.jpg)
GUNOIERII
Stau și cântă molcom la fereastră
Strada îi înalță din ciment
Omenirea plânge ca o proastă -
- Ca o țeavă de eșapament
Gunoierii-și cântă tragedia
Fluturi măturând pe caldarâm
Unde Dumnezeu s-a dus vecia
Și mireasma florii de salcâm?
Îi pudrează luna-n praf de cretă
Sunt al nopții fascinant decor
Împărțind sub geam de Julietă
Vodca și amarul pâinii lor
Către ora patru dimineața
Par vremelnici, mesianici hoți
Se ridică și-și culeg viața –
Fiecare-un tomberon cu roți –
Bufnițele pleacă la culcare
Noi, în somnul derutant pierim.
Gunoierul e o provocare:
Este cel mai veșnic anonim
Dar să fiu la modă cu prostia
Cartea-n stradă brusc am aruncat
Cine să-mi citească poezia?
Doar un gunoier s-a aplecat
Și mirat că Dumnezeu îi scrie
I-a răspuns cu-această poezie.
IARNĂ DEODATĂ
Păsările-acestea nu mai stau pe la noi
Se tot uită mirate cum ne facem morminţi
Doamne unde ne duci şi pe noi amândoi
Că am fost şi fierbinţi şi părinţi şi cuminţi
Păsările-acestea nu mai au adăpost
Gata-i şi toamna şi îngheaţă-n copaci
Doamne de ce nu ne dai altul rost
Doamne Tu poţi alţi copii să mai faci
Păsările-acestea vor muri pe aici
Vine frigul în munţi şi o vreme de-apoi
Dacă Tu ne-ai făcut – de ce Doamne ne strici?
De ce păsări suntem numai noi amândoi?
Femeie tu uită-te cât mai bine la mine
Nu urc iar la Cer, nu urc fără tine.
# # #
Care lup nebun şi-ascuns
M-a-ntrebat cine sunt eu
M-a oprit în drum spre Cluj
În vremea lui Dumnezeu?
Ce dorea o fiară iar
De la trupul lui Dăncuş?
Nu mă lasă nici măcar
Să ajung până la Cluj
Am trecut de lup sfios
Cu trei paşi în sac aduşi
Munţii m-au rugat sfios
Să continui către Cluj
I-am luat şi pe cei duşi
Din momentul carpatin
Am ajus pe seară-n Cluj
Fără să îi spun că vin
UNDE?
Mi-i atât de dor de casă
Că biserică mi-i claia
Şi cât am lipsit la masă
A crecut cât himalaya
Mi-i atât de dor de-acasă
Că se dau în spate munţii
De prin ţara asta arsă
Ce o port în dosul frunţii
Mi-i aşa de dor de tine
Draga mea femeie blândă
Că nu-i apă pusă-n pâine
Cât mi-au dat ăştia osândă
Mi-i aşa de dor de ţară
Că aş pune punct şi gata
De n-ar fi o exemplară
Groapă - străjuind lopata
Tot lucrând pentru o ţară
N-am aflat că mi-au pus cruce.
S-au gândit s-o vândă iară.
Acum - unde mă voi duce?
DESCIFRARE
Pe cine Doamne să zdrobeşti în teascul
Acestui an pierdut printre cuvinte
Nu vezi şi Tu cum amurgesc în fastul
Unei iubiri – şi nu-mi aduc aminte
De sânii ei ce mă orbeau pe vremuri
- Caligrafia paşilor pe-omături -
De fânu-n care nici nu poţi să tremuri
De-atâta istoveală strânsă-n pături
Atâta de pierdut s-o vezi cum vine
Cu genele-n luceferi aruncate
La cine Doamne Te răsteşti? La mine?
La iadul iernii ăsteia ciudate?
Compătimit de Tine Doamne unde-s?
La ce-mi slujesc şi sângele şi trupul?
La ce M-ai dezbrăcat de tot de Frunze?
De ce-a plecat şi prietenul meu, lupul?
La ce ninsoarea-mi pleacă din cornee?
E-aşa frumos şi uită-Te cum vine
Scriind pe gheaţa lumii – o femeie.
O Doamne, nu Te mai răsti la mine
Că uite, noaptea calcă iar pe mine
De parcă-aşa a fost şi înainte
Atâta vreau – s-o văd pierdut cum vine
Şi să-mi aduc şi-acum de ea aminte
ŞI STÂLPII RÂDEAU
Pe-aicea n-ai cum să fii viu sub lumină
Toţi stâlpii electrici se-aruncă pe tine
Armata de morţi ca un cor de străini
Îţi strigă să taci că aşa-ţi va fi bine
Dar uite că nu. Că nu tac. Şi mi-e bine.
Aşa pot ascunde un munte în casă
Respir oseminte. Aş bea. Cu oricine.
Dar fluturi de noapte-mi fac inima – masă.
Acum nicidecum nicăieri şi niciunde
Nu pot să fac masă din inima mea
Acum o-nchisoare în mine se-ascunde
Pe unde să scap? Să ajung undeva?
O, Doamne, opreşte! N-am cum să tresar
La vocea pe care pe munte aveai
Nu pot să mă-nham la o iederă iar
O, Doamne, opreşte! Tu atâţia mai ai!
Aşa m-am rugat. Şi toţi stâlpii râdeau.
Un om aşteptam. Numai stele cădeau.
Mă-ntreb şi acum sub lumina curată
De ce steaua mea nu mai cade odată?
