Ovidiu Tânjală: Triffin pentru to(n)ți

 

La începutul Primului Război Mondial lira sterlină era moneda de rezervă a întregii lumi, Anglia a dus războiul abuzând de statutul lirei sterline, distrugând încrederea în aceasta. Este mai puțin cunoscut faptul că la mijlocul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut dl. Churchill a încercat să restabilească prestigiul lirei încercând o nerealistă revenire la convertibilitatea acesteia în aur la paritatea dinainte de război – de parcă pagubele produse de război n-ar fi existat – încercare firește eșuată în scurt timp. Dl. Churchill a devenit astfel, în ordine firească, groparul monedei Imperiului Britanic și apoi al Imperiului Britanic.

Lira sterlină a lăsat loc dolarului ca monedă de rezervă. Acum un secol, în anii douăzeci, erau multiple posibilități de a tezauriza, deși Revoluția Bolșevică pusese sub semnul întrebării însăși existența rublei existau nenumărate monede convertibile sau monede fabricate din metal prețios care puteau fi tezaurizate. Până la șocul confiscării aurului provocat de președintele Roosevelt se considera a fi extrem de sigură și deținerea de metal prețios, exista o vastă tradiție contractuală, costurile putând fi specificate în metal prețios fără ca legislația privitoare la monedă să poată fi invocată pentru a evita plata bunurilor sau a serviciilor contractate. Confiscarea aurului dar și prăbușirea lirei și mai apoi prăbușirea spectaculoasă a mărcii nu au făcut decât să consolideze statutul dolarului ca monedă de rezervă.

Dar adevărata dominație a dolarului american a început la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o dată cu începutul Războiului Rece. Logica maniheistă, logica clară și simplă a Războiului Rece lega soarta libertății de cea a Statelor Unite. Nu a fost nici un fel de exagerare, tancurile sovietice erau pe Elba, era limpede că singura putere care putea împiedica extinderea la nivel global a comunismului era America. Soarta libertății și soarta Americii erau perfect suprapuse, extincția libertății în SUA însemna pur și simplu extincția libertății.

Ce valoare au banii dacă nu suntem liberi? Au desigur o oarecare valoare, este mai bine să-i avem decât să nu-i avem, noi ce-am trăit în comunism putem discuta ore în șir despre valoarea banilor în comunism. Dar banii au cu adevărat valoare atunci când suntem liberi, atunci când putem face ce vrem cu ei iar producătorii sunt liberi să ne ofere bunurile și serviciile de care avem nevoie în schimbul banilor noștri. Fiecare dintre noi știe că nu trebuie doar să câștige bani, trebuie să fie și liber pentru a-i cheltui în vreme ce producătorii trebuie să fie liberi să ne ofere bunuri și servicii. Mai mult, atunci când avem bani este în interesul nostru să promovăm cauza libertății tocmai pentru a fi cât mai siguri că ne vom putea folosi de banii noștri.

Logica economică ca și logica Războiului Rece a legat soarta dolarului de cea a libertății, a legat soarta libertății de cea a dolarului.

Desigur, au existat monede concurente dolarului pe tot parcursul Războiului Rece – marca vest-germană de exemplu – dar acestea erau acceptate doar ca monede de rangul doi căci era de neimaginat faptul de a cheltui fie și o singură marcă în libertate de îndată ce libertatea va fi fost alungată din SUA.

În timpul Războiului Rece dolarul nu a fost doar monedă de rezervă, așa cum fusese lira sterlină, dolarul a căpătat statutul de monedă a libertății, nici mai mult nici mai puțin. Toată lumea voia dolari, oamenii erau dispuși să reflecte în prețul mai scăzut pentru bunurile și serviciile vândute preferința pentru dolari, preferința de a deține dolari în defavoarea oricărei alte monede. Totul a fost oarecum rezonabil până când americanii înșiși au băgat de seamă ce li se întâmplă, americanii înșiși au înțeles că oamenii din toată lumea vor dolari, că vor dolari și nu neapărat excavatoare Caterpillar sau alte bunuri similare. Pragmatici cum îi știm au exacerbat situația, au vândut pur și simplu dolari și cam atât – au uitat adică de excavatoare – au vândut dolari ca fiind o garanție a libertății pentru deținătorii acestora. Negustori cinstiți, americanii s-au concentrat pe ce voia restul lumii în schimbul dolarilor, anume pe libertate și pe securitate, adică au garantat libertatea celor care acceptau dolari de hârtie.

Știm cu toții că americanii s-au ținut de promisiune, că au livrat ceea ce lumea a așteptat în schimbul dolarilor proaspăt tipăriți: au livrat libertate și securitate, au avut chiar imprudența de a câștiga Războiul Rece.

În acest sens președintele Reagan a fost, într-adevăr, un dezastru pentru afacerea lucrativă de a vinde dolari în schimbul garanției libertății. De ce-ar mai avea oare lumea nevoie de dolari acum că libertatea a devenit imaginabilă chiar și dacă situația libertății americane nu este tocmai fastă? Oare dispariția URSS nu înseamnă că dolarul american redevine o monedă ca oricare alta, că poate oricând avea soarta lirei sterline?

Rândurile de mai sus oferă o explicație plauzibilă pentru metastaza sectorului financiar al economiei americane în detrimentul sectoarelor economice productive. De asemenea, avem explicația pentru prezența bazelor americane peste tot în lume căci este vorba pur și simplu de onorarea unor promisiuni de securitate. Dar avem și explicația pentru războaiele permanente purtate mai ales după sfârșitul Războiului Rece, demonizarea grotească a unor oameni sau situații banale la scara istoriei, fie că este vorba de dl. Miloșevici, de dl. Saddam Hussein, de Libia sau de Siria. Goana după conflicte cu puteri minore, gonflate propagandistic pentru a face să pară că libertatea noastră, a tuturor, depinde de SUA într-un mod similar cu modul în care libertatea a depins de SUA în timpul Războiului Rece, nu arată decât că SUA s-a obișnuit să vândă securitate în schimbul unor dolari de hârtie și că este în căutare disperată de clienți.

Este de remarcat că tocmai virtuțile Americii au adus-o în această fundătură, America a fost cândva o țară liberă și productivă capabilă să proiecteze asupra întregii lumi imaginea demnă a libertății umane. Am obișnuit-o să capete bunuri și servicii în schimbul unor dolari de hârtie proaspăt tipăriți, chestiunea este oarecum similară cu situația urșilor cavasiurbani din România care la început au fost hrăniți cu bunăvoință dar care acum își cer insistent tainul.

Traiul facil de pe urma tiparniței de bani are consecințe, libertatea nu mai este valoarea supremă a multor americani. Dimpotrivă, ideologia stângii postmoderne, faptul că chestiuni altă dată marginale precum LGBT+ etc au ajuns în centru vieții politice americane arată nihilismul extrem al elitelor americane. Și tocmai nihilismul este ceea ce clienții SUA de oriunde din lume nu pot tolera. Căci oamenii le cer americanilor securitate pentru a-și putea cheltui dolarii în libertate. Acești clienți vor să existe o zi de mâine care să fie liberă. Exhibarea homosexualității la nivelul elitelor americane pune la îndoială existența zilei de mâine iar centralizarea, birocratizarea și reglementările din ce în ce mai stufoase fac improbabilă supraviețuirea libertății în America. De ce oare ar mai vrea cineva dolari mirosind a cerneală proaspătă? Oare să nu putem pune între paranteze stupizenia făcută de președintele Reagan? Cum de-a putut să arunce URSS la coșul istoriei? Oare să nu putem reîncălzi ciorba atât de hrănitoare a Războiului Rece?

Este limpede acum care este rolul actualului conflict din Ucraina, care este rolul diviziei americane proaspăt sosite în România. Mai sus am încercat o explicație rațională a ceea ce ni se întâmplă înainte ca mirosul de sânge, înainte ca ura și umorile războiului să ne facă să nu mai putem vedea ce se petrece. Este târziu pentru a mai reacționa eficient dar poate că, după ce toată lumea va fi obosit, supraviețuitorii își vor aminti de capcana lui Triffin și vor încerca să o evite.

 

Autor: Ovidiu Tânjală

Sursa: https://taxfreedomday.ro/2022/10/26/triffin-pentru-tonti/

Ovidiu Tânjală: Doamna Truss ca hârtie de turnesol

 

„Politica modernă pare a fi lipsită de conținut, umorile, modele, lipsa de logică par a fi dominante. Dar nu întotdeauna disimularea mizelor poate fi profesionist îngropată în noianul de nerozii cotidiene ce poluează presa, încă apar prin ziare momente astrale ce ne permit să întrezărim modul în care funcționează lumea din jurul nostru. Reacția mediului de afaceri la propunerea de scădere a taxelor făcută de primul ministru britanic este un astfel de moment.

Socialiști, comuniști sau conservatori, adepți ai oricărei ideologii imaginabile îi suntem cu toții îndatorați – fie că recunoaștem sau nu asta – cu toții ar trebui să recunoaștem meritele liberalismului clasic. Imensa bunăstare care a fost produsă oriunde în lume de îndată ce rețeta descoperită de Adam Smith a fost pusă în practică ne face tuturor viața posibilă fie că admitem acest fapt, fie că nu.

”Prea puțin este necesar pentru a transforma o societate aducând-o dinspre negurile barbariei către cel mai înalt nivel de opulență în afara păcii, taxelor mici și a unei administrări tolerabile a actului de justiție. Tot restul este urmarea cursului natural al evenimentelor.”

                                                                                    Adam Smith (1723-1790)

Rândurile de mai sus au produs bunăstare peste tot în lume, pur și simplu rețeta prescrisă de Smith nu a produs vreodată eșec și dezamăgire. Faptul că viața a miliarde de oameni este posibilă este meritul lui Smith, faptul că din ce în ce mai mulți dintre noi trăim în bunăstare și confort este, de asemenea, posibil tot datorită ideilor sale.

Până și inamicii ideologici ai liberalismului clasic își croiesc politicile publice având mereu în vedere încătușarea mâinii invizibile a lui Smith, faptul că elitele socialiste împing lumea în prăpastia totalitară a globalizării politice este tot consecința faptului că acestea știu prea bine că, lăsată liberă fie și într-un teritoriu foarte sărac și lipsit de resurse, mâna invizibilă a pieței va produce în perioade istorice neglijabile bunăstare și abundență expunând în toată oroarea defectele socialismelor de tot soiul. Într-o lume globalizată sub socialism, adică dacă politicile socialiste vor fi coordonate la nivel planetar, un deșert condus pe principii liberal clasice va deveni rapid cea mai bogată și mai ospitalieră regiune de pe glob. Chiar dacă domnii Schwab, Gates, Soros ca și politicienii afiliați acestora vor fi reușit să supună întreaga lume cu excepția Saharei, aceștia vor trebui negreșit să cucerească și Sahara pentru că altminteri tocmai Sahara va deveni o oază de bunăstare și de libertate într-o lume săracă și brutală. Aceasta este lupta zilelor noastre, vom reveni în alt text asupra acestui subiect.

Liberalismul clasic nu este doar o mașinărie ce funcționează fără greș pentru a produce bunăstare, liberalii clasici au construit cele mai eficiente și mai solide argumente în favoarea libertății, nu pot să nu-l amintesc în context pe senatorul Rand Paul care a fost în acești din urmă ani cel mai articulat și mai consecvent apărător al libertății.

Dar atunci de ce oare nu există partide liberal clasice în așa zisele democrații consolidate? De ce oare liberalii clasici sunt mai mereu stingheri? Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în prezența a mai mult de o duzină de liberali clasici, suntem mereu minoritari, de fapt suntem mereu stingheri, singulari, punctele noastre de vedere irită pe mai toată lumea din jur, modul rațional, logic prin care ne justificăm punctele de vedere pare celor din jurul nostru în cel mai bun caz scandalos, nu vom obține vreodată o replică rațională ci doar una revoltată și indignată.

Doamna Truss, până azi dimineață primul ministru al Marii Britanii, este un politician de succes, nu este un om stingher, nu este genul de femeie care să trântească literatură clasic liberală pe masa pentru a-și impune punctele de vedere. Este mai degrabă un politician democratic, un om pentru care opinia publică ține loc de adevăr și de morală, doamna Truss este un om postmodern, un om al secolului XXI.

Dar doamna Truss a avut ca parte a programului de guvernare o solidă componentă liberal clasică, aceasta a propus reducerea consistentă a taxelor. Din triada pace, taxe mici și administrare rezonabilă a actului de justiție în programul doamnei Truss era prezentă doar componenta taxării. Atitudinea războinică a doamnei Truss în chestiunea Ucraina, distrugerea justiției, îndepărtarea acesteia de zona rezonabilului și împingerea actului de justiție către zona socialismului degenerat – înspre zona woke – sunt motive pentru care doamna Truss nu poate fi considerată a fi un politician liberal clasic. Nu-i putem nega însă meritele, doamna Truss a propus cu adevărat o scădere semnificativă a taxării ca și o vagă suspendare a isteriei ecologiste.

Reacția mediului de afaceri la propunerea doamnei Truss este semnificativă, este unul din rarele momente ce ne oferă o imagine clară a lumii în care trăim. Dacă astfel de politici de scădere a taxării erau până mai ieri susținute – fie și formal – de marile firme prezente pe piețele bursiere din întreaga lume, reacția așa zisului mediu de afaceri la propunerile doamnei Truss, de fapt a marilor corporații internaționale, a fost negativă. Așa după cum observa triumfător dl. Krugman în Pravda zilelor noastre tocmai piața a dus la prăbușirea planului de scădere a taxelor, doamna Truss a fost nevoită să renunțe la planul de a scădea taxele și impozitele fiind forțată să facă astfel din cauza reacției pieței libere.

Oare cum de-am ajuns în acestă fundătură, oare cum de-am corupt mâna invizibilă a pieței, cum de-a ajuns aceasta să reacționeze negativ la anunțarea unor politici de scădere a taxării? Răspunsul este evident, politicile intervenționiste adoptate în ultimele decenii au golit de conținut piața, sintagma altădată tautologică piață liberă a ajuns să devină un oximoron, în prezent piața poate fi numită oricum doar liberă nu. Socialismul a reușit, în sfârșit, să încătușeze mâna invizibilă de care pomenea Adam Smith, pleiada de reglementări, taxe, permise de funcționare, aberații precum responsabilitatea socială corporatistă (sintagma este în nouvorbă, este goală de înțeles, imposibil de tradus în mod decent), cotele de așa zis gen (din nou nouvorbă), toate au golit corporațiile post moderne de orice urmă de logică a proprietății private.

Marea teamă a Uniunii Europene legată de Brexit a fost apariția unui Singapore pe Tamisa, aceasta a fost adevărata miză a Brexit, europenilor le-a fost teamă de faptul că Marea Britanie va alege drumul libertății, că-și va descătușa economia, că o va liberaliza, dereglementa și că va reduce impozitele atrăgând capital peste Canal. Birocraților bruxelezi le-a fost frică de faptul că competiția economică îi va forța să dereglementeze, să reducă taxarea, să cedeze din putere. Elitele britanice au încercat să deraieze Brexit iar înfrângerea și mai apoi înlăturarea doamnei Truss ne arată că în cele din urmă au reușit să golească de sens ieșirea Marii Britanii din UE chiar dacă au pierdut la vot, ieșirea Marii Britanii din UE fiind în cele din urmă votată. Competiția dintre UE și Marea Britanie în sensul dereglementării și a reducerii taxării a fost evitată, elita a știut să evite consecințele ce-ar fi trebuit să decurgă ca urmare a Brexit.

Pățania doamnei Truss ar trebui să fie o învățătură de minte pentru orice politician ce speră la ajutorul marilor corporații atunci când încearcă adoptarea unor politici liberale. Este de subliniat că doamna Truss nu a dorit decât micșorarea impozitării și că s-a opus timid aberațiilor ecologiste, ambele subiecte fiind aparent în favoarea marilor corporații. Doamna Truss nu a dus în numele conservatorilor mari războaie culturale în scurta perioadă cât a fost la putere, a propus pur și simplu reforme economice liberale. Și tocmai acestea au fost respinse de marile afaceri listate la bursă. Da, costurile de intrare pe piață cresc atunci când aceasta este reglementată, marile corporații vor avea mereu interesul de a folosi mâna brutală și vizibilă a puterii guvernului pentru a elimina competiția venită dinspre micile afaceri.

Elitele britanice tocmai au aruncat-o la coș pe doamna Truss. Anvergura intelectuală și morală a acesteia face imposibilă tragedia, doamna Truss este o schemă postmodernă, nimeni nu-i va simți lipsa, omul simplu nu va sesiza decât înlocuirea unei marionete cu o alta. Acesta este motivul pentru care sistemul politic britanic va evita să producă lideri politici capabili să trântească o carte pe masă trâmbițându-și convingerile, lideri capabili să stârnească entuziasmul oamenilor pentru o idee sau o alta, lideri a căror prăbușire să poată părea nedreaptă și tragică, lideri a căror prăbușire să poată provoca reacții morale. Succesorul doamnei Truss va fi o caricatură postmodernă încă și mai schematică decât predecesorii săi, personaje precum dr. Ponta, doamna Dăncilă sau dr. Ciucă nu sunt accidente exclusiv românești. Demisia doamnei Truss este un noneveniment, importantă și de reținut pentru viitor este reacția marilor corporații la reformele liberale pe care aceasta voia să le introducă. Am descoperit nu doar că marile corporații nu sunt interesate de vreun fel de reformă liberală, am constatat și decesul pieței libere, am descoperit faptul că mâna invizibilă a pieței a fost deja încătușată. În lupta pentru libertate suntem singuri, din ce în ce mai stingheri, se pare că avem totul împotriva noastră, până și așa zisa piață preferă să ne vadă înfrânți. Iar dacă dorim să facem ca libertatea să învingă ar trebui să înțelegem ce i s-a întâmplat doamnei Truss.

 

Autor: Ovidiu Tânjală

Sursa: https://taxfreedomday.ro/2022/10/20/doamna-truss-ca-hartie-de-turnesol/

Zero și infinitul

 

Citind presa săptămânii ce a trecut am aflat că orașul Rotterdam va trebui să dezmembreze unul dintre podurile orașului pentru a face loc de trecere yacht-ului domnului Bezos aflat în construcție într-unul din șantierele navale ale orașului. Este un eveniment parcă făcut să fie exploatat de stânga politică, bunuri așa zis publice precum un pod sunt distruse pentru a fi apoi reclădite doar pentru a face loc de trecere luxului opulent al superbogaților zilelor noastre.

Am trăit ani de zile în Occident, am revenit în Orient de mai bine de 15 ani. Acum două decenii curierii pe bicicletă erau o chestiune extravagantă și oarecum exclusivistă, serviciile acestora erau disponibile doar în interiorul zonelor financiare din marile metropole și constau îndeosebi în livrarea rapidă a unor documente sensibile. În ziua de azi vedem curieri pe biciclete care livrează pizza până și în periferiile unor orășele de provincie precum cel în care trăiesc acum. Țin minte că în poate prea desele pauze de fumat – pasionat de ciclism fiind – eram atent la bicicletele curierilor pe care-i vedeam intrând și ieșind în sediul băncii în care lucram, erau mai toate biciclete scumpe sau extrem de scumpe. Erau biciclete de cursă urbană, rapide și zvelte, pachetul pe care-l livra curierul încăpea într-un pliu al hainei sau într-un buzunar fiind cel mai adesea un disc flexibil sau o scrisoare cu multă grijă sigilată. Acum îi văd pe biciclete șchioape, pedalând prin frig și zloată cărând o pizza într-un soi de cutie cu bretele pe care o poartă în spate. Am trăit ani de zile și în Extremul Orient, până de curând credeam că diferența dintre noi occidentalii și orientali este și modul în care alegem să muncim, crezusem că în Occident munca ineficientă și brută a fost preluată de mașini nu neapărat pentru că este mai economic să o facă mașinile ci din grijă pentru aproapele nostru și dintr-un soi de pudoare față de societatea în care trăim. Nu mi-am imaginat să văd vreodată în Viena curieri pe bicicletă pedalând prin zăpadă pentru a livra mâncare, m-a șocat imaginea unui curier de aproximativ 50 de ani pedalând prin centrul istoric al Vienei transpirat sau ud leoarcă, nu mi-am dat bine seama.

Munca bicisnică de tot soiul înlocuiește din ce în ce mai des munca ce ne permitea să ne întreținem familiile, munca care ne dădea demnitate și siguranța zilei de mâine. Revendicările stângii politice – asigurările sociale etc – au crescut spre stratosferă taxele pe muncă iar ca răspuns la penalizarea prin taxare a muncii, inginerii angajați de marile corporații au reorganizat întreprinderile în care lucrau, au descompus procesele standardizând și automatizând tot ce se putea standardiza și automatiza eliminând în mare măsura muncitorul calificat. Puși în competiție directă cu tot soiul de mașinării și calculatoare ne refugiem în munci precare, prost plătite, slujbe în care este imposibil să lăsăm o amprentă personală, slujbe parcă făcute pentru a putea fi înlocuiți de oricine altcineva dispus să se lase instruit timp de o jumătate de oră.

Într-una din săptămânile trecute am observat că lângă farmacia de vis-à-vis de clădirea în care lucrez a apărut un spațiu la care se lucra de zor, pe vremuri acolo era o librărie, îmi amintesc că se numea naiv și anacronic Ovid Densușianu. Zilele trecute muncitorii și-au terminat treaba, oroarea a fost revelată în toată splendoarea: a mai apărut încă un așa zis cazinou, un stabiliment în care clienții – practic cu toții bărbați – își pierd banii munciți în munci frustrante în compania unor casierițe famelice. Munca proastă și nespecializată, disponibilă celor mai mulți dintre noi, ne transformă en masse în proli, acum avem și mentalități și obiceiuri de proli. Masculinitatea degradată de muncile meniale disponibile celor mai mulți dintre noi, adrenalina neconsumată ce se refulează împreună cu conținutul portofelelor noastre în stabilimente în care bărbații frustrați au impresia că au de-a face cu jocuri de noroc și nu cu algoritmi matematici care-i jumulesc fără scăpare de banii luați de la gura propriilor copii. Bărbați ce și-au pierdut demnitatea și se ascund de familii prin cazinouri plebee, sărăcia și lipsa speranței sunt regula acestui început de secol XXI.

Localurile în care se practică așa zisele jocuri de noroc au schimbat înfățișarea orașelor noastre, au apărut peste tot, micile magazine, micile ateliere până și barurile (căci ce-ar putea povești după ore petrecute într-o slujbă degradantă doi oameni aflați în fața unei halbe de bere?) au fost înlocuite de astfel de stabilimente în care mintea umană este pusă să bată în calcule statistice un algoritm și un procesor. Dar arhitectura degradată a orașelor noastre ne mai arată și altceva, ne arată că lipsa de speranță a devenit regula și nu excepția. Căci cei care pășesc pragul cazinourilor plebee ce se înșiruie unul după altul de-a lungul bulevardelor din orașele noastre și-au pierdut demult speranța că prin muncă își vor scoate copiii din sărăcie, că-și vor scoate vreodată fiii din caruselul infernal în care se simt ei înșiși prinși. Este firesc să fie așa, în conivență cu autoritățile de reglementare de pretutindeni, marile corporații au crescut artificial prețul de intrare pe piață pentru omul dornic să muncească, competiția făcută de omul simplu și muncitor trebuie pur și simplu eliminată. Atunci când pentru a face munci simple din care străbunicii noștri-și câștigau cinstit pâinea lor și a familiilor lor avem nevoie de contabili, avocați, licențe sau alte binecuvântări birocratice pe care o minte normală nu și le poate imagina este limpede că doar companiile vor avea acces la astfel de activități, acestea nu vor fi accesibile omului simplu, omul simplu va plăti doar costurile birocratizării.

Nu demult un mecanic în vârstă, a refuzat de frică și cu ochii în pământ să-mi repare bătrâna Dacia pe stil vechi, pe care încă o am, trimițându-mă la un service autorizat de frica problemelor legale, mi-a zis că nu este autorizat să repare structura de rezistență a mașinii deși a făcut asta întreaga sa viață. I-am urmat sfatul, m-am întors la dumnealui cu hârtia doveditoare că am urmat procedura legală și cu mașina strâmbă după ce-am plătit mai mulți bani decât i-am plătit apoi bătrânului să-mi refacă ce-au stricat corporatiștii.

Presiunea pentru a renunța la motoarele cu ardere internă nu are nimic de-a face cu schimbările climatice ci cu transformarea noastră, a tuturor, în proli lipsiți de mobilitate. Căci o camionetă diesel pe care un mic meseriaș o poate folosi pentru a-și căra uneltele trebuitoare muncii costă o fracțiune din prețul echivalentului electric. Este limpede că doar companiile își vor permite astfel de vehicule, inconvenientul apariției unui tânăr tâmplar, grădinar etc independent va fi eliminat, corporațiile vor fi singurele prezențe pe piață. Inconvenientul apariției unor camionagii independenți prin capitale va fi de asemenea eliminat atunci când doar camioanele electrice, incomparabil mai scumpe decât cele diesel, vor putea să circule pe drum.

Faptul că domnul Gates a investit – indirect desigur – în companii care produc și promovează carnea artificială, ne arată că și zilele micilor fermieri sunt numărate, în numele ecologiei, a asepticului șamd trebuie să renunțăm la modul nostru tradițional de a ne hrăni, hrana trebuie procesată în mari complexe industriale, inaccesibile micului fermier. Se pregătește o lume în care doar marile corporații vor putea produce hrană, porcul nostru cel de toate zilele, mielul de Paște pe care-l găseam gata tăiat în piață sunt deja istorie. Anul trecut am fost la cioban acasă să tai mielul de Paște, anul ăsta doamna care-mi vinde brânză în piață mi-a spus că nu pandemia ci regulile sanitare îi interzic să aducă mieii gata tăiați, că va fi nevoită să-i vândă marilor magazine dar că sunt binevenit să vin la stână pentru un miel. Ocupată cu proiecte imobiliare, cu studii doctorale etc Biserica nu are nimic de zis, nu a organizat în spații deschise aflate în propria proprietate ritualuri din care să excludă autoritățile sanitare în numele libertății religioase, nu observă că copiii nu mai pot observa sângele mieilor inocenți, blănurile acestora pătate de sânge, că Paștele devine încet, încet o chestie aseptică, că ideea sacrificiului inocent, ideea de comunitate a fost îmbrăcată în plastic și așezată în congelatoarele din marile magazine. Oare Isus murit aseptic, nu a murit după ce a cărat transpirat pe munte în sus crucea, nu a murit acoperit de propriul sânge, oare nu moartea și învierea acestuia o sărbătorim de Paște? Să fie asepticul condiția existenței noastre terestre?

Yahtul domnului Bezos care dărâmă utilități publice în calea sa spre Ocean nu mai este demult monopolul propagandistic al stângii politice. Redeschiderea competiției economice către omul simplu este o temă liberal clasică, nu una de stânga. Mai mult, liberalii clasici au argumente rothbardiene pentru a ne arăta că marile corporații suferă în mod inerent de ineficiență economică datorită imposibilității de a face calcul economic, într-un mod întru totul similar sectoarelor socializate ale economiei. Dispariția tradițiilor și a particularităților societăților noastre în malaxorul corporatist, dispariția clasei mijlocii este în contextul de mai sus o temă conservatoare. Liberalismul clasic și conservatorismul, conservatorismul și liberalismul clasic sunt destinate să fuzioneze în expresii politice care să înlăture de la putere consensul marxist al actualelor elite occidentale. Insultele vor curge dinspre stânga, deja aur a devenit o insultă în mediul intelectual românesc, este printre puținele evoluții intelectuale cu care AUR ar trebui să se mândrească. Dar pentru ca AUR să-și merite atât insultele cât și succesul electoral o clarificare ideologică este necesară, redescoperirea normalității, a libertății și a firescului, stabilirea unor canale de comunicație cu instituții inerent conservatoare, cu intelectualitatea liberal-clasică sunt sarcini stringente și necesare.

Spre deosebire de politicieni, intelectualii nu sunt oameni care să îmbrățișeze alegători în piața publică și să le mai și placă, din acest punct de vedere liderul AUR pare a fi omul potrivit la locul potrivit, intelectualii nu-și au locul în lumina reflectoarelor. Nu mă interesează apropiatul congres al AUR, luptele intestine din AUR sau din alte partide românești. Singura chestiune importantă pentru noi toți este o clarificare ideologică a partidelor antisistem, este extrem de important ca populația să găsească o alternativă la marxismul elitelor, ca tâmplarul, camionagiul, zidarul, țăranul etc să fie lăsați să-și întrețină familiile din muncă independentă și cinstită. Și este important ca noi partide românești – AUR sau oricare altul – să găsească ideile potrivite pentru a reinventa clasa mijlocie, pentru a umple golul lăsat de stânga marxistă între zeroul bicicletei de curierat și infinitul iahtului domnului Bezos.

 

Autor: Ovidiu Tânjală

Sursa: taxfreedomday.ro