Iubirea
Soţiei mele, Firuţa
Mi-a picurat în suflet
esenţa clipelor de neodihnă,
semn al lacrimilor
în singurătăţi.
Sub cearcănele timpului
cohorte de umbre
se desfată în lăcomia
tainei cea trufaşă,
cum drumurile lui Orfeu
străbat prin vreme
suave năluciri
în vicleşuguri şi dezmăţ.
Se încovoaie sufletul
în toamna vieţii
şi în nesaţul propriului dor,
răsfrâng al infinitului ecou.
Mâine, în paradisul inimii
va ninge...
Speranţa
Mă risipesc în măreţia amiezii
unde timpul e un cântec
trecut în veşnicie.
Speranţa e ca lumina
rămasă pe ierburi.
Se golesc clipele de tăcere,
ca o dimineaţă de iunie
delicată şi tandră.
Sufletul mi-a rămas
în
amintiri
cum pe cer, curcubeul
de mii de ani, străluminat.
În zarea nemuririi
Lumina care s-a-ntrupat
din preaplinul dragostei cereşti
în credinţă a renăscut neîncetat
speranţă a vieţii ca-n poveşti.
Urcă primăvara-n muguri
înspre mâine, în culori
Dorul urcă-n veşnicie, prin păduri,
amieze apăsate de ninsori.
Sfântă-i zarea nemuririi
şi pământul e un schit.
