu, la vechii greci, unul dintre termenii simbolului era cunoscut, celălalt urmând a fi recunoscut (p. 13), așa cum a rămas până în ziua de azi, în simbolistica religioasă de exemplu. Iar filosoful german Ernst Cassirer merge și mai departe, arătând că omul este un „animal simbolic”, deoarece trăiește într-un univers fizic pe care îl percepe prin simțuri, dar în același timp datele fizice ale simțurilor fac trimitere la un univers al formelor simbolice: limba, miturile, religia, arta sau știința. În acest context, filosoful nostru Mircea Arman definește omul ca „animal imaginativ”, ceea ce este mai mult, mai exact și mai bine determinat decât „animalul simbolic” al lui Cassirer (p. 21).

Un alt eseu din volum (p. 22-28) valorifică din perspectiva imaginativului poetic apriori filosofia lui Anaximandru. Filosofia acestui gânditor este un exemplu peremptoriu și totodată un tur de forță al imaginativului poetic apriori. La Anaximandru din Milet (611-546 î. H.) principiul filosofiei (arché) este Apeiron (în greacă: a – prefix privativ, peras – măsură), Nemărginitul determinat ca substrat, un principiu abstract, mai abstract decât apa lui Thales, identificat cu Infinitul din punct de vedere cantitativ și cu Indefinitul din punct de vedere calitativ. Din Apeiron provin toate lucrurile, toate ființele determinate. De ce se nasc lucrurile? Ființele determinate se nasc printr-o mișcare inițială de separare a contrariilor. Dar de ce trebuie să moară toate ființele determinate? Deoarece nașterea fiecărui lucru este văzută, în termeni etici, ca o afirmare egoistă și o separare vinovată față de întregul originar, „nedreptate” pe care lucrurile o comit unele față de altele, pe care lucrul născut (real) o comite față de cele ce nu s-au născut încă (virtuale), nedreptate ispășită prin moarte și așa mai departe la infinit, moartea fiind văzută ca o întoarcere la condiția primordială și refacerea echilibrului în Apeiron. Vin apoi la rând eseuri referitoare la Platon, Leucip și Democrit, Aristotel, care contribuie toate la structurarea demersului lui Mircea Arman de a defini imaginativul poietic apriori din mai multe perspective, dar nu lipsesc nici exegeze asupra operelor unor filosofi români: Anton Dumitriu, Constantin Noica, Alexandru Surdu, A. I. Brumaru.

Și nu este vorba numai de structura cristalină a Spiritului, ci și de inevitabile delimitări polemice (p. 193-201). Atunci autorul nostru scoate Spada fără șovăire. Spada este un pandant necesar al Spiritului, pentru că sunt situații în care pentru o Idee trebuie să curgă sânge, vorba lui Constantin Noica. Nu trebuie să evităm a folosi sabia, de teamă să nu o murdărim cu sânge. Numai virtutea abstractă, pioasă și falsă, condamnă folosirea sabiei: „Virtutea se aseamănă cu acel luptător care nu urmărește în luptă decât să-și păstreze sabia sa imaculată” (Hegel, Phänomenologie, pag. ed. Glockner 297). În ansamblu, avem în volumul de față al lui Mircea Arman o carte care ne desfășoară în fața privirii noastre întinderea atotcuprinzătoare a capacității imaginative poietice apriori, în baza căreia noi putem înțelege mai bine cum anume de exemplu Ideile lui Platon sau atomismul lui Leucip și Democrit au alimentat două mii de ani mai târziu problematica științifică a lumii moderne, Filosofia dovedindu-se un veritabil Înaintemergător al Spiritului.

 

Autor: Nicolae IUGA

Prof. dr. Nicolae Iuga îşi publică volumul al doilea al Jurnalului

 

Volumul al doilea al „Jurnalului” redactat de universitarul și scriitorul Nicolae Iuga a apărut recent cu titlul În amiaza vieții (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2021). Însemnările din acest volum acoperă activitatea autorului de pe la începutul anilor 1990, implicarea sa în viața politică și administrativă, considerații despre fenomenul numit Piața Universității din aprilie-iunie 1990, ingerințele politice și lucrăturile FSN din zona Inspectoratului Școlar al județului Maramureș, experiența jurnalistică, impostura, grandomania și invidia din lumea universitară băimăreană, declinul cultural și degradarea continuă a societății românești contemporane.

            Scriitorul își motivează publicarea acestor pagini, arătând că Jurnalul unui autor de lucrări teoretice poate să aibă o relevanță aparte. Spre deosebire de un romancier de exemplu, aici nu este vorba de o privire indiscretă în laboratorul interior, în care se creează imagini și personaje, ci este mai curând impulsul de a da seamă de împrejurările exterioare, istorice ale vieții, pentru că Istoria în esență este Filosofia care se revelează exemple. Scriitorul dă glas zbuciumului sufletesc al personajelor sale, iar omul de știință își poate prezenta propria-i luptă cu aspirațiile și adversitățile cotidiene într-un fel în care aici să se regăsească și alții, mai mult decât simplele biografii comune o pot spune.   

 

     

Semnal editorial

 

Profesorul și scriitorul Nicolae Iuga își publică „Jurnalul”

 

                                                                               de Gabriel  COJOCARU

            Sub un titlu sugestiv: Lumini în ceață (volumul I, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2021)  scriitorul Nicolae Iuga începe să își publice paginile de jurnal. Evocările sunt ordonate cronologic: copilăria, anii de liceu, efectuarea serviciului militar, studenția, urmărirea de către Securitate în timpul Facultății, marile personalități pe care le-a cunoscut, începuturile carierei didactice, activitatea jurnalistică și unele note de călătorie. Sunt menționate fapte și întâmplări memorabile, textul este așternut pe hârtie într-o manieră proprie scriitorului cu certe calități literare, narațiunea este fluentă și sunt selectate evenimente relevante, semnificative, de pomină, în sensul că sunt din acelea care merită a fi pomenite. Unele explicații inserate în text, cum ar fi acelea care prezintă evoluția satului natal Săliștea de Sus sau a orașului Borșa, sunt de o veritabilă factură sociologică, iar informații precum sunt cele legate de întocmirea dosarelor de urmărire de către fosta Securitate sau cele care privesc manipulările din „revoluția” din decembrie 1989, pot fi de interes pentru istoriografie. 

Nicolae Iuga s-a născut pe 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus jud. Maramureş. Este licențiat în Filosofie la Universitatea din Bucureşti și doctor în Filosofie la Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar și profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este Cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca. A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia și SUA, precum și un număr de douăzeci și șase de cărți în domeniile filosofie, eseistică, literatură și etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă și internațională. La edituri din străinătate a publicat un număr de șapte cărți, în limbile engleză, franceză și rusă, iar două dintre aceste cărți au fost traduse și în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză și daneză.

            A primit Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

                         

                       

           

 

Semnal editorial

 

Poetul Lucian Blaga tradus în ucraineană de Paul Romaniuc

 

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 

            A apărut recent la Editura „Valea Verde” o Antologie din poezia lui Lucian Blaga, intitulată pe limba lui T. G. Șevcenko ПОЕМИ СВІТЛА (Poemele luminii), în traducerea excelentului scriitor din România de expresie ucraineană Paul Romaniuc. Întrucât subsemnatul nu cunosc limba ucraineană (cunosc doar la un nivel modest limba rusă literară), nu o să fac analize în detaliu asupra traducerii și nici judecăți de valoare, ci mă voi rezuma la o simplă semnalare a acestui eveniment editorial și la unele considerații de principiu.  

            În principiu, Lucian Blaga este un poet și un filosof suficient de mare, încât să merite să fie revalorificat și eventual tradus în cadrul fiecărei generații. Am în vedere de exemplu gestul lui Constantin Noica, el însuși un un filosof român de primă mărime, de a traduce unele texte din filosofia lui Lucian Blaga în limba germană (în volumul Constantin Noica, De dignitate europae, Kriterion Verlag, Bucuresti, 1988). Sau inițiativa unor intelectuali, tot dintr-o țară vecină, de a traduce poezii și eseuri din Lucian Blaga în limba bulgară: Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint, Bulgaria, 2012).

            Și tot în principiu am putea spune că poezia lui Lucian Blaga trebuie să fie greu traductibilă, pentru că în cazul lui avem un poet al misterelor, al luminii clar-obscure, al inefabilului abia prins prin vraja și farmecul cuvintelor. Însă în acest caz, în persoana lui Paul Romaniuc avem un traducător privilegiat. Pe de o parte, Paul Romaniuc a urmat cursurile Facultății de Filologie–Limbi Slave a Universității din București, s-a format în mediile academice și literare ale capitalei, a petrecut multă vreme în anturajul boemei literare și a unor mari scriitori, precum Nichita Stănescu (din care de altfel a și tradus în aceeași limbă ucraineană) sau Fănuș Neagu, împrejurări în care a avut ocazia ca filolog să se familiarizeze cu subtilitățile și nuanțele limbii literare din capitală. Pe de altă parte, el a rămas tot timpul puternic înrădăcinat în Maramureșul natal, având toate atributele de sinteză ale acestei zone culturale, un rutean (după cum se declară el însuși) cu suflet rus, patriot și naționalist român, scriitor de expresie ucraineană și traducător din literatura română.  

            Datele personale ale traducătorului își au și ele importanța lor, pentru că Paul Romaniuc este apt să valorifice resursele poetice ale limbii arhaice, de substrat, cu elemente de slavonă bisericească proprii dialectului ucrainean (rutean) din Maramureș. Nu putem decât să ne încredem că această echivalare a poeziei lui Lucian Blaga este o reușită și că se va bucura de o recunoaștere binemeritată.       

Filozoful Nicolae Iuga, 2021;..Era o întindere peste litere, sensul rotirii de la roșu până la alb era cuvânt ...

 Portret realizat de catre NUTU BOTA

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga: Globalism sau un nou colonialism?

O carte publicată recent de către prof. univ. dr. Nicolae Iuga, cu titlul „Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI” (editura Limes, Cluj, 2020), abordează critic o problemă sensibilă a lumii contemporane, anume în ce măsură o idee generoasă, precum aceea a globalizării, se poate transforma la modul pervers într-o nouă formă de colonialism, mai rafinat și mai intensiv în ceea ce privește exploatarea oamenilor și a resurselor decât colonialismul veacurilor anterioare.

Autorul începe cu un scurt istoric al colonialismului clasic, arătând că între secolele XVI – XIX unele țări europene au creat întinse imperii coloniale, în cele două Americi, în India, China și Africa, teritoriile altor civilizații străvechi și de o înaltă spiritualitate au fost ocupate prin războaie de cotropire și jaf, iar populațiile indigene au fost exterminate sau, în cel mai bun caz, au fost aduse la condiții de sclavie. Miza a constituit-o acapararea bogățiilor locale: aur, pietre prețioase, sclavi, mirodenii, forță de muncă ieftină, stofe scumpe și alte produse exotice. Apoi aceste imperii s-au destrămat și au dispărut.

În carte se relevă că, în prezent, practicile vechilor imperii coloniale renasc camuflate sub pretextul globalismului. Autorul pleacă de la analizele lui W. Engdahl, politolog și consultant economic independent american, care descrie SUA de azi ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe deținerea unor resurse vitale. Un Imperiu care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul, industria chimico-farmaceutică și în principiu poate aplica „sancțiuni” împotriva oricărui al stat de pe glob. Dar și acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni – după Engdahl – exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla totul la scară planetară.

Sursa: Nicolae Iuga

O carte care contracarează propaganda maghiară în favoarea anulării Tratatului de la Trianon

Semnalăm o nouă carte a profesorului universitar Nicolae Iuga, apărută sub egida Academiei Române și intitulată „Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon2  (Cluj, Editura Limes, 2019). Cartea nu este o cercetare de ordin istoric ci, așa cum mărturisește autorul în introducere, este vorba de „un eseu incorect politic, care privește relația dintre Geopolitică și Religie în bazinul superior al Tisei, de pe timpul dualismului Austro‑Ungar până azi, un eseu menit să evidențieze asaltul Ungariei catolice asupra civilizației vechi‑ortodoxe a Maramureșului, în scopul expansiunii sale teritoriale pe direcția nord‑est”.

După cum se știe, în urma încheierii păcii după Primul Război Mondial, Ungaria în calitate de stat învins a pierdut 71% din teritoriu, fapt perceput în mentalul colectiv maghiar drept o uriașă catastrofă. Însă, după cum arată și autorul cărții, lucrurile nu sunt chiar așa de simple. La momentul formării monarhiei dualiste Austro-Ungare, maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin de 42% din totalul populației, altfel spus maghiarii erau minoritari în propria lor țară.                                                                                             

Politica de maghiarizare forțată a minorităților naționale a luat naștere în contextul constituirii monarhiei austro‑ungare. Pe scurt, Sfântul Imperiu Roman s‑a dezvoltat în Europa de Vest de‑a lungul Evului Mediu, până la dizolvarea lui de către Napoleon Bonaparte în anul 1806. Succesorul acestuia, pe un teritoriu mai restrâns, a fost Imperiul Austriac, condus de către  Casa de Habsburg. Acest Imperiu Habsburgic a fost slăbit treptat în timpul mișcărilor revoluționare din anii 1848‑1849, precum și în cursul constituirii statului național italian între 1859‑1866, pentru ca finalmente să sufere o gravă înfrângere în războiul cu Prusia din anul 1866, astfel încât, ca să nu dispară, a trebuit să se reinventeze, spre a folosi un termen contemporan. A făcut un „compromis” (din punctul de vedere al casei de Habsburg) cu una dintre țările componente, Ungaria. Ca urmare a eliberării iobagilor, la 1848, Casa de Habsburg și‑a ridicat împotrivă pe nobilii maghiari, mari proprietari de pământuri lucrate în sistem feudal. Rezistența pasivă a nobililor maghiari s‑a manifestat sub forma unui refuz al obedienței administrative și fiscale, iar acest lucru a necesitat o prezență militară austriacă permanentă în Ungaria.

Prin urmare, Imperiul Austriac era interesat să‑și încorporeze o Ungarie pe care să o poată controla bine din punct de vedere politic, nu doar cu forța armată. Pe de altă parte, și Ungaria, la rândul ei, era interesată în a avea o anumită protecție militară, conștientă fiind că nu are șanse să supraviețuiască izolată între Imperiul German și Imperiul Țarist. Aceste interese venind din direcții diferite s‑au întâlnit pe un teren comun și în acest fel a rezultat un stat hibrid, cu o structură statală dualistă. Împăratul de la Viena, Francisc Iosif I, a fost încoronat la Buda ca Rege al Ungariei pe data de 8 iunie 1867. Noul rege al Ungariei a reînființat instituția Dietei maghiare, adică a Parlamentului maghiar de la Budapesta și tot el avea prerogativa numirii și demiterii șefului guvernului (purtând titlul de ministru prezident), deci avea o pârghie puternică de control asupra fiecăruia dintre cele două state. Era vorba de un imperiu dualist, cu două state, Austria și Ungaria, fiecare cu parlament și cu guvern propriu, dar fuzionate prin uniunea personală a monarhului, având adică același cap cu puteri absolute în persoana împăratului.

Numai că Ungaria, ca stat component al Austro‑Ungariei avea, cum s-a spus mai sus, această problemă gravă în sine, în sensul că maghiarii erau minoritari în propria lor țară. Adică, în Ungaria luată împreună cu ținuturile înglobate - de la nord‑vest spre est și sud: Slovacia, Rusia Subcarpatică, Maramureșul, Transilvania, Banatul și Voivodina Sârbească - maghiarii reprezentau mai puțin de jumătate din totalul populației. Se punea problema cum anume Ungaria își va putea menține statutul, de țară, sau dacă își va putea stabiliza limesul existent, prin maghiarizarea forțată a românilor, slovacilor, rutenilor și sârbilor. Cu alte cuvinte, dacă și cum își va putea realiza proiectul de țară pentru ca, într‑un viitor oarecare, să ajungă ca frontierele sale politice să corespundă într‑o cât mai mare măsură cu cele etnice. Soluția preconizată era enunțată public, cinic și fără echivoc ca fiind maghiarizarea forțată a populațiilor nemaghiare. Cuvântul de ordine pe timpul guvernului condus de Kalman Tisza (între 1875‑1890) era acela de a‑i face maghiari pe toți ne‑maghiarii, în timp de 40 de ani. Istoria ne arată că nu s‑a reușit acest lucru, dar în cei 40 de ani, de la momentul respectiv și până la recensământul populației din Ungaria din anul 1910, datele au evoluat semnificativ în sensul maghiarizării forțate a ne‑maghiarilor, procentul populației declarate maghiare ajungând la 54%.

În contextul maghiarizării forțate a etniilor nemaghiare, Ungaria a folosit în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii sale creștine. În anul 1900 a fost organizat de către autorități un impresionant „pelerinaj” al rutenilor Greco-Catolici maghiarizați la Roma, cu mobilizarea a 400 de persoane, clerici și laici, în frunte cu doi episcopi Greco‑Catolici, episcopul slovac (de fapt rutean) de la Preșov și episcopul rutean de la Muncaci. Cu acea ocazie, „pelerinii” au înmânat Papei Leon al XIII‑lea un memoriu în care cereau înființarea unei episcopii Greco‑Catolice maghiare, fapt realizat mai târziu, în anul 1912. În paranteză, trebuie să observăm că și Sf. Scaun, la rândul său, nu a fost nicidecum imparțial față de minoritățile naționale și religioase din Austro‑Ungaria, nu a tratat în chip egal toate confesiunile și riturile din Imperiu, ci a dat dovadă de o bunăvoință mai aparte față de națiunea autointitulată „dominantă”, maghiară.

Nu este vorba de o simpatie deosebită, inexplicabilă a Vaticanului față de maghiari și nici de o antipatie la fel de inexplicabilă față de români și ruteni, ci este vorba de o tendință istorică obiectivă. În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, Papalitatea a suferit o serie de pierderi grele în ordinea puterii seculare. Mai întâi, prin anii 1850‑1860, au fost luptele duse sub conducerea masoneriei anti‑catolice, pentru unificarea politică a Italiei moderne, care a ocupat cu forța armată o parte a teritoriilor papale. Apoi, în urma Războiului Franco‑Prusian din 1870, Prusia reformată, luterană și calvină, a învins Franța catolică. Roma papală era protejată de o garnizoană a Franței catolice, dar după înfrângerea Franței de la Sedan garnizoana a fost retrasă, iar Roma a fost ocupată complet pe 20 septembrie 1870 și integrată în Regatul Italiei. Urmarea a fost că Statul papal s‑a auto‑limitat teritorial la un cartier din Roma în suprafață de câteva zeci de hectare, numit Vatican. După dispariția Imperiului lui Napoleon al III‑lea, Franța nu mai putea fi deloc considerată ca o putere catolică, aici Biserica era separată de Stat, iar manifestările de ateism și secularism erau în creștere. Singurul sprijin politic mai important pentru conducerea Bisericii Catolice a rămas Imperiul Habsburgic, al cărui împărat mai purta încă, între altele, pompoasa titulatură medievală de „Majestate Catolică și Apostolică”. Așadar, statul Austro‑Ungar era un stat catolic prin definiție și un aliat sigur al Papalității în confruntarea cu alte state europene, promotoare ale unor politici de laicizare. La rândul său, Vaticanul nu permitea credincioșilor catolici să manifeste acte de ostilitate față de acest stat, ci dimpotrivă încuraja fidelitatea față de acesta, față de Casa de Habsburg și față de Împărat, sub formula pe care a numit‑o „loialism dinastic”.

În consecință, la anul 1912 a fost înființată o Episcopie Greco-Catolică maghiară și maghiarizatoare cu sediul la Hajdudorog (azi în Ungaria, un mic orășel undeva între Debrecen și Nyíregyháza), în condițiile în care greco-catolicismul nu este o confesiune tradițională maghiară. Mulți dintre maghiarii Greco-Catolici au denvenit în timp Romano-Catolioci dar aceștia, împreună cu cei aproximativ 350.000 de credincioși greco-catolici maghiari din Ungaria de azi sunt, istoricește vorbind, foști nemaghiari ortodocși, ruteni și români, maghiarizați prin mijloace neortodoxe, adică prin Biserica Greco-Catolică.

„În fapt prin Tratatul de la Trianon, Ungaria nu a pierdut atât teritorii proprii maghiare, cât a pierdut posibilitatea de a maghiariza pe mai departe alte naționalități, din teritorii nemaghiare și în care maghiarii erau în minoritate” - concluzionează Nicolae Iuga.

                                                                              Ioan Pavel AZAP

O seamă de cuvinte din latina vulgară fosilizate în graiul arhaic maramureșean

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

_____________________________________________________________________________

            Cu privire la apariția creștinismului la români, în planul ipotezelor cred că putem accepta, fără prea mari rezerve, următoarele principii stabilite de mai multă vreme de către istoricii Bisericii: (1) Poporul român s-a creștinat în primele veacuri, primind mai întâi revelația divină în limba latină zisă Vulgata, transmisă prin păturile de jos ale societății, soldați, negustori, sclavi sau funcționari ai administrației imperiale; (2) Limba slavonă a devenit limbă de cult la românii nord-dunăreni mult mai târziu, în chip fortuit, după așezarea unor populații slave la sud de Dunăre și închegarea unor organizări politice și militare ale acestora, populații slave care au primit mai târziu religia creștină (în secolele IX – X). În acest interval de aproximativ șapte veacuri, dintre secolele III – X, protoromânii (sau vlahii, cum mai erau numiți), au avut o limbă de origine latină și a fortiori o formă de viață religioasă creștină bazată pe aceasta; (3) Românii au avut o continuitate de viețuire pe teritoriul vechii Dacii până în nordul provinciei, la izvoarele Tisei. Pentru primul mileniu de după Christos în care, după cum spun unii istorici, documentele scrise tac, avem altfel de documente care vorbesc, avem documentele vii ale limbii vorbite, o limbă cu un substrat evident latin. De notat că, din punct de vedere cantitativ, avem mai multe acoperiri în arhaismele limbii române de azi din limba latină vulgară, în care a fost tradusă Biblia, decât din limba latină literară.

            Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere faptul că, în afară de tăblița votivă de la Biertan (județul Sbiu) din secolul al IV-lea d. H., inscripționată în limba latină cu celebra: ego zenovivs votvm posvi, noi avem și o serie de arhaisme (și totdată regionalisme) maramureșene de origine latină, deci din extremitatea nordică a arealului românesc, arhaisme care sunt de fapt latinisme fosilizate și păstrate intacte în straturile profunde ale limbii, multe dintre acestea regăsindu-se ca atare în textul Vulgatei. De unde ne vin aceste cuvinte? Au fost preluate din limba Cărții sfinte, care a picurat zilnic în urechea omului neștiutor de carte? Sau provin din alte surse, de natură laică și accidentală? Noi am selectat aici doar câteva astfel de arhaisme, performate în Maramureș de către oamenii în vârstă până în urmă cu trei-patru decenii, cuvinte care se află și în Biblia Sacra Vulgata, așa cum a fost Cartea tradusă din greacă în latină de către Sf. Ieronim, pe la sfârșitul sec. al IV-lea după Christos.

           

            Aierlea – altundeva; a merge în alt loc, a fi în altă parte. A grăi aierlea – a grăi în altă lature, a vorbi fără sens, a buigui, a aiura, a delira. În latină: alius – altul; aliunde – din altă parte. Iar în limba-soră franceză îl avem pe ailleurs exact cu același sens. În Evanghelia după Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă: cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altundeva, acela este fur și tâlhar” (X, 1). În Biblia Sacra Vulgata: „Amen amen dico vobis qui non intrat per ostium in ovile ovium sed ascendit aliunde ille fur este et latro”. 

            A dehonosta – a dezonora, a prejudicia onoarea, cinstea cuiva; a calomnia (arhaism performat până în urmă cu câteva decenii pe cursul superior al Văii Izei). În latină: honestas – onoare, cinste, bun nume, iar termenul negat, opusul: dehonesto – însemnând dimpotrivă a dezonora, a înjosi. Normal, termenul de onoare nu era curent în graiul vechi țărănesc, dar se găsește în Noul Testament, Sf. Apostol Pavel folosindu-l de mai multe ori în Epistolele sale (de ex. Rom. IX, 21; II Timotei, II, 20). În Epistola către Romani, Apostolul Pavel scrie: „Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” (Rom., IX, 21).  În Biblia Sacra Vulgata: „An non habet potestatem figulus luti ex eadem massa facere aliud quidem vas in honorem aliud vero in contumeliam?”.

            Blem – a merge, la imperativ (de exemplu: „Noa, amu blem acasă!”. Sau: „Frunză verde de arin / Blem la crâșmă să bem zin” etc.). În latină: ambulare – a umbla. În Evanghelia după Ioan (V, 8), Iisus Christos zice slăbănogului de la scăldătoarea Betesda:  „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă!” (In., V, 8). În Biblia Sacra Vulgata: „Surge, tolle grabattum et ambula!”. 

            Bucin – instrument muzical de suflat de mari dimensiuni, folosit de către păcurari la stână; trâmbită. În latină: bucina – trompetă, goarnă, trâmbiță. Când au început să apară autocamioanele și automobilele în Maramureș, oamenii bătrâni nu ziceau despre acestea că au claxonat, ci că „au bucinat”. Pe Valea Izei, la hotarul dintre Săliște și Săcel, spre sud, se află un deal înalt despădurit, de pe care există o foarte bună vizibilitate de-a lugul văii până departe și unde se poate improviza un bun post de observație, iar acest deal se numește „Gruiul Bucinilor”. Se vede treaba că de acolo se dădea alarma în vreme de primejdie sau de venire a altor neamuri asupra noastră. În Vechiul Testament, acolo unde este descris asediul Ierihonului, se spune: „Șapte preoți să poarte înaintea chivotului șapte trâmbițe din corn de berbec” ( Iosua, VI, 4). În Biblia Sacra Vulgata: „Septimo autem die sacerdotes tollant septem bucinas quarum usus est in iobeleo et praecedant arcam foederis”. 

            Cot, plural Coți – unitate de măsură pentru lungime, aproximativ 65 cm. În latină: cubitus – cot. Se măsura trecând o frânghie din mijlocul palmei pe la îndărătul cotului și înapoi în palmă, în lungul osului principal al antebrațului, numit în cărțile de anatomie cubitus. În Evanghelia după Luca este scris: „Și cine dintre voi, purtându-și de grijă, poate să adauge staturii sale un cot?” (Lc., XII, 25). În Biblia Sacra Vulgata: „qui autem vestrum cogitando potest adicere ad staturam suam cubitum unum”?. 

            Frămbdie – sfoară mai groasă de lână colorată, de regulă terminată cu mici ciucuri, cu care femeile își legau pânzătură sau zadia pe talie. În latină: fimbria – ciucure. Iisus Christos, atunci când descrie comportamentul fariseilor, spune: „Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de către oameni, căci își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poale” (Mt., XXIII, 5). În Biblia Sacra Vulgata: „Omnia vero opera sua faciunt ut videantur ab hominibus dilatant enim phylacteria sua et magnificant fimbrias”.

            Fugău – fugar, pribeag, om care fuge de stăpânire și se ascunde în pădure. Și a zis Cain către Dumnezeu: „Rătăcitor voi fi eu și fugar pe pământ” (Fac. IV, 14). În Biblia Sacra Vulgata: „Ego vagus et profugus in terra”.

            Iască – Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor, văcălie. În vechime era folosită ca aliment și medicament. În stare uscată, era folosită la aprinderea focului, iasca se aprindea de la scânteile ce săreau la lovirea unei bucăți de cremene cu un amnar de oțel. În latină: esca – hrană, momeală pentru vânat. Încă din primul capitol al Cărții Facerii, Dumnezeu le-a zis primilor oameni de pe pământ: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Fac. I, 29). În Biblia Sacra Vulgata: „Ecce dedit vobis omnem herbam adferentem semen super terram et universa ligna quae habent in semet ipsis sementem generis sui sint vobis in escam”.

            Jămânări – frați gemeni, termen folosit nu doar pentru oameni, ci și pentru vitele casei, pentru iezii și mieii gemeni etc. În latină: geminus – gemeni. Cu privire la copii: „Și i-a venit Rebecăi vremea să nască și iată erau în pântecele ei doi gemeni” (Fac., XXV, 24). În Biblia Sacra Vulgata:  „Iam tempus pariendi venerat et ecce gemini in utero repperti sunt”. 

            Lăut – Spălat, curat. În duminici și la sărbătorile mari, omul era lăut (spălat pe tot corpul) și cu hainele schimbate. În latină: lavatum, lautum: - spălat. Este un fapt notoriu că evreii practicau spălatul pe mâini, din motive simultan igenice și rituale. Evanghelia după Marcu ne spune: „fariseii și toți iudeii, dacă nu își spală mâinile nu mănâncă”  (Mc., VII, 3).  În Biblia Sacra Vulgata: „Pharisaei enim et omnes Iuidaei nisi crebro lavent non manducant”.

            Mas – a rămâne de mas peste noapte, a fi găzduit pentru o noapte undeva. De unde: masalău – locul unde dorm vitele pentru o vreme mai scurtă, staul. În latină: manere – a rămâne; mansio – oprire; iar mansit – a rămâne pentru mai multă vreme. În Vechiul Testament ni se spune ce a făcut Lot în Sodoma, atunci când au venit îngerii. Anume i-a rugat să rămână de mas la el peste noapte: „Stapânii mei, abateți-vă pe la casa slugii voastre ca să rămâneți aici peste noapte” (Fac., XIX, 2).  În Biblia Sacra Vulgata: „Domini, declinate in domum pueri vestri et manete ibi”.  Iar după ce Lot a fost scos din Sodoma, „A ieșit Lot din Țoar și s-a așezat în munte și a locuit într-o peșteră, împreună cu cele două fete ale sale” (Fac., XIX, 30). În Biblia Sacra Vulgata: „Ascenditque Lot de Segor et mansit in monte duae quoque filiae eius cum eo et mansit in spelunca ipse et duae filiae eius”. 

            Mur – zid de piatră. Fundația vechilor case de lemn din Maramureș era făcută din piatră de râu și se numea mur, iar mortarul cu care erau prinse pietrele se numea muruială. În latină: murus - zid. În Vechiul Testament, întâmplările legate de scăparea spionilor evrei din cetatea Ierihonului este relatată astfel: Rahab „le-a dat drumul cu o frânghie pe fereastră, căci casa ei era în zidul cetății și ea locuia chiar deasupra zidului” (Iosua Navi, II, 15). În Biblia Sacra Vulgata: „Dimisit ergo eum per funem de fenestra domus enim eius herebat muro”.  Sau, în Epistola a doua către Corinteni, Sf. Apostol Pavel își narează peripețiile, scriind: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea ca să mă prindă, și printr-o fereastră am fost lăsat în jos peste zid, într-un coș, și am scăpat din mâinile lui” (II Corint., XI, 32-33). Și în Biblia Sacra Vulgata:  „Damasci praepositus gentis Aretae regis custodiebat civitate ut me conprehenderet et per fenestram in sporta dimissus sum per murum et effugi manus eius”.  

            Oarzăne – (despre fructe) care se coc mai timpuriu. Derivat de la orz, plantă cerealieră care se coace mai repede decât celelalte din același gen, cu 7 – 10 zile înaintea grâului. În latină:  hordeum – orz. În Sf. Evanghelie după Ioan, la minunea înmulțirii pâinilor, se spune: „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești” (In., VI, 9).  În Biblia Sacra Vulgata:  „Est puer unus hic qui habet quinque panes hordiacios et duo pisces”. 

            Teglă – cărămidă arsă. În latină: tegula – cărămidă. În limba română literară latinescul tegula l-a dat pe „țiglă”, însemnând element de acoperiș la casă format tot din lut ars, dar în graiul arhaic din Maramureș, exact ca și în latina vulgară, tegula înseamnă un element de construcție a peretelui, cărămidă. Din aceeași familie de cuvinte, în latină: tegumentum – înveliș; tectum – acoperișul casei etc. Unii autori de dicționare consideră în mod greșit că termenul „teglă” ar proveni din limba maghiară, pentru simplul motiv că termenul există și în această limbă, deși cuvântul latin este considerabil mai vechi decât stabilirea maghiarilor în zonă. Pe de altă parte, nu este exclus însă ca și cuvântul asemănător din maghiară să provină tot din latină. În Sf. Evanghelie după Luca, acolo unde se descrie cum a fost introdus un paralitic la Iisus prin acoperișul casei, se spune: „Dar negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulțimii, s-au suit pe acoperiș și, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus” (Lc., V, 19). În Biblia Sacra Vulgata: „Et non invenientes qua parte illum inferret prae turba ascenderunt supra tectum per tegula submiserunt illum cum lecto in medium ante Iesum”. 

            Uștioară (cu varianata ușcioară) – diminutiv de la ușă, însemnând o ușă mai mică, o portiță de intrat în ocol ori în staulul oilor. În latină: ostium – intrarea în casă, ușă; Ostia – cetate veche în Italia, unde se afla poarta de intrare din Mare pe râul Tibru spre Roma. În Evanghelia după Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă: cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe oareunde, acela este fur și tâlhar” (X, 1). În Biblia Sacra Vulgata: „Amen amen dico vobis qui non intrat per ostium in ovile ovium sed ascendit aliunde ille fur este et latro”. 

            Vargă – nuia subțire și flexibilă cu care se aplicau uneori pedepse corporale la copii. În latină: virga, sau virgula – nuielușă. Cuvântul apare frecvent în Proverbele lui Solomon. De exemplu: „Prostia este lipită de sufletul copilului, numai varga certării o va depărta de la el” (XXII, 15). Sau: ”Nu cruța pe copilul tău de mustrare, căci dacă îl lovești cu varga nu moare” (XXIII, 13).  În Biblia Sacra Vulgata: „Stultitia conligata est in corde pueri et virga disciplinae fugabit eam”, respectiv: „Noli subtrahere a puero disciplinam si enim percusseris eum virga non morietur”.    

            Vintre – pântece, abdomen. În latină: ventriculus – stomac. În Sf. Evanghelie după Ioan: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In, VII, 38).  În Biblia Sacra Vulgata: „Qui credit in me sicut dixi Scriptura flumina de ventre eius fluent aquae vivae”. 

            Zipt (cu varianta vipt) – un sac mare de grăunțe sau de făină cât poate duce un bărbat, o anumită cantitate suficientă pentru o perioadă mai îndelungată;  prin extensie: merinde, provizii de hrană. În latină: victus – hrană. În Proverbele lui Solomon (XXVII, 27): „Și laptele de capră îl ai cu îndestulare, pentru hrana casei, și merinde pentru slujnicele tale”. În Biblia Sacra Vulgata: „Sufficiat tibi lac caprarum in cibos tuos in necessaria domus tue et ad victum ancillis tuis”.