Prin iarba de rouă tăvălită,
călcam ușor, cu pasul adormit.
Ochii-mi sticleau pe-o sârmă ocolită
și mă gândeam că eu voi fi cosit.
În iarbă strălucea un blând inel, și,
era să-l strivesc cu ditamai călcâiul.
Firav, pașnic, rotund și subțirel,
l-aș fi lăsat, nu era el… întâiul…
Cin’ să fi aruncat în iarbă-acel inel?
Și cine-mi poartă drumul prin iarba mătăsoasă?
Puteam să-l zidesc în pământ, bietul de el,
sau să intre-n gură la nesătula coasă.
L-am smuls atunci din iarba-nrourată
și-n buzunar frumos l-am așezat,
că voi găsi cumva nume de fată,
pe deget inelar să-l pun la cununat.
Și am găsit un deget de toată frumusețea,
unde inelul meu să stea pân’ la iernat.
Da, iubita mea de-acum e bătrânețea.
Cea cu inelu-n deget. Cu ea m-am cununat.
Puiu RĂDUCAN