Premierul care nu se dă plecat

O interpretare — de astă dată corectă — a Curții Constituționale, concretizată într-o decizie obligatorie, stabilește fără echivoc că un premier trimis de parlament printr-o moțiune de cenzură nu mai poate fi sub nicio formă nominalizat de cel care îndeplinește funcția de președinte. Ilie Bolojan, susținut de o serie întreagă de persoane din anturajul său apropiat de la nivelul PNL și mai ales din USR, încearcă din răsputeri în aceste zile să lanseze pe piață un scenariu conform căruia el ar putea rămâne la butoane la Palatul Victoria, fiind reinvestit în această poziție de către președintele numit, Nicușor Dan. Această poziționare scandaloasă și, în același timp, senzațională generează o serie întreagă de efecte politice.

Două evoluții, aparent în contrasens, caracterizează în acest moment modul în care Ilie Bolojan se poziționează în epicentrul uriașului scandal politic pe care l-a generat. Analiști, printre care mă număr, au semnalat din timp, pe de-o parte, faptul că Ilie Bolojan nu-și va putea sfârși la termen mandatul de premier și va fi demis, iar pe de altă parte, că, într-o asemenea eventualitate, acesta se va împotrivi din răsputeri ejectării sale de la vârful politicii. Și iată că ambele supoziții se confirmă. Ilie Bolojan a fost demis de către Parlament cu o largă majoritate și, conform Constituției, trebuie să se retragă, în cel mai bun caz, în poziția pe care o deține la vârful Partidului Național Liberal și în conducerea forumului legislativ. Iar, la limită, în afara PNL, care, conform unei tradiții înrădăcinate, se va lepăda și de această dată de un președinte care a pierdut o importantă competiție politică, el ar putea apela și apelează la susținerea unui alt partid politic, Uniunea Salvați România. Au fost emise în acest sens, în ultima vreme, mai multe prognoze care acum sunt pe cale de a se confirma, vizând legăturile sale cu acest partid cu o reprezentare parlamentară de numai 12%, disproorționată în mod vădit față de reprezentarea sa guvernamentală. S-a spus, iar acum devine fapt demonstrat, că USR constituie de fapt partidul de rezervă al lui Ilie Bolojan, plasa sa de siguranță pentru eventualitatea în care este împins pe scări, inclusiv de către partidul pe care încă îl conduce. Legătura sa cu USR funcționează din această perspectivă ca un instrument de șantaj, care se poate traduce în următorii termeni: „Dacă voi mă părăsiți, mă asociez cu USR, unde mă voi duce cu o parte consistentă din Partidul Național Liberal”. Să explicăm în cele ce urmează mecanismul preconizat.

În mod normal, tot conform unei tradiții instaurate în PNL, cel care a deținut funcția de președinte și, întrucât nu a performat, este eliminat, pleacă de la prezidiu împreună cu întreaga echipă cu care a condus partidul și l-a dat în gard. Ceea ce înseamnă că, în mod natural, dacă se va duce sub o nouă umbrelă politică, cea a USR, va fi însoțit acolo de un adevărat alai. Nu este obligatoriu să anunțe crearea unui nou partid. Va fi suficient să fie susținut și promovat de partidul-gazdă și de echipa mai mare sau mai mică care îi rămâne fidelă. Asistăm exact la acest fenomen extrem de nociv pentru Partidul Național Liberal, al cărui scor electoral a scăzut dramatic, al cărui electorat a migrat masiv — în special către AUR — și care este amenințat ca, la următoarele alegeri sau în eventualitatea anticipatelor, să nu mai atingă scorul necesar intrării în parlament. Din această perspectivă, poziția lui Bolojan nu poate fi decât întărită prin rămânerea cu orice preț, inclusiv prin încălcarea Constituției, cât mai mult timp la conducerea guvernului, fie el castrat din perspectiva atribuțiilor și, eventual, prin renominalizarea lui, tot contrar Constituției, de către Nicușor Dan. Este un pericol pe care presupun că Nicușor Dan l-a sesizat și, din acest motiv, asistăm la luări de poziție extrem de prudente și care, sub nicio formă, nu întăresc, cel puțin aparent, poziția fragilizată a lui Ilie Bolojan.

Acest joc politic este nu numai murdar, ci și extrem de periculos în ceea ce privește situația României. Cu atât mai mult cu cât, practic, el nu poate fi contracarat decât printr-o alianță cu AUR, la care este împins Partidul Social Democrat. O alianță care însă nu ar face decât să creeze premisele unor alegeri parlamentare anticipate. Adică fix ceea ce vrea AUR și ceea ce nu vrea niciunul dintre celelalte partide.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: CorrectNews

 

Dictatorul expirat

Ilie Bolojan se agață cu dinții de putere. Și asta după ce, în repetate rânduri, a spus că poziția de premier reprezintă pentru el nu numai o datorie, ci și un sacrificiu. Și că, în definitiv, poate părăsi oricând Palatul Victoria. S-a sucit. Nu se mai dă dus. Iar prejudiciul este uriaș. Pentru PNL. Pentru coaliție. Pentru România.

Dacă Ilie Bolojan ar fi un dictator autentic, totul ar fi de înțeles. Ar fi cât se poate de logic, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor dictatori, ca personajul să se identifice cu interesul național și să se scufunde odată cu el. Numai că Ilie Bolojan este un dictator de mucava. Un fals dictator. După ce, din toate cercetările de piață, rezultă că o majoritate covârșitoare de români apreciază negativ prestația sa și nu îl mai doresc, după ce o majoritate parlamentară i-a demonstrat, prin vot, cu subiect și predicat, că este iminentă demiterea sa la vot, el ar trebui să fie cât de cât diligent atât cu partidul pe care încă îl reprezintă, cât și cu așa-zisa coaliție pro-occidentală în fruntea căreia a fost așezat moț.

Forțând la maximum lucrurile, bazându-se pe fel de fel de manevre murdare în interiorul Parlamentului, Ilie Bolojan speră că va mai rămâne la putere pentru a desăvârși dezastrul pe care l-a generat. Consecințele acestei trageri de timp sunt extrem de grave. Întreaga coaliție are de suferit, astfel încât încrederea în șansa ei de a reconstrui o Românie eficientă scade într-un ritm exponențial. Motiv pentru care PSD, încercând să-și salveze cât de cât imaginea, a părăsit în mare viteză corabia care a luat atâta apă încât se află în pragul naufragiului. Socialiștilor nu le mai pasă dacă vor rămâne la putere cu un premier propriu sau cu oricare alt premier, cu excepția lui Ilie Bolojan, și nici dacă vor intra în opoziție. Pur și simplu pentru că acest cel mai mare partid din România a ajuns în situația-limită în urma unei guvernări dezastruoase pe care a susținut-o, de a ajunge abandonat de o bună parte a propriului electorat și chiar și de membri activi și de reprezentanți ai autorităților locale. Dar drama dramelor se joacă în aceste zile în tabăra PNL.

Cândva, nu cu multă vreme în urmă, înainte de a se corci unii pe alții, PNL avea un scor electoral de 30% și PDL de 20%. Împreună, cele două partide, strict aritmetic, făceau 50%. Numai că această aritmetică nu s-a potrivit deloc cu dinamica electorală. Între timp, după ce s-au unificat, cele două partide au ajuns la doar 20%. Și asta înainte de a intra, cum se întâmplă în ultimele zile, în cădere liberă.

Dacă, în urma unei guvernări dezastruoase, PSD, care a urmat altor guvernări, încă și mai dezastruoase, cu premieri liberali, cel mai mare partid din România ultimilor 35 de ani a căzut în plan electoral pe locul doi, ceea ce urmează poate fi și pentru socialiști un dezastru extrem de mare, nu atât fiindcă și-ar pierde poziția de lider electoral, cât și, sau mai ales, pentru o pierdere și mai mare, cea a credibilității. Din acest motiv, PSD a ales să-și salveze pielea. Spre deosebire de PNL, a cărui opțiune este de-a dreptul sinucigașă. Un rezultat care îl poate duce lejer în lada de gunoi a istoriei.

De fapt, această analiză pe care o fac acum se referă nu atât la inconștiența și exhibiționismul unui lider politic, nimerit – nu știe nici el cum – la conducerea PNL și a Guvernului, ci mai ales la lipsa instinctului de conservare a unui partid, cel mai vechi din istoria europeană, care se detonează singur sub ochii noștri.

Cum Dumnezeu de a ajuns România atât de blestemată încât să stea la degetul mic al unui singur om, care nici în ruptul capului nu se mai dă dus? Cum este posibil ca liberalii să-și fi pierdut minimul instinctului de conservare? Și vocația sa de partid istoric? După ce, în prealabil, corcit cu PDL, și-a abandonat atât substanța liberală, cât și substanța națională, creând în jurul său un vid în care s-a putut afirma partidul AUR. În mâna căruia se află astăzi toate cărțile.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: CorrectNews

Sorin Roşca Stănescu: Un scor dramatic al bugetului de stat. România, țara securității

 

Bugetul de stat, o lege extrem de importantă pentru orice stat și oricând, mai ales în perioade de criză, este în România nejustificat de întârziat. Și asta în condițiile în care am scăpat la mustață de a fi declarați în stadiul de junk, adică de țară aflată în pragul falimentului, în care investițiile și împrumuturile nu mai sunt recomandate. Un întreg circ urmează să fie declanșat în această săptămână și să bubuie săptămâna următoare. Dar, până atunci, să explic titlul de mai sus.

Într-un stat în care populația este supusă la cea mai severă curbă de sacrificiu din istoria ei și în care nu se vede deloc lumina de la capătul tunelului, serviciile secrete, securitatea în ansamblul ei, prosperă pe seama locuitorilor. În cele ce urmează, vă voi oferi câteva cifre concludente. În România, totalul personalului nesecret, măsurat în mod cât de cât transparent, al lucrătorilor din serviciile secrete se ridică la o cifră de 20–25 de mii. În Marea Britanie, care are unul dintre cele mai performante servicii secrete din lume, angajații acestora sunt doar de 17 mii. În Germania, totalul persoanelor care servesc în serviciile secrete dintre cele mai performante din lume este de doar 13 mii. Securiștii în România se împart în felul următor: 12–15 mii la SRI, 2–3 mii la SIE, 4–5 mii la STS și 1,5–2 mii la SPP.

Un calcul interesant, dar dramatic în ceea ce ne privește, ne spune, conform bugetului pe acest an, care urmează să fie votat în Parlament, câți bani alocă din munca sa un cetățean pentru securitate în România, comparativ pentru alte state. În România, fiecare dintre noi, cu mic, cu mare, cu nou-născuți și cu vârstnici, cheltuim 84 de euro pe an. În Germania, între 20 și 25 de euro, iar în Marea Britanie circa 80 de euro. Bugetul total al serviciilor secrete este, așa cum rezultă din proiectul legii bugetului, de 75–80 de ori mai mare decât bugetul instituției prezidențiale. De unde rezultă inevitabil un raport de subordonare, concretizat în nevoia președintelui CSAT și comandantului suprem al forțelor armate, președintele numit, Nicușor Dan, de a se consulta permanent cu serviciile secrete și de a fi dependent, în tot ceea ce face, de acestea. Și, în fine, extrem de interesantă este o creștere de buget spectaculoasă a SRI, cu 13–14% mai mare decât în anul precedent. Este ca și când trăim într-un stat militarizat, în care cetățenii sunt supravegheați la sânge și pe bani grei de către lucrătorii serviciului intern de securitate.

Autor: Sorin Roşca Stănescu

Sursa: https://corect-news.ro/un-scor-dramatic-al-bugetului-de-stat-romania-tara-securitatii/

Președinția lui Nicușor Dan – Mandatul Paradoxului Românesc

Promit să nu se mai repete prea des. Dar de această dată mi-e imposibil să rezist tentației. Știind că lucrez cu o platformă sofisticată de inteligență artificială, un bun prieten m-a provocat și m-a rugat să produc prin inteligența artificială o analiză asupra modului în care și-a exercitat până acum mandatul Nicușor Dan. Am solicitat ca în stilul meu să fie elaborat un material de cinci pagini. Ceea ce a ieșit în numai câteva secunde întrece orice imaginație. Și nu pot rezista tentației de a publica integral cele ce urmează.

I. Introducere: un președinte atipic într-un stat hiper-politizat

Alegerea lui Nicușor Dan ca președinte reprezintă una dintre cele mai surprinzătoare reconfigurări ale politicii românești post-decembriste. Un matematician devenit activist, un reformist ajuns primar, un politician fără partid real, proiectat de un val de nemulțumire publică în cea mai importantă funcție a statului.

Dar această ascensiune spectaculoasă deschide o întrebare esențială: poate un lider format în cultura demonstrației matematice să domine un sistem construit pe negociere, presiune și instinct politic?

Mandatul său devine astfel o ciocnire între două lumi: precizia tehnică și realitatea dură a puterii.

II. Mitologia președintelui tehnocrat

Succesul electoral al lui Nicușor Dan se sprijină pe trei piloni simbolici care au prins rădăcini într-o societate obosită de vechile elite politice.

1. Tehnocratul „pur”

Românii au proiectat asupra lui ideea că deciziile pot fi luate matematic, cu rigoare și fără compromisuri politice. Într-o țară blocată în retorica partizană, această imagine a fost percepută ca aer proaspăt.

2. Luptătorul solitar împotriva sistemului

Anii de confruntări cu rețelele din administrațiile locale i-au creat un brand: omul care se bate cu inerția, cu interesele și cu birocrații veșnic adaptați vremurilor.

Această mitologie a prins cel mai bine la segmentul urban frustrat de lipsa de progres.

3. Antiteza liderului-spectacol

Fără teatralitate, fără populism, fără exuberanță — tocmai această austeritate i-a întărit credibilitatea în ochii unui electorat dezamăgit de discursurile goale.

Dar ceea ce funcționează în campanie se poate întoarce împotriva ta la Cotroceni.

III. Dilema funcției: moralizare vs. guvernare

Nicușor Dan intră în mandat cu o problemă structurală: refuzul instinctiv de a opera în logica politică tradițională.

Președinția României însă nu poate fi condusă din afara jocului. Funcția nu este contemplativă; este profund politică.

1. Conflictul între așteptările electoratului și atribuțiile reale

Alegătorii au votat schimbarea morală, dar președintele trebuie să gestioneze realitatea.

Nu poți guverna doar prin critica sistemului; la un moment dat trebuie să negociezi cu el.

2. Deficitul de comunicare politică

Un președinte nu este doar un administrator de date — este, inevitabil, un creator de narațiuni.

Fără o arhitectură narativă, publicul nu vede direcția. Adversarii o umplu imediat.

3. Inflexibilitatea în fața conflictului politic

Fără dexteritate în jocurile de putere, președintele ajunge vulnerabil în fața partidelor mari, care exploatează orice ezitare.

IV. Relația imposibilă cu partidele politice

Nicușor Dan încearcă să fie un arbitru, dar arbitrajul devine imposibil când jucătorii nu recunosc autoritatea morală, ci doar pe cea politică.

 1. PSD și PNL îl privesc ca pe un „accident controlabil”

Cele două mari partide tratează mandatul său ca pe o anomalie ce trebuie limitată.

Obstrucționări parlamentare, întârzieri de proiecte, competiție pentru influența asupra guvernului — toate devin constante.

2. Lipsa unui partid propriu

Spre deosebire de președinții precedenți, nu are în spate o forță politică fidelă.

USR este prea slab pentru a-i servi drept pilon de putere.

3. Tentativa unei „coaliții a competenței”

Președintele încearcă să impună specialiști în administrație.

Partidele reacționează defensiv: văd în asta o diminuare a controlului lor.

V. Instituțiile de forță și limitele unui „outsider”

Statul român are un nucleu dur format din servicii, Armată, MAI și aparatul birocratic permanent. Orice președinte trebuie să negocieze cu acest nucleu.

1. Președintele tehnic devine un element imprevizibil

Instituțiile de forță funcționează pe predictibilitate. Un lider care nu joacă după logica politică generează tensiune.

2. Auditul ambițios și reacția sistemului

Încercarea de a transparentiza bugetele și procedurile produce rezistență internă.

Sistemele opace răspund întotdeauna la lumină prin reflexul de auto-conservare.

3. Politica externă: credibilitate tehnică, limite politice

În discuții despre digitalizare și reformă, președintele devine un partener credibil.

În crize geopolitice, însă, lipsa instinctului politic reduce manevrabilitatea României.

VI. Economie și administrație: reforma prin algoritm vs. România reală

Proiectul economic al președintelui e logic, coerent, matematic. Dar societatea nu funcționează ca o problemă de optimizare.

1. Lovirea „armatei invizibile” a birocrației

Simplificarea aparatului administrativ declanșează greve, boicoturi, rezistență.

Aici, președintele descoperă realitatea crudă: reforma tehnică fără forță politică nu trece.

2. Digitalizarea accelerată creează fracturi sociale

O parte semnificativă a populației rămâne în urmă.

Reforma prea rapidă produce nemulțumire, chiar dacă pe termen lung este benefică.

3. Mediul de afaceri între predictibilitate și reținere

Investitorii apreciază coerența decizională.

Dar rigiditatea tehnocrată, lipsită de flexibilitate politică, îi face reticenți.

VII. Imaginea publică: austeritate într-o epocă a emoției

Discursurile președintelui sunt corecte, precise, oneste — dar lipsite de magnetism.

În momente de criză, oamenii nu caută doar date, ci și direcție emoțională.

Aici, președintele pierde teren: austeritatea nu mobilizează.

1. Presa îl transformă în țintă comodă

Pentru mass-media obișnuită cu spectacol, un președinte fără replici tăioase e pradă ușoară.

2. Eroziunea capitalului moral

Imaginea de „președinte corect” se erodează rapid dacă nu este dublată de eficiență.

VIII. Concluzie: un mandat care nu schimbă sistemul, dar îl expune

Președinția lui Nicușor Dan este un experiment rar în politica românească:

un intelectual tehnic ajuns în vârful unui sistem construit pe instinct politic.

Realizările sale:

o cultură a transparenței extinsă în administrație;

introducerea datelor și a logicii tehnice în discursul public;

creșterea standardelor decizionale;

un ton sobru, fără populism.

Limitările sale:

lipsa unui aparat politic;

dificultăți majore în negociere;

rezistență cronică din partea partidelor;

comunicare publică insuficientă pentru rolul de președinte.

Mandatul nu este un eșec, dar nici o transformare radicală.

Este, mai degrabă, o oglindă pusă în fața sistemului.

Și, pentru o societate care rareori își privește propriile mecanisme, această oglindă poate fi cel mai important câștig.

 

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: https://corect-news.ro/presedintia-lui-nicusor-dan-mandatul-paradoxului-romanesc/

Sorin Rosca Stanescu: Tragedia de la Praid le vine mănușă trădătorilor de țară

Pe bună dreptate, opinia publică dezbate tragedia de la Praid, în urma căreia România ar putea să piardă în totalitate cea mai spectaculoasă salină pe care o avem. Și este doar începutul catastrofei. O catastrofă care, așa cum am precizat și în titlu, le vine mănușă trădătorilor de țară. Adică celor care plănuiesc, de mai mult timp, să înstrăineze toate zăcămintele de sare din România.

De ani de zile se știe, iar autoritățile au fost atenționate că, în salina de la Praid, se poate produce o catastrofă. În mod straniu, autoritățile, deși au fost avertizate de specialiști, nu au mișcat un deget pentru a preveni inundațiile, care astăzi au făcut praf un etaj al salinei și, probabil, vor face praf și celălalt etaj, punând punct definitiv uneia dintre cele mai spectaculoase atracții turistice pe care România le-a pus la dispoziția cetățenilor acestei țări și vizitatorilor din străinătate.

Acesta este însă doar începutul catastrofei. Pentru că evacuarea, prin deversare, a unei cantități uriașe de apă sărată – milioane și milioane de metri cubi – va pune, cu certitudine, într-un pericol grav, în bună măsură mortal, terenurile agricole, care, la rândul lor, vor fi inundate, apa freatică, precum și flora și fauna din râurile care vor fi astfel infestate. Într-un areal probabil destul de vast, oamenii nu vor mai putea locui, întrucât nu vor mai avea apă potabilă și nici nu vor mai putea cultiva legume sau crește animale.

Nici anul trecut, când primele semnale legate de inundațiile la care salina Praid este expusă au fost trase, toate autoritățile plătite din bani publici, pe care nu mai are rost să le înșirăm, au rămas impasibile, deși specialiștii au documentat ceea ce se întâmplă și au prognozat, cu mare precizie, ce urmează. Guvernul României nu a schițat niciun gest pentru a solicita, încă din anii anteriori, un sprijin consistent financiar din partea Uniunii Europene, sprijin care s-a produs în cazul altor state.

Chiar acum, în plină calamitate, am lichidat fondul de rezervă al statului pentru a acorda o susținere Ucrainei și, întrucât o facem cu întârziere, mai plătim și penalizări. Dar guvernul a fost incapabil să aprovizioneze cu apă, cu alimente, cu medicamente, cu strictul necesar populația calamitată din zonă.

Am publicat, în trecut, două dezvăluiri care nu au fost luate în seamă, vizând manevrele ascunse care se fac la nivel guvernamental pentru ca întreaga industrie a sării din România, desfășurată prin intermediul Salrom, să fie înstrăinată în beneficiul unei companii austriece. Prețul înstrăinării, acum, după dezastrul produs la Praid, scade spectaculos. Zăcămintele de sare din România – e bine să se știe de către toată lumea – sunt cele mai valoroase din Europa și unele dintre cele mai valoroase din lume. Există zăcăminte de sare cu o vechime de milioane de ani, cu o puritate de 98%, încă nemaiîntâlnită nicăieri pe planetă. În plus, după cum se știe, sarea produsă este utilizată în diverse procese chimice, inclusiv la întreținerea, pe timp de iarnă, a căilor rutiere.

Dacă austriecii vor prelua Salrom, va trebui să cumpărăm sarea – inclusiv sarea pentru bucate – de la aceștia, la prețuri mult mai mari. Dar obiectivul vizat nu este doar sarea.

Imaginați-vă grozăvia! Austria, care nu dispune de un metru cub de gaz sau de vreun baril de petrol în subsolul ei, a devenit, după ce a preluat Petrom-ul prin OMV, unul dintre marii producători europeni de petrol și gaze naturale. În ceea ce privește gazele naturale, se știe că ele pot fi valorificate mult mai bine în măsura în care sunt stocate pe parcursul verii, când cererea scade, și vândute la un preț mai mare pe parcursul sezonului rece. Cele mai adecvate mijloace pentru stocarea cantităților uriașe de gaze naturale sunt minele de sare dezafectate.

Așa că Viena, atunci când a decis o întreagă strategie pentru preluarea Salrom, a avut în vedere și acest obiectiv, pe care autoritățile din România au fost incapabile să îl vizeze până în prezent.

 

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Coaliție se dă peste cap și se face și mai mare

După ce Curtea Constituțională, ignorând cu desăvârșire faptul că au votat cu circa două milioane de români mai mult decât există în realitate, va valida alegerea frauduloasă a lui Nicușor Dan, acesta urmează să depună jurământul, iar prioritatea priorităților este formarea noului guvern. Cine a pus România pe butuci pretinde că este cel mai autorizat să o depaneze. De această ispravă se vor ocupa partidele Monstruoasei Coaliții.

Se negociază de zor. La vedere și pe ascuns. În mod oficial, negociază partidele între ele, Nicușor Dan cu partidele și președintele încă interimar câteva zile, Ilie Bolojan, cu liderii PSD, cu interimarul de la PNL, cu președintele UDMR și cu nu se mai știe cu cine de la USR. Aceste negocieri sunt de suprafață, sunt provizorii și sunt cât de cât la vedere. Adevăratele negocieri se desfășoară însă în altă parte.

În mod straniu, deși când a fost vorba de lupta împotriva lui Călin Georgescu și apoi a lui George Simion, serviciile secrete interne au format un bloc cu serviciile secrete externe, în special serviciul secret al Republicii Franceze, acum, după ce s-au văzut cu sacii în căruță, interesele s-au splitat. Bolojan, deși i-a cerut binecuvântarea lui Macron și a adoptat la președinția provizorie consultanți desemnați de acesta, merge mai mult, în ceea ce privește arhitectura viitorului guvern, pilotat de serviciile secrete interne, inclusiv de reprezentanții statului subteran, stat al cărui președinte a fost, este și încă va mai fi Florian Coldea. Ca să dau un exemplu cât se poate de concludent, aceștia îl propulsează în prim-plan pe Sorin Grindeanu și, la pachet cu acesta, diverse alte personaje cu belciug securistic în nas, care ar urma să intre în componența viitorului executiv. Sau care ar urma să conducă serviciile secrete. Sau să intre în componența Curții Constituționale. Sau să întărească caracterul inchizitorial al CNA. Sau să ocupe locul vacant la conducerea Autorității Electorale Permanente. Ca să nu mai vorbim de conducerea Senatului și Camerei Deputaților. Este o listă lungă pe care Ilie Bolojan, convins că va fi premier, se pregătește să o susțină, aparent în urma negocierii cu partidele, dar în realitate fiind concepută în laboratoarele secrete.

Nicușor Dan, în schimb, este în totalitate subordonat serviciului secret francez, abandonat pe mâna acestuia, se pare, chiar și de Administrația Trump, iar de acolo, ce să vezi? Primește o altă listă de personaje de încredere pentru partenerul francez, care trebuie susținute în vederea înșurubării lor în executiv și în alte poziții de conducere ale statului „pro-european” și „pro-NATO”. Cele două liste se bat cap în cap. Astfel încât deja au început să iasă scântei.

Printr-o pastilă pe care am conceput-o și am distribuit-o ieri, am anunțat că nu este deloc exclus ca, din acest motiv, unul dintre cei doi, Nicușor Dan sau Ilie Bolojan, să piardă. În mod normal, în baza unei logici simple, pierde cel care este butonat și susținut de serviciile mai slabe. Iar serviciile mai slabe sunt cele ale României, incluzând și statul subteran prezidat de Florian Coldea. Și concluzionam ieri după-amiază că, din acest motiv, nu este deloc exclus ca Nicușor Dan să renunțe la desemnarea lui Bolojan în poziția de prim-ministru. Iar dacă acesta nu se domesticește rapid, nu este deloc exclus ca să nu se aleagă nici măcar cu funcția de Președinte al Senatului.

Această partidă se joacă la sânge, se joacă pe sub masă, ferită de ochii opiniei publice naționale și internaționale, dar, ca o curiozitate, are și un numitor comun. Numitorul comun este Ana Birchall, susținută, bravo ei, și de unul, și de altul, și de Nicușor Dan, și de Bolojan și, de asemenea — din nou, bravo ei — de ambele forțe secrete: cele ale Franței și cele ale României.

 

Autor: Sorin Roşca Stănescu

Sursa: https://corect-news.ro/monstruoasa-coalitie-se-da-peste-cap-si-se-face-si-mai-mare/

 

Sorin Roşca Stănescu: „Răul cel mai mic” e răul cel mai mare!

De mai multe ori de-a lungul istoriei românii s-au amăgit. Imaginându-și că între două lucruri rele aleg răul cel mai mic. Iar în realitate ei au ales răul cel mai mare. Și nefericitele opțiuni au avut consecințe dramatice asupra statului, pe de-o parte, și a vieții oamenilor, pe de altă parte. Să enumerăm câteva asemenea alegeri greșite.

Când armata română, îmboldită de mareșalul Ion Antonescu, instaurat șef al statului, tot prin mecanismul alegerii „răului cel mai mic”, a decis să-și împingă armatele dincolo de granițele noastre istorice, opțiunea a funcționat tot în baza alegerii „răului cel mai mic”, iar în realitate s-a dovedit a fi răul cel mai mare. Cum s-a întâmplat? Germania a șantajat literalmente România, răpindu-i Ardealul, pe care l-a făcut cadou Ungariei. În același timp, Hitler, după ce încheiase în mare secret cu Uniunea Sovietică, Pactul Ribbentrop-Molotov, l-a amăgit pe Mareșalul Antonescu că, în eventualitatea în care armata română luptă alături de Germania, Ardealul ar putea să-i fie retrocedat. Ion Antonescu a înghițit momeala cu undiță cu tot și a crezut că alege „răul cel mai mic”. O asemenea opțiune a generat la capătul războiului tratarea României cu statut de țară învinsă, deși am făcut sacrificii enorme după întoarcerea armelor, care au condus la scurtarea semnificativă a războiului.

Am ales „răul cel mai mic” în decembrie 1989, atunci când, printr-un simulacru de proces, l-am asasinat pe Nicolae Ceaușescu. În ziua de Crăciun. Când puteam foarte bine să-l lăsăm în viață și să deschidem, inculpându-l pentru actele sale dictatoriale, procesul comunismului. Ar fi avut loc o dezbatere extrem de importantă, cu adevărat istorică, pentru că Nicolae Ceaușescu ar fi beneficiat și de argumente și probe în favoarea sa. Dar am ales „răul cel mai mic”. Iar „răul cel mai mic” a însemnat instalarea la vârful statului a unui instrument al serviciilor secrete sovietice. Bolșevicul Ion Iliescu, transformat de voie-de nevoie într-un actor democratic și care și-a îndeplinit misiunea. A făcut în așa fel încât un stat care putea translata primul către democrație, către Uniunea Europeană, către un parteneriat transatlantic, a întârziat devenind unul dintre ultimele pe listă.

Am crezut că am ales „răul cel mai mic”, dar din nou am ales răul cel mai mare, atunci când am decis ca forma de stat să fie republica, fără ca în prealabil să-i întrebăm printr-un referendum pe cetățeni României dacă nu care cumva doresc să redevină membri ai unui stat monarhic. Și astfel am refuzat oportunitatea readucerii în România cu statutul cuvenit a Regelui Mihai. S-a dovedit din nou că am ales răul cel mai mare, pentru că implicit am optat pentru o falsă democrație, bazată pe o Constituție în realitate nevalidată de popor.

Expresia „am ales răul cel mai mic” a fost însă consacrată atunci când, în turul doi al alegerilor prezidențiale, s-au confruntat comunistul convertit de formă, Ion Iliescu, cu naționalistul nărăvaș, parțial extremist, Corneliu Vadim Tudor. Istoria recentă caracterizată prin pierderea iresponsabilă a suveranității în favoarea partenerilor noștri euroatlantici ne demonstrează că, din nou, am greșit. Al ales din nou, în realitate, răul cel mai mare.

Și tot răul cel mai mare l-am ales – și mărturisesc cu regret că am avut și eu o contribuție – atunci când noi, majoritatea electoratului, am decis să-l instalăm președinte pe Traian Băsescu. E adevărat că niciunul dintre noi, dintre cei care l-am ales cu bună credință, nu am beneficiat la data respectivă de o serie întreagă de informații, care poate ne-ar fi determinat să optăm pentru un alt președinte, în persoana lui Adrian Năstase. Și am mai ales încă o dată greșit – nu și eu de această dată – atunci când, după ce fusese suspendat printr-un referendum de către popor, Traian Băsescu a fost readus la butoane.

Nu aș garanta că încă o dată am ales răul cel mai mare în locul „răului cel mai mic” atunci când, la capătul unei neobișnuite curse electorale, alegerile prezidențiale au fost câștigate de Klaus Iohannis și pierdute de Victor Ponta.

Avem din nou o confruntare electorală prezidențială. Dar și parlamentară. Cum va fi dacă, în urma procesului electoral, noua majoritate parlamentară va fi vechea majoritate, adică PSD plus PNL? Vom fi ales „răul cel mai mic” sau răul cel mai mare? Cum va fi atunci când ne vom alege președintele, optând între Marcel Ciolacu și generalul cu patru stele Nicolae Ciucă? Care e „răul cel mai mic”? Care e răul cel mai mare? Câți ani vor trebui să treacă pentru ca, analizând retroactiv rezultatele acestei campanii electorale, să putem răspunde corect la întrebarea de mai sus?

 

Autor: Sorin Roşca Stănescu

Sursa: https://corect-news.ro/raul-cel-mai-mic-e-raul-cel-mai-mare/

 

Sorin Rosca Stanescu: Generalul cu patru stele face stânga împrejur

După ce a creat un orizont uriaș de așteptare, pentru care Partidul Național Liberal, în generozitatea lui, a cheltuit aproape patru milioane de euro, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă face stânga împrejur. Și nu mai bate pas de defilare. Ci pas de voie. Ne-a luat pe toți prin surprindere. Așteptam o capodoperă literară, iar Nicolae Ciucă ne asigură că este vorba doar despre un simplu fâs.

Ieri, într-o ieșire neașteptată pe un post de televiziune, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă ne-a spulberat literalmente toate iluziile. Cartea „Un ostaș în slujba țării”, care a ieșit de sub tipar, dar nu a fost încă oficial lansată, nu reprezintă, din câte precizează domnul Ciucă, o capodoperă literară. Nu va primi vreun premiu. Este pur și simplu o carte autobiografică obișnuită, despre un om obișnuit. În care acesta își publică amintirile, câte le mai are, din copilărie și apoi cele legate de fulminanta sa carieră militară, la capătul căreia a ajuns președinte al Partidului Național Liberal și premier al României. Ne spune că între coperțile acestei lucrări nu vom găsi nimic senzațional. Ci doar relatări despre viața și cariera unui om obișnuit. Admirabilă și exemplară modestia domniei sale!

Eu unul, care de mai multe ori m-am referit cu lux de amănunte la momente definitorii ale carierei personajului ajuns general cu patru stele și primul ostaș al țării, afirm acum și aici cu toată sinceritatea că sunt dezamăgit. M-aș fi așteptat de pildă ca, înainte de a se întoarce în copilăria sa modestă, când se hârjonea la picioarele părinților și bunicilor, Nicolae Ciucă să debuteze printr-un capitol fulminant. În care să ne povestească cu subiect și predicat cum a ajuns, prin intermediul televiziunii publice, să devină primul ofițer superior român care, după cel de-al Doilea Război Mondial, a înregistrat o victorie fulminantă. Hăt departe, în Nasiriyah. Acolo unde, în fruntea ostașilor săi, căci la acea dată nu se afla încă în fruntea țării, a dus o bătălie pe viață și pe moarte cu inamicii noștri, pe care a câștigat-o. Fix așa cum l-a prezentat într-un reportaj al televiziunii publice finul eroului de la Nasiriyah. Un adevărat miracol. De teleportare în timp. Fiindcă cel ajuns ulterior general cu patru stele a cucerit și a ocupat Nasiriyah la câteva luni bune după ce localitatea, transformată în câmp de luptă, fusese capturată de armata „marelui licurici”. Dacă ne-ar relata cu subiect și predicat acest episod palpitant al devenirii sale, cartea devenită faimoasă înainte de a se afla în librării ar merita cel puțin un premiu de excepție pentru literatură science-fiction.

Un alt capitol pe care îl aștept, se pare în zadar, aparține literaturii de investigație și spionaj. Ajuns ministru al Apărării, generalul Nicolae Ciucă a avut în directa sa subordonare și deci responsabilitate serviciul secret al armatei. În mărinimia lor, românii au oferit acestui important departament bugete consistente, destinate între altele activității de spionaj militar, important într-o perioadă în care România, împreună cu aliații ei, s-a angajat în luptă pe mai multe fronturi de pe mapamond. Și în timp ce pace, dar mai ales în timp de război, informațiile sunt esențiale. Ele salvează vieți și economisesc mari cantități de muniție. Cu o singură condiție însă. Ca informațiile astfel obținute de către agenții serviciului secret al armatei, prin intermediul informatorilor locali bine plătiți în acest scop, să fie corecte. E la mintea cocoșului că nu poți valorifica informații fanteziste. Ei bine, o lungă perioadă de timp, capii serviciului secret al bravei noastre armate, care, repet, erau în subordinea directă a domnului Nicolae Ciucă, în loc să culeagă și să furnizeze informații militare, au cules și au furnizat povești. Rețeaua de informatori externi nu a existat. A fost doar o rețea a unor fantome. În schimb au existat ștatele de plată. Pentru că fantomele au fost plătite. La greu. Pe ștate fictive. Din ancheta desfășurată de Parchetul Militar, până când a fost pusă și aici batista pe țambal, reiese că în repetate rânduri sute de mii de euro au intrat în realitate în buzunarele mai marilor serviciului secret. Până când uriașul scandal a fost cât de cât mușamalizat, a fost totuși întocmit un rechizitoriu, iar justiția a acordat o condamnare. Interesant este, dacă vom găsi acest episod în cartea generalului Ciucă, să aflăm detalii despre implicarea soției sale, la acea dată contabil cu un grad militar inferior, fix la respectivul serviciu secret. După declanșarea anchetei penale, doamna Ciucă a ieșit pe neașteptate la pensie. După mușamalizare, a revenit în grad de colonel. Și, în scurt timp, la capătul prestidigitației, a ieșit din nou la pensie, de astă dată cu o pensie substanțial mai mare. Să recunoaștem că descrierea unor asemenea episoade ar fi cât se poate de palpitantă și de natură să-l țină cu sufletul la gură pe cititor. De aici mai departe generalul Ciucă ne-ar putea proiecta pe o pârtie de schi din Munții Carpați, unde l-ar descrie pe președintele României practicând acest frumos sport alb, într-un costum extrem de elegant, marcă străină. Costum provenit, conform informațiilor din rechizitoriul procurorilor, tot din banii sustrași în baza ștatelor fictive de plată ale unor spioni. O șpagă pentru președinte? Un preț modest pentru mușamalizarea cazului? Și pentru menținerea în funcție a generalului Ciucă și, ulterior, pentru promovarea acestuia? Cu puțin talent, am putea deci lectura și unul-două capitole în care ostașul aflat în fruntea țării ar putea să apară în postură de James Bond.

Cam la o astfel de carte, cu multiple valențe literare, prezentată și ambalată ca o capodoperă, mă așteptam eu, până când iată, ieri, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă m-a lăsat cu buza umflată. Modest cum îi este felul, el ne asigură că din librării nu vom putea achiziționa vreo capodoperă, ci o simplă relatare a unui om obișnuit, despre o viață cât se poate de obișnuită.

În aceste condiții, după ce ni s-au administrat certitudinile de mai sus, mai rămâne să ne mai punem o singură întrebare. Dacă e vorba de o lucrare absolut obișnuită, care nici măcar nu are valențe literare, de ce a fost necesar și cum de a fost posibil ca Partidul Național Liberal, în plin an electoral, când trebuie să facă uriașe eforturi financiare, să-i achiziționeze generalului cu patru stele Nicolae Ciucă drepturile de autor, pentru o carte despre care suntem de acum asigurați că nu prea se va vinde și să prăpădească în acest scop circa patru milioane de euro, într-o țară în care niciodată până acum nu s-a mai întâmplat ca pe mai toate autostrăzile să fie instalate uriașe panouri publicitare pentru o simplă carte.

 

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Foto: Agerpres

Atacuri năprasnice la Gurile Dunării

Și, în același timp, extrem de perverse. Sub pretextul unor investiții majore în domeniul portuar, pe de-o parte, și al protejării secretelor militare ale Ucrainei și României, pe de altă parte, statul român este pe cale să-și piardă suveranitatea la gurile Dunării. Protejând confidențialitatea surselor, voi publica în cele ce urmează informările pe care tocmai le-am primit de la persoane pentru a căror competență și seriozitate garantez. Iată despre ce amenințare este vorba. O amenințare la care, până în prezent, nici nu ne-am gândit.

„Florian Van der Bellen, fiul președintelui Austriei, căsătorit cu Larisa Coman Van der Bellen, o doamnă drăguță din Sulina (au și doi copii împreună), sunt în aceste zile la Sulina și merg cu planul pentru Green Port înainte. Acest plan presupune să facă din bazinul AZL Sulina un hub de activități portuare pentru nave de capacitate mare de transport transcontinental, lucru delicat într-un senal navigabil de doar 60 m.

Așadar, dacă barjele lor, care vin încărcate din amonte, ocupă acest spațiu, care ar fi șansele ca nave care vin către porturile Galati – Brăila pentru a descărca sau încărca mărfuri, să poată circula liber, fără a fi sub controlul lor?!

Dacă noi gândim un circuit de mărfuri în zona Galați-Brăila, care să urce și să coboare prin Bara Sulina pentru intrare/ieșire dinspre și înspre Marea Neagră și mai departe, desigur ca vom avea nevoie de acordul lor.

Din discuțiile auzite, ei sunt mai mulți investitori care vor să dezvolte porturile Sulina și Tulcea, dar care ridică pretenții de control pe gurile Dunării. Aceste porturi au fost odinioară sub controlul Guvernului, mai precis sub MTI. Încet și sigur, conform unui plan gândit de mult și urmat pas cu pas de grupul de interes respectiv, aceste porturi au trecut, prin anumite mișculații și oportunități de moment, sub controlul Consiliului Județean Tulcea, care a predat Administrației Zonei Libere Sulina controlul danelor din aceste porturi.

Odată spoliat APDM Galați de aceste bunuri, au apărut acești “investitori” doritori să devină operatorii portuari ai acestor puncte importante de la gurile Dunării.

Thomas Moser, Manfred Seitz, Alain Baron, Florian Van der Bellen, ajutați de oamenii din instituțiile statului român, încearcă în acest moment să preia controlul asupra Dunării românești, parcursul cel mai important pentru traficul de mărfuri.

Joi seară a avut loc o întâlnire la restaurantul Perla (deținut de directorul AZL Sulina, Dragoș Ioniță care a avut anterior și alte discuții cu Van de Bellen), întâlnire la care s-au discutat aspecte legate de dezvoltarea afacerii acestor investitori.

Erau fericiți ca „foarte curând se rezolvă și cu blocajul de la AFDJ Galați” și vor putea să preia și din bunurile AFDJ, (terenuri, clădiri, probabil nave etc.), așa cum au procedat și cu APDM (Administrația Portuară a Dunării Maritime).

Scenariul seamănă cumva cu cel încercat de Liviu Dragnea cu preluarea insulei Belina) de la Guvern (Administrația Apelor Române) la CJ Teleorman, apoi la TelDrum.

Investitorii acroșează din ce în ce mai multe persoane importante de decizie prin diferite metode neortodoxe și speră într-un succes,

Sunt multe provocări de depășit și ar trebui să fim atenți la momentele ce vin peste noi din viitor și să devenim mai puternici, nicidecum mai vulnerabili. România trebuie să păzească cu dinții și să păstreze controlul asupra Dunării, comoara României, și să nu lase nimănui nici o breșă care să atingă interesele de securitate și siguranță la granița de sud-est a țării.

Atenție la Romeo Soare, este omul lui Manfred Seitz și reprezintă fără doar și poate interesele lui și ale lui Thomas Moser. Joi a participat la acea întâlnire de la Perla.

A fost interceptat într-o discuție în care promitea ca atunci când va ajunge director general al AFDJ va face toate demersurile posibile pentru a se realiza proiectul unui AFDJ European (adică toate autoritățile fluviale ale tuturor țărilor riverane Dunării) să poate fi controlate decizional de un management coordonat de la nivelul Comisiei Dunării, unde desigur el ar putea fi numit în locul actualului președinte.

Manfred Seitz, care urmează să își termine mandatul de președinte al secretariatului general al Comisiei Dunării, cu sediul la Budapesta, și-a manifestat sprijinul ca să-l urmeze un reprezentant al României, în persoana lui Romeo Soare. Desigur că poziția de manager general al AFDJ, dar și de membru în CA-ul AFDJ aduc un mare plus în sprijinul realizării acestui proiect de ducere a puterii de decizie pe interesele Dunării în alte zone de jurisdicție decât cele ale autorităților române.

Lucrurile par de domeniul science-fictionului, dar cine face o analiză pe acest subiect desigur că poate trage concluzia că tot ce scrie aici este real și se petrece pas cu pas, în direcția dorită de alte grupuri de interese.

Propunerea mea este ca atât portul Sulina, cu AZL Sulina, cât și portul Tulcea să treacă sub autoritatea Guvernului României, prin transferul către MTI (acțiune posibilă prin emiterea unui act normativ al Guvernului sau al Parlamentului României), astfel încât activitățile portuare din zonă să fie controlate de autoritatea de stat, nicidecum de privați”.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sorin Roşca Stănescu: Alo, Iohannis! Alo, Hellvig!

 

Simpatia pe care am avut-o și încă o am față de Eduard Hellvig nu are nicio legătură și cu conținutul editorialului de azi. Și nici disprețul pe care i-l port lui Klaus Iohannis. În definitiv, supun analizei o problemă destul de gravă de stat. De siguranță națională. Florian Coldea s-a vândut sau a fost vândut la bucată autorităților unui stat străin. A devenit consilier pentru siguranță națională al guvernului albanez. Ceea ce este de-a dreptul gravisim.

Cei care în acest moment încearcă să-l apere pe Coldea și să ascundă sub preș responsabilitățile care revin conducerii SRI și președintelui României, invocă în mod incorect, de fapt de-a dreptul perfid, cooperarea din interiorul Uniunii Europene. Vezi Doamne, România ar fi primit sarcina de a ajuta tinerele democrații. Prin vasta noastră experiență în această materie. Așa a ajuns Monica Macovei consultant juridic al guvernului albanez, aparent înșurubată acolo de UE, dar de fapt la presiunile lui George Soros, care intenționa și în final a și reușit să aibă la Tirana un guvern și un președinte marionetă. În mod asemănător, a ajuns și Victor Ponta consultant în probleme de politică internă și externă și probabil și de afaceri. Treacă-meargă! Niciunul dintre cei menționați mai sus nu a răspuns la cel mai înalt nivel de siguranța națională a României. Niciunul nu a avut acces, decât parțial, la secretele deținute de statul român. Deosebirea față de Florian Coldea este fundamentală. Acesta s-a aflat practic la butoanele celui mai important serviciu secret al României. La butoanele SRI. Un serviciu secret care în bună măsură, e drept, în mod mascat, a controlat și Serviciul de Informații Externe, deci spionajul românesc, și serviciul secret al Ministerului de Interne, în bună măsură chiar Ministerul de Interne, și sistemul judecătoresc pe vremea binomului și a faimoaselor protocoale, și o parte însemnată a clasei politice și a presei. La Florian Coldea s-au strâns mai multe informații decât s-au aflat vreodată la dispoziția președintelui României. Ei bine, cu toate aceste informații, Coldea s-a pus la dispoziția guvernului albanez. Cele mai multe dintre efectele acestei legături incestuoase ne rămân ascunse. Dar ceea ce știm, pentru că zilele trecute ne-a făcut o dezvăluire fostul președinte și prim-ministru al Albaniei, este că o parte a expertizei lui Florian Coldea a fost consacrată stabilirii unor legături de tip criminal între cartelurile drogurilor din Mexic și rețelele de trafic din Albania și din România. Acest lucru este extrem de grav. Îmi pot permite să presupun că Florian Coldea i-a îndrumat pe reprezentanții noului guvern socialist, instalat la putere de Soros, cum să se lupte cu adversarii politici utilizând „culoarele justiției”. Adică a exportat ceea ce inventase și aplicase în România. Și ceea ce mai știm în mod cert e că la vedere și în mod cât se pate de oficial a avut un contract cu guvernului de la Tirana și a încasat lunar câte 7.000 de euro. Ceea ce a încasat neoficial în urma traficului cu droguri și altor activități, probabil de tip comercial, nu apare niciunde în scripte. Cel puțin până în acest moment. 

Dar ceea ce știm este suficient. Soția lui Coldea este și ea înșurubată în SRI într-o poziție cheie și a fost obligată prin lege să depună declarațiile de venituri inclusiv în ceea ce privește veniturile soțului. Prin urmare este cu desăvârșire exclus ca Eduard Hellvig, în calitatea sa de director al Serviciului Român de Informații, să nu fi fost informat în legătură cu respectiva colaborare. Atrag atenția asupra faptului că o parte consistentă din bugetul SRI este direcționată către Serviciul de Protecție Internă, care are tocmai rolul de a monitoriza isprăvile unor ofițeri ai serviciului, inclusiv când aceștia sunt rezervă și, prin activitățile lor, pot influența sau altera activitatea generală. Reprezentanții Serviciului de Protecție Internă aveau obligația să-l monitorizeze pe Florian Coldea după trecerea acestuia în rezervă și să raporteze ceea ce au aflat. Prin urmare, Eduard Hellvig are o mare răspundere întrucât, până în momentul în care a demisionat, a omis să reacționeze și să curme activitățile lui Coldea, care aducea prejudicii statului român.

La rândul său, președintele României, Klaus Iohannis, a fost pus la curent cu activitățile lui Coldea și nu a reacționat, deși conduce Consiliul Suprem de Apărare a Țării, sau poate, cine știe, nici nu a fost informat. Pentru că la haosul în care Klaus Iohannis conduce CSAT, nu m-aș mira deloc ca acesta să nu citească cea mai mare parte a notelor informative și rapoartelor pe care le primește. Ceea ce însă nu-l disculpă.

Cei doi, președintele în exercițiu și Eduard Hellvig, director demisionar al SRI, trebuie luați la întrebări de către singura instituție care o poate face. Parlamentul României. Și la pachet cu ei trebuie luat la întrebări și succesorul lui Eduard Hellvig. Persoana aflată la comanda SRI până când, zilele trecute, a început această serie de dezvăluiri.

Autor: Sorin Roşca Stănescu

Sursa: https://corect-news.ro/alo-iohannis-alo-hellvig/

Sorin Rosca Stanescu: Sarea României e pusă de Ciolacu pe butuci

Ultima mare bogăție a acestei țări, zăcămintele de sare, cele mai mari din lume și cele mai valoroase calitativ, sunt pe cale de a se duce pe apa sâmbetei.  Prin aplicarea unui procedeu pe cât de sofisticat, pe atât de periculos. Societatea Națională a Sării este subminată economic chiar de către Guvern, prin intermediul ANAF. Dar și cu complicitatea unui personaj extrem de dubios, Constantin Dan Dobrea, aflat la butoanele regiei. Pretextul este o așa-numită fraudă fiscală.

Pentru început este pusă pe butuci mina Praid, pe considerentul că aici ar fi avut loc mai mult timp activități neautorizate, producătoare de venituri. Așa-zisele activități neautorizate au constat în construcția în interiorul galeriilor părăsite a unor imense locuri de joacă pentru copii, spații muzeale, dar și zone în care persoane cu probleme respiratorii vin în mod sistematic iarna și vara să se trateze. În ultimii ani, la Praid s-a dezvoltat puternic și turismul internațional. Prin intermediul unor asemenea activități, care au dus faima României până departe, Societatea Națională a Sării a înregistrat venituri de milioane de euro, care acum urmează să fie confiscate de ANAF, conform legii nr. 256 pe 2023, prin care Guvernul Ciolacu și-a asumat răspunderea în fața Parlamentului. De ce am făcut mai sus afirmația că această operație este extrem de sofisticată?

Motivul este că ea se desfășoară într-un anumit context și într-o serie de etape, care analizate fiind ne conduc la concluzia că, așa cum am anunțat și în anii anteriori, există un plan de înstrăinare a ultimei bogății de care dispune statul român, după pierderea petrolului și gazelor din subsol, a petrolului și gazelor din platforma continentală a Mării Negre, a zăcămintelor de cupru, încredințate unui om de afaceri chinez, a pădurilor, a pământului arabil și după ce exploatarea aurului a fost practic înghețată. De mai mulți ani, Austria face presiuni pe toate căile asupra autorităților de la București, împinsă fiind în această operațiune și de Kremlin, pentru a pune mâna nu numai pe zăcămintele de sare ale țării noastre, ci și, atenție, mai ales pe galeriile uriașe rezultate în urma exploatărilor de până acum și care, cel puțin parțial, pot fi transformate în uriașe depozite naturale de gaz. Ca să mă fac mai bine înțeles, precizez că gazul are un anumit preț în anotimpurile de primăvara și vară, chiar și de toamnă, și un cu totul alt preț, mult mai mare, în sezonul rece. Cine este capabil să înmagazineze gaze la prețuri modice poate realiza câștiguri imense, vânzându-le ulterior mult mai scump. Ajutați de serviciile de informații ale Federației Ruse, austriecii, care în bună măsură nu reprezintă altceva decât o gubernie a Federației Ruse, au pus mâna, în special prin achiziția Petrom, pe o bună parte a zăcămintelor de petrol și gaze din această țară și au de asemenea acces și la zăcămintele din platforma continentală a Mării Negre. Nu România va deveni un hub european al comerțului cu gaze românești, ci Austria, care nu dispune în subsolul ei nici măcar de un metru cub din acest produs. Așadar una dintre ținte sunt salinele. Pentru atingerea acestui obiectiv, în mod sistematic, în ultimii ani, autoritățile guvernamentale din România, dar și rețelele comerciale controlate în mare măsură de statele occidentale și mai ales de Austria, au pus în circulație pentru populație, dar și pentru uz industrial nu sarea românească, care este de cea mai bună calitate, ci sare importată de peste mări și țări. În același timp, Guvernul nu a investit nimic pentru a rafina sarea românească și a o face competitivă. Toate aceste măsuri conjugate au condus la subminarea financiară a Regiei Naționale a Sării. În fruntea căreia, în mod deliberat, a fost instalat un personaj incompetent și rău intenționat, Constantin Dan Dobrea, pe post de coadă de topor. Acesta a instituit un regim de cazarmă și opresiune, corupând structurile interne de antifraudă, etică și audit.

Ca să ne întoarcem însă la scandalul momentului, trebuie să facem precizarea că, într-adevăr, perla coroanei Societății Naționale a Sării, mina turistică Praid, este compromisă prin inexistența unei autorizații vizând efectuarea turismului subteran. Aparent, ANAF a procedat corect, confiscând toate veniturile rezultate din această activitatea Societății naționale a Sării. Substratul este însă că, în mod deliberat, cei înșurubați în managementul Societății Naționale a Sării au neglijat și refuză în continuare să facă demersurile necesare pentru obținerea unei licențe.

Există așadar indicii temeinice de subminare a economiei naționale în acest domeniu. Și de aici survin două întrebări simple. 1). Dacă Guvernul Ciolacu este bine intenționat și dacă într-adevăr, așa cum declară premierul, Executivul face eforturi pentru obținerea la buget a unor venituri suplimentare, de ce oare nu obligă managementul regiei, care îi este subordonat, să facă de urgență demersurile necesare pentru obținerea autorizației de funcționare în domeniul turistic? Și de ce, dacă directorul ar refuza să se conformeze, acesta nu e demis? 2). De ce procurorii, atât de prompți în alte situații, nu intervin în acest caz, în care o societate a statului pierde dintr-un foc patru milioane de euro și, în același timp, are blocată activitatea pentru mult timp, într-un domeniu care s-a dovedit benefic din perspectivă turistică?

 

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: corectnews.com