Evanghelia de duminică. Între recunoștință și nerecunoștință: sentință sau constatare?

 

Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproși) Luca 17, 12-1

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Duminica a 29-a după Rusalii ne oferă spre meditație Evanghelia în care este relatată minunea vindecării a zece bărbați leproși. Sfântul Luca este singurul dintre evangheliști care o consemnează în scrierea sa. Iisus Hristos mergea spre Ierusalim. Era ultimul Lui drum spre cetatea sfântă înainte de Patima Sa. Era drumul Său spre moarte, dar și spre Înviere. Se afla, pe undeva, la granița dintre Galileea și Samaria.

La intrarea într-un sat, Îl întâmpină zece bărbați leproși, care îi strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ți milă de noi!” Și lui Iisus I s-a făcut, într-adevăr, milă de ei.

Cuvântul-cheie „milă” ne amintește încă o dată de toată nenorocirea pe care o implica lepra. Aceasta era o boală incurabilă pentru acel timp. Și, în parte, mai e și astăzi. Ea devora, pur și simplu, întreg trupul omului. Și, pe lângă faptul că era o boală foarte grea, era și molipsitoare. De aceea, leproșii erau scoși afară din cetăți și izolați în colonii. Pentru ei nu erau spitale. Trebuiau să locuiască în peșteri, în locuri izolate și părăsite, ca nimeni să nu poată veni în atingere cu ei. Acolo li se aducea hrană, din mila părinților, a rudelor, a cunoscuților, a oamenilor cu inimă față de ei. Hrana se punea în vase, care erau lăsate departe de ei și pe care, apoi, leproșii veneau și le luau.

Izolarea producea și o suferință sufletească cumplită. Era îngrozitor pentru ei să-i vadă pe cei dragi, pe părinți, pe copii, pe cei din casa lor și să nu se poată apropia de ei. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerșească, ­intrau și în sate, dar trebuiau să o ceară de la distanță.

Minunea care vine ca rod al ascultării

Așadar, făcându-I-se milă de ei, Iisus nu întârzie răspunsul Său. Nu le cere credință, nu le pune nici o întrebare, nici o condiție, ci le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Îi trimite să se arate preoților, pentru că, în astfel de cazuri, potrivit Legii (cf. Lev. 13-14), doar preotul urma să constate vindecarea și, ca urmare, să pronunțe reintegrarea în societate a celui ce fusese izolat.

Desigur, ne întrebăm, ce sens va fi avut pentru cei zece leproși trimiterea lor spre preoți, de vreme ce aceștia urmau doar să constate îmbolnăvirea de lepră sau vindecarea de ea? Îmbolnăvirea a fost deja constatată, de-asta se găseau izolați, iar vindecarea nu exista. Trebuie să le fi dat mult de gândit cuvintele lui Iisus! Cu siguranță, în toată această ne-logică a trimiterii, ceea ce era de verificat era credința lor în cuvântul lui Iisus. Și ea a existat și i-a vindecat.

Așadar, pe când ei mergeau pe cale, spre preoți, toți cei zece s-au vin­decat. Alte detalii despre cir­cum­stanțele vindecării lor nu avem. Textul ne spune doar atât: „Că-n timp ce ei mergeau, s-au curăţit”.

Unul dintre ei, care era samarinean, ceea ce înseamnă că ceilalți nouă erau iudei, văzând că s-a vindecat, a socotit că cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l facă ar fi acela de-a se întoarce și a-I mulțumi Binefăcătorului său. Și o face. Evanghelistul spune că, venind, „A căzut cu fața la picioarele lui Iisus și I-a mul­țumit”. El a socotit că mai important era ce va spune Dumnezeu despre El decât ce va spune omul după vindecare. A socotit că ceea ce urma să spună preotul putea să mai întârzie, dar nu și ce va spune Dumnezeu despre el, după marea Sa milostivire arătată-i. Așadar, instanța supremă pentru cel vindecat a devenit Dumnezeu și nu omul.

Gestul lui nobil și-a primit răsplata. Iisus îi spune samarineanului recunoscător: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a izbăvit”.

Când mulţumeşti, devii cu adevărat nobil

Minunea vindecării celor zece leproși nu pune probleme de interpretare. Relatarea e simplă. Unu din cei zece se arată recunoscător lui Iisus. Se întoarce și-I mulțumește. Ceilalți nouă au plecat, probabil, la casele lor. Bucuroși că s-au vindecat, au uitat de datoria recunoștinței. Nu s-au mai întors la Iisus. Nici nu știu dacă-i putem acuza prea tare. Bucuria întâlnirii cu cei dragi, a reintegrării în societate, a renașterii din nou la viață, a recăpătării demnității, a fost ­imensă, copleșind posibile datorii de moment. Dar nu știm nici dacă Iisus S-a supărat prea tare pe ei? El face doar o constatare: Dar cei nouă unde sunt? Oare nu zece s-au curățat? Atât ne spune evanghelistul.

Desigur, constatarea lui Iisus conține și o nuanță de reproș, de mâhnire, transmițând, astfel, spre datoria arătării recunoștinței față de cel ce ți-a făcut un bine. Dar, dincolo de acest fapt, de ordin moral, Iisus voia să transmită și un alt mesaj: Mila lui Dumnezeu nu e circumscrisă la un singur popor. Ea îi cuprinde și pe cei de alte neamuri, și pe care iudeii îi disprețuiau. Samarineanul întors și căzut la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I, reprezenta acolo toate neamurile, pe toți aceia pe care Dumnezeu îi va milui, indiferent de neam și de închinare, și care se vor întoarce spre El, recunoscându-L ca Dumnezeu Atotputernic și arătându-I că I-au înțeles mesajul. Iisus își universaliza, astfel, iubirea!

Dar cred că pe Iisus trebuie să-L vedem, aici, în pildă, mai degrabă mulțumit că i-a miluit pe toți, decât mâhnit, pentru că nu i-au arătat recunoștință! Dumnezeu nu e unul orgolios, care să caute, cu orice preț, recunoștință din orice manifestare a milei Sale spre noi. Totuși, din constatarea Lui trebuie să înțelegem mesajul: Nu-L uitați pe Cel ce vă miluiește și nici pe cei ce v-au făcut cândva un bine!

Nerecunoștința e blamată de toți și trebuie înfierată. Lipsa de recunoștință ne mâhnește pe fiecare-n parte. Dar, în afară de cea care Îl vizează pe Dumnezeu, și care e condamnabilă, cea îndreptată spre oameni este adesea discutabilă. Recunoștința poate, adesea, să lipsească nu neapărat pentru că cineva a uitat să o exprime, ci și pentru că mulți fac binele doar pentru a primi recunoștință și a se mândri, astfel, de multe ori, umilindu-i pe cei de la care o pretind. Și-atunci, din sentiment, recunoștința devine în sufletul celor umiliți de ajutor resentiment.

Oglindindu-ne în tabloul vindecării celor zece leproși, este evident faptul că ne vom situa de partea celui recunoscător și-i vom dezaproba pe cei nouă, lipsiți de recunoștință. Minunea ne oferă, însă, prilejul să ne întrebăm, dacă și în practică, în viața de zi cu zi, suntem lângă cel unul sau lângă cei nouă? În forul nostru interior, acolo unde se judecă drept, nefă­țarnic și nepărtinitor, să ne întrebăm, în care scenă din cele două ale tabloului ne găsim: în cea deasupra căreia scrie RECU­NOȘTINȚĂ sau în cea care are ca titlu NERECUNOȘTINȚĂ? Vă las să vă răspundeți fiecare și, în același timp, să-mi răspund și eu.

Tot mai mulți români sunt interesați de această tehnologieAuz Plus

Cei mai confortabili și călduroși pantofi ai anului 2026!escaco.com

Dacă n-am mulțumit până acum lui Dumnezeu, să o facem! Am primit toți multe de la El. Să nu uităm aceasta! Și mulți dintre noi, când L-am rugat pe Dumnezeu să ne împlinească o cerere, am făcut chiar și promisiuni pe care, poate, am uitat să le mai împlinim, după ce rugămintea ne-a fost ascultată. Să ne aducem aminte și de acelea!

Dumnezeu nu are nevoie de recunoștința noastră

Nu vrea pentru El mulțu­mirea. O vrea doar ca să constate că în noi s-a schimbat ceva și că bunăvoința Lui, pe care am primit-o, ne-a făcut mai buni, mai milostivi, mai înțelegători, mai conștienți de insuficiența noastră și de dependența noastră de cer.

Dacă am uitat de binefăcătorii noștri, să-i căutam și să le arătăm recunoștință: părinților, dascălilor, oamenilor cu inimă bună, tuturor acelora care, cândva, au avut o vorbă bună pentru noi sau o mână întinsă spre ajutor. Dacă mai trăiesc, să le spunem: Mulțumesc! Iar dacă sunt sub glie, să le punem la mormânt o floare și, cu o lumânare în mână, să le zicem și lor același cuvânt: Mulțumesc!

Adesea se spune că recu­noștința e o floare rară. Să fie oare așa? Un cunoscut scriitor, din secolul trecut, a imaginat o parabolă, pe această temă: Se spune că Dumnezeu a oferit odată un banchet tuturor virtuților. Și s-au adunat toate: sinceritatea, bunătatea, dreptatea, mila, buna-cuviință, modestia, speranța, dragostea etc. Toate, bucuroase că s-au întâlnit, stăteau de vorbă una cu alta. Se cunoșteau. Două însă, deși stăteau alături, nu vorbeau între ele. Erau „facerea de bine” și „recu­noștința”. Și Dumnezeu, observând aceasta, le-a întrebat: Voi de ce nu vă vorbiți? De ce tăceți? Și ele au răspuns: Nu ne cunoaștem! Nu ne-am întâlnit niciodată! Parabola are un mesaj, are un tâlc. L-am înțeles?

Ca actualizare a mesajului Evangheliei aș dori să mă mai opresc doar la o singură idee: Leproșii L-au ascultat, fără să înțeleagă prea mult din ceea ce se întâmplă cu ei.

Iisus le-a dat o poruncă. Și ei au crezut în cuvântul Lui și, ca atare, l-au ascultat și l-au împlinit. N-au pus întrebări, încercând să înțeleagă de ce Iisus procedează astfel. Era treaba lui Dumnezeu și El știe ce face.

E foarte important și pentru noi să ascultăm ceea ce Iisus ne spune, împlinind cuvântul Lui și atunci când nu înțelegem ce se întâmplă cu noi. Să ne zicem: Dacă El știe ce face, atunci este de-ajuns. Pentru că El știe bine totul!

Autor: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană – 18 Ianuarie 2026

Evanghelia de Duminică: Omul contra omului, omul pe lângă om și omul pentru om

 

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Ori de câte ori citim sau interpretăm Parabola samarineanului milostiv o facem cu o profundă emoţie. Și aceasta pentru că parabola constituie pericopa evanghelică, de peste an, cea mai provocatoare vizavi de ceea ce înseamnă credibilitatea creştinismului şi a statutului de creştin, privită atât din interior, cât şi din afară. De aceea, mesajul pe care-l transmite pilda nu este deloc ușor de împlinit. Pilda „samarineanului milostiv” scoate în prim-plan un model din ceea ce trebuie să însemne omul în întreg sistemul de relaţii în care el se găseşte: cu sine, cu cei din jur, cu societatea în interiorul căreia el îşi duce existența.

În a șasea antiteză a Predicii de pe Munte, Mântuitorul Iisus exclama: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Mt. 5, 44). Aceasta se afirma în tradiţia iudaică, deoarece nu avem în Vechiul Testament o astfel de recomandare. Dar, în contextul în care poporul ales a fost înconjurat de popoare păgâne, războinice, amenin­țătoare, acest principiu era destul de valabil pentru el. Iisus, însă, prezintă antiteza: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 44).

Cuvintele exprimă o poruncă sau o recomandare foarte greu de împlinit, oricât de dedicaţi am fi lui Dumnezeu. Ea este provocatoare vizavi de ceea ce înseamnă credibilitatea creştinismului şi a statutului de creştin, pentru că este foarte uşor să te laşi impresionat de ceea ce reprezintă creştinismul, în teorie, în preceptele sale, dar să nu le poţi împlini, mai departe, în viaţa ta practică, să nu le poţi ilustra în atitudinea şi comportamentul tău, făcând o notă discordantă între ceea ce crezi tu, sau spui, şi ceea ce faci. De aceea, credibilitatea creştinismului din interior și din afară trebuie astăzi, mai mult ca oricând, probată prin atitudinea şi comportamentul creştin.

Am spus aceste lucruri deoarece vreau să mă opresc nu atât asupra interpretării parabolei acestei duminici, cât asupra a trei atitudini, care se desprind din ea, adică trei atitudini ale omului faţă de om. Și fiecare atitudine ar putea reprezenta un tablou având și un titlu deasupra.

Trei atitudini

Prima atitudine, din primul tablou, ar avea ca titlu: „Omul contra omului”, sau omul împotriva omului.

Ce ne spune pilda? Un om simplu, nu i se dă numele, mergea de la Ierusalim la Ierihon. Probabil se întorcea acasă. Şi pe cale este atacat și prădat de tâlhari. Nu ştim cine erau aceștia: cona­ţionali de-ai simplului drumeț sau nu? Nu cunoaștem. Nu ni se dau amănunte în acest sens. În pildă ni se relatează doar atât: aceștia l-au dezbrăcat, l-au bătut (nu ştim de ce), lăsându-l aproape mort (Lc. 10, 30). Aşadar, omul împotriva omului, la prima vedere, fără nici un motiv.

Al doilea tablou, cu a doua atitudine descrisă în el, are ca titlu: „Omul pe lângă om”.

Evanghelistul Luca, înregistrând cuvintele Mântuitorului, ne spune că un preot şi un levit au trecut pe calea aceea, l-au văzut pe acel om, care zăcea, undeva, aruncat la marginea drumului. Dar au trecut pe alături. Parcă ne repugnă această atitudine a slujitorilor templului! Cu sigu­ranță, ­ ne-am fi așteptat ca ei să fi fost primii care să se oprească în fața celui suferind, să-i dea primul ajutor, pentru că erau slujitorii lui Dumnezeu. Dar n-au făcut-o. Totuşi, ei au o circumstanţă atenuantă.

O prescripţie a Vechiului Testament spunea că dacă te atingi de un om mort, devii necurat, nemaiputând să slujeşti o perioadă de timp, urmând să îndeplineşti tot felul de prescripții rituale, cultice, nu puține, ale aşa-zisei curăţiri, destul de grele şi care luau și destul de mult timp să le împlinești (cf. Num. 19, 10 urm.; Lev. 21, 1 urm.). Unui preot, spre exemplu, i se permitea să se atingă numai de un mort, rudă de sânge (cf. Lev. 21, 1 urm.).

Pe de altă parte, mai şi riscai să fii stigmatizat, de cei din jur, ca unul care eşti necurat în slujirea ta, întrucât te-ai atins de un om mort. Aşadar, slujitorii templului îl vor fi văzut, dar neobservând nici o mișcare a celui rănit, l-au crezut mort și, astfel, au plecat mai departe. Așa se face că, pentru a nu deveni întinaţi pentru slujba de la templu, nu s-au mai oprit lângă cel suferind, de la marginea drumului, să-l ajute. Poate că acesta va fi fost motivul pentru care trec nepăsători pe lângă el. Oricum, observăm că Iisus păstrează tăcerea cu privire la motive. El este interesat doar de rezultat: refuzul de a ajuta.

Din punct de vedere cultic erau, oarecum, justificaţi. Dar tocmai legat de această justificare voia Iisus să transmită un mesaj, prin pildă. Și anume, că un om și viața lui sunt mai presus de orice, chiar și față de toate prescripțiile Legii Vechiului Testament.

Atitudinea celor doi slujitori ai templului e diferită de mesajul Evangheliei lui Iisus, care a adus, în prim-plan, omul și slujirea lui, egală cu slujirea propriei persoane. În Cuvântarea Sa de pe Munte, Iisus spune: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi-le şi voi lor” (Lc. 6, 31).

Așadar, într-o interpretare spirituală a pildei, Sfinţii Părinţi au arătat că Iisus a vrut să transmită prin mesajul ei faptul că prescripţiile vechi-testamentare nu mai sunt întru totul valabile pentru omul nou, al Noului Testament, şi nici pentru porunca iubirii, care punea mai presus de orice omul.

Al treilea tablou, cu acțiunea celei de-a treia atitudini, are ca titlu: „Omul pentru om”.

În acțiune intră acum un samarinean, călător și el pe drumul amenințător. Este o surpriză pentru cele întâmplate. Acesta îl observă pe cel rănit care zăcea, chinuindu-se cumplit, abia viu, la marginea drumului. I se face milă de el, ne spune Mântuitorul, se apropie de el și-i dă primul ajutor: îi leagă rănile, toarnă peste ele untdelemn și vin, apoi îl pune pe animalul său și îl duce la o casă de oaspeți, la un han. Îl dă în grija gazdei, scoate și ceva bănuți, plătind gazdei pentru îngrijirea celui suferind și nu uită să-i spună că, la întoarcere, îi va achita și ceea ce va mai cheltui, în plus, cu el.

Dar toată această discuție cu gazda, samarineanul o are a doua zi. Și Mântuitorul ține să sublinieze acest lucru, și deloc întâmplător: „Şi a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu când mă voi întoarce“ (Lc. 10, 35).

Samarineanul rămâne, așadar, peste noapte cu cel suferind. Nu-l părăsește imediat.

Ceea ce voia să transmită Iisus, prin acest amănunt, era faptul că slujirea celui în nevoie trebuie să aibă un dublu aspect: mai întâi in­di­vi­dual și, abia apoi, insti­tu­țional. Mai întâi ne ocupăm noi de cel în nevoie și abia apoi îl lăsăm în seama instituțiilor caritabile. Dar și după aceea, rămânem mai departe în slujirea lui. Ne ­întoarcem pe la el. Cuvintele

lui Iisus sunt explicite în acest sens: „…. Ai grijă de el; şi ceea ce vei mai cheltui ţi-i voi da eu, când mă voi întoarce” (Lc. 10, 35).

Samarineanul, din pildă, n-a avut nici un motiv să se apropie de acel iudeu. Putea să-și zică: „Cu acest iudeu, muribund, avem un duşman în minus pentru ­neamul nostru!”. Dar n-a cugetat așa, ci s-a oprit din drum, i-a dat ajutor, ba, mai mult, s-a îngrijit, mai departe, de sănătatea lui. Acestea sunt cele trei atitudini pe care Evanghelia acestei duminici le scoate în prim-plan și ni le pune în față spre reflecție.

Mesajul pildei exprimat în două exemple

Să ne oprim puțin la un exemplu scripturistic, de atitudine a omului contra om, fără motiv, dar și asupra aceleia de om pentru om, la fel fără motiv.

Exemplul la care vreau să mă refer are ca protagoniști doi regi din vechime: Regele Saul şi Regele David, din Vechiul Testament.

În urma unei greşeli, pe care Saul a comis-o, într-un război cu amaleciţii, regele este lepădat de Dumnezeu. Deşi a avut poruncă de la El, prin prorocul Samuel, să nu cruţe nimic după luptă, el, totuşi, l-a cruţat pe regele Agap al amaleciţilor şi o bună parte din prada de război.

Saul a intrat, astfel, în diz­grația divină şi, observând acest fapt, un duh rău s-a năpădit asupra lui. Aproape că ajunsese îndrăcit, iar cei de la curte nu mai puteau să-l liniştească. Atunci, slujitorii l-au sfătuit să aducă pe cineva, care ştie să cânte la harpă și, astfel, în starea de tulburare, de criză, adierea sunetului harpei să-l liniştească. Așa se face că este recomandat fiul unui oarecare Iesei, din Betleem, pe nume David. Acesta, însă, fusese între timp uns rege de către profetul Samuel, la porunca lui Dumnezeu (cf. 1 Reg. 16).

David este adus la curte, dar Saul nu ştia că acesta este alesul Domnului și că este deja uns rege legitim peste Israel. Şi ne relatează cartea I a Regilor că Saul chiar l-a îndrăgit pe David, văzându-l cum cântă, că este plăcut la înfăţişare, curajos şi neînfricat.

Dar se întâmplă o luptă cu filistenii. David iese la luptă și îl ucide pe uriașul Goliat, căpetenia lor. Lui Saul i-a plăcut fapta lui de vitejie, numai că, la întoarcerea din luptă, când regele este întâmpinat, mulțimea strigă: „Saul a ucis mii, dar David a ucis zeci de mii” (1 Reg. 18, 1).

Auzind acestea, Saul s-a schimbat total și devine invidios pe David. Astfel, într-o zi, când acesta îi cânta din harpă, încearcă să-l ucidă, aruncând suliţa spre el. Dar David, ferindu-se, scapă nevătămat (cf. 1 Reg. 19, 10). Din clipa aceea, însă, David nu mai are linişte la curtea lui Saul și este nevoit să pribegească, el, regele, prin pustiu. Așadar, am putea califica fapta lui Saul ca atitudine a omului contra om, dar fără motiv. Dar la baza atitudinii lui Saul stătea un motiv: invidia.

Și acum, să vedem doar un singur exemplu din ceea ce poate însemna atitudinea: om pentru om.

Saul pune la cale un complot, în care David urma să fie ucis. Regele reușește să scape din nou, din mâna lui Saul, cu ajutorul soției sale, Micol. Cartea întâi a Regilor ne relatează: „Şi a fost că-n noaptea aceea a trimis Saul nişte soli la casa lui David ca ­să-l pândească, cu scopul de a-l ucide dimineaţa. Iar Micol, ­femeia lui David, i-a spus, zicând: «Dacă-n noaptea asta ­nu-ţi vei scăpa viaţa, mâine vei fi ucis». Aşa că Micol l-a lăsat în jos pe fereastră, iar el a plecat, fugind, şi a scăpat” (1 Reg. 19, 11-12). David se ­refugiază astfel într-un ținut ­pustiu.

Dar Saul continuă să-l urmărească. Voia să-l piardă cu orice preț. Așa se face că pregătește 3.000 de bărbați şi pleacă spre pus­tiul Enghedi în căutarea lui David. Dar iată ce ne spune textul sfânt: „Și a mers până la o stână de oi care era lângă drum. Acolo era o peşteră şi Saul a intrat în ea pentru nevoile sale”. Dar David şi oamenii lui se găseau ascunși exact în peștera aceea. „Atunci au zis oamenii către David: Aceasta este ziua de care ţi-a vorbit ţie Domnul zicând: Iată Eu voi da pe vrăjmaşul tău în mâinile tale şi vei face cu el ce vei vrea. David se sculă şi tăie încetişor poala de deasupra hainei lui Saul” Saul n-a simțit aceasta (1 Reg. 24, 4-7. 9-13).

Cei care erau cu David, în peșteră, l-au sfătuit să-l omoare pe Saul. Însă el le-a zis: „Să nu-mi îngăduie Domnul să fac una ca aceasta Domnului meu, unsului Domnului, căci Saul era rege” (1 Reg. 24, 7). Şi Saul iese afară din peşteră şi după ce s-a îndepărtat puţin, iese şi David, care îi strigă lui Saul: „O, doamne!, O, Rege! Atunci Saul a cătat înapoi, iar David plecându-se cu faţa la pământ, i s-a închinat. Şi a zis David către Saul: De ce asculţi tu de vorbele poporului care zice: – Iată, David îţi caută viaţa? Iată, ochii tăi au văzut cum chiar astăzi mi te-a dat Domnul în mână, acolo, în peşteră; dar eu n-am vrut să te omor, ci ­te-am cruţat şi am zis: – Nu-mi voi ridica mâna asupra stăpânului meu, fiindcă el e unsul Domnului. Şi, iată, poala hainei tale e în mâna mea; eu am tăiat poala hainei tale şi nu te-am omorât. Cunoaşte azi şi vezi că-n mâna mea nu-i nici o răutate şi nici o necredinţă şi nici o răzvrătire; eu n-am păcătuit împotriva ta, dar tu îmi vânezi viaţa ca să mi-o iei. Judece Domnul între mine şi tine şi Domnul să-mi răsplătească din ceea ce-i al tău!; dar mâna mea nu-ţi va fi împotrivă” (1 Reg. 24, 9-13).

În prima ipostază, vedem omul contra om, deşi unul era nevinovat. Îl fac vinovat bârfele şi vorbele de ocară, care se spuneau despre el. Iar toate acestea îl pun, întotdeauna, pe om contra om.

Cuvintele și atitudinea înțeleaptă a lui David îl schimbă total pe Saul. David îl numeşte: „părinte”, „rege” și îi dă și dovada cru­țării vieții sale: o parte din poala hainei lui, pe care i-o tăiase în peșteră. Și îi mai spune: „N-am nici un vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta. Tu însă cauţi ca să iei sufletul meu” (1 Reg. 24, 12). Și acum e important: Atunci Saul a zis: „Al tău e oare glasul acesta, fiul meu David? Şi ridicându-şi glasul, a plâns” (1 Reg. 24, 17). Deci, iată, la o atitudine a lui David, se aude din gura dușmanului său cuvântul „fiu”. David e numit copilul lui. Şi continuă Saul: „Tu eşti mai drept decât mine, căci m-ai răsplătit cu bine, atunci când eu te-am răsplătit cu rău. Cine oare prinzând pe vrăjmaşul lui, i-ar fi dat drumul să meargă cu bine? Domnul să-ţi răsplătească cu bine, pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine” (1 Reg 24, 18.20). Reţinem din această atitudine cuvintele: Tu eşti mai bun; tu eşti mai drept decât mine!

Așadar, doar o singură atitudine, cea a „omului pentru om”, poate să-l facă pe duşmanul tău să zică: „Tu eşti mai bun decât mine!”. Atunci, și numai atunci, se va schimba totul, lumea, societatea; atunci, și numai atunci, răsplata lui Dumnezeu nu va înceta să vină în viaţa ta, iar ziua ta de mâine va fi mai senină decât cea de azi. Dar n-ai câştigat o zi senină doar pentru tine, ci o zi frumoasă şi senină și pentru cel care n-a ştiut ce înseamnă pentru el, până atunci, o viaţă de om.

Așadar, nu e nevoie de mult cuvânt şi de multă Evanghelie propovăduită, dacă vrei să converteşti pe cineva, ci, mai presus de ele, ceea ce mișcă sufletul, mintea și inima unui om sunt gesturile, atitudinea faţă de el şi felul în care știi să-i arăți iubirea.

Ca mesaj, la care să reflectăm toți, pun o întrebare: În care tablou ne regăsim fiecare, prin faptele și atitudinile noastre?

În acela deasupra căruia scrie: „Om contra omului”, „Om pe lângă om” sau „Om pentru om”?

 

 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană – 13 Noiembrie 2022