MIRCEA LUCESCU: LEGENDA CARE A MODELAT FOTBALUL EUROPEAN

 

Marți seara, la vârsta de 80 de ani, lumea fotbalului a pierdut o veritabilă icoană. Mircea Lucescu nu a fost doar un antrenor sau un jucător, ci un arhitect al jocului, un profesor al spiritului sportiv și un simbol al profesionalismului care a traversat decenii. Pentru cei care l-au cunoscut sau l-au urmărit de pe marginea terenului, Il Luce a fost mai mult decât un nume: a fost un reper moral și o forță creatoare care a inspirat milioane de oameni.

Născut în București, într-o Românie aflată încă în plin proces de reconstrucție după război, Mircea Lucescu și-a descoperit pasiunea pe terenurile modeste ale cartierelor capitalei. Acolo, între porți improvizate și mingi uzate, s-a format un talent rar: tehnică impecabilă, inteligență tactică, dar și o viziune a fotbalului ca artă. Din adolescență, a pășit pe drumul marilor performanțe, iar Dinamo București i-a devenit scena principală, locul unde pasiunea s-a transformat în excelență și unde identitatea sa sportivă s-a cristalizat.

Ca jucător, Mircea Lucescu strălucea prin clarviziune, execuții precise și capacitatea de a conduce jocul cu autoritate. Cinci titluri de campion și o Cupă a României confirmă valoarea sa într-o perioadă în care fotbalul intern era o luptă acerbă, iar rigorile comuniste făceau fiecare victorie și mai valoroasă. Căpitan al unei generații respectate, Il Luce a devenit model de disciplină și profesionalism, influențând întreaga sa generație și construind fundația pentru viitorul fotbalului românesc.

Pe plan internațional, Mircea Lucescu a adunat aproximativ 70 de selecții pentru România, marcând goluri care au rămas în memoria colectivă. Participarea la Campionatul Mondial din 1970, în Mexic, a fost momentul definitoriu al carierei sale de jucător. România s-a confruntat cu Brazilia lui Pelé, iar duelul a intrat în istorie ca un simbol al ambiției și al talentului românesc. Schimbul de tricouri cu Pelé nu a fost doar un gest ceremonial, ci recunoașterea unui respect universal: fotbalul românesc putea să stea la aceeași masă cu marile puteri ale lumii.

Retragerea de pe teren nu a însemnat despărțirea de fotbal, ci începutul unei cariere și mai spectaculoase. La Corvinul Hunedoara, Mircea Lucescu a construit o echipă din temelii, demonstrând că era mai mult decât un antrenor: era un constructor de caractere și un vizionar. La doar 36 de ani, a preluat echipa națională, aducând un suflu nou și promovând tineri talentați. Calificarea la Campionatul European din 1984 a fost o victorie morală și o piatră de temelie pentru performanțele ulterioare ale fotbalului românesc.

După 1990, drumul său l-a purtat în Italia, la Pisa, Brescia și Reggiana, unde a intrat în contact cu rigorile Serie A și cu starurile fotbalului mondial. La Brescia, a lucrat cu tânărul Roberto Baggio, iar experiența italiană i-a oferit lecții prețioase despre gestionarea vestiarelor pline de vedete și a presiunii mediatico-sportive. În 1998, Inter Milano i-a oferit o scenă globală, consolidându-i reputația internațională și respectul universal pentru metodele sale.

Însă adevărata sa glorie a venit în Turcia și Ucraina. La Galatasaray și Beşiktaş, a combinat disciplina est-europeană cu pasiunea balcanică, câștigând titluri și supercupe și devenind un mentor iubit de jucători și fani deopotrivă. La Shakhtar Donețk, timp de 12 ani, Mircea Lucescu a transformat un club regional într-o forță europeană, cucerind titluri, dominând competițiile interne și aducând pe teren un fotbal spectaculos, tehnic și inteligent. Cucerirea Cupei UEFA în 2009 a fost apogeul unei cariere de legendă, iar jucătorii săi, precum Willian, Fernandinho sau Douglas Costa, au devenit staruri internaționale datorită învățăturilor și viziunii lui Il Luce.

Chiar și la o vârstă la care alții se retrag, Mircea Lucescu a acceptat provocări majore. Revenirea la conducerea echipei naționale a României în 2024 a fost gestul unui om care voia să închidă cercul carierei sale acolo unde totul a început, transmitând valori și principii ultimei generații de fotbaliști.

Dincolo de teren, Mircea Lucescu a fost un om discret, familist dedicat și intelectual pasionat. Fiul său, Răzvan Lucescu, îi continuă moștenirea, devenind un antrenor respectat, iar legătura lor a fost un exemplu rar de continuitate și respect în fotbalul european. Il Luce privea sportul ca pe o artă, iar pentru el disciplina, studiul video, pregătirea psihologică și respectul față de public erau la fel de importante ca golurile și trofeele.

Palmaresul său, aproape 40 de trofee oficiale în trei țări diferite, cu campionate, cupe și un trofeu european major, este impresionant, dar adevărata măreție stă în continuitate, în formarea de caractere și în abilitatea de a adapta fotbalul la timpuri și generații diferite. Pentru cei care l-au cunoscut, Mircea Lucescu a fost un mentor exigent, corect și dedicat, care a demonstrat că fotbalul este mai mult decât un sport: este o formă de cultură și expresie a spiritului uman.

Mircea Lucescu rămâne un reper universal, un nume ce va fi asociat mereu cu profesionalism, pasiune autentică și longevitate. Puțini oameni au influențat atât de profund destinele cluburilor și ale sportivilor, iar moștenirea sa va dăinui peste generații.

Trandafir Sîmpetru, Jurnalist

CONU’ ILIE SĂRĂCIE ȘI UȘA DIN DOS

Pamflet

Stau, privesc și mă minunez. Nu de minuni cerești, ci de unele strict pământești, din acelea care, se pare, se întâmplă doar „la alții”. La vecini, la străini, la popoare despre care ni se spune că ar fi „mai puțin evoluate”, „mai instabile”, „mai balcanice”. Și totuși, ce să vezi? La ei, când strada fierbe, când oamenii urlă, când nemulțumirea clocotește, câte un președinte sau un premier mai are reflexul demnității: demisionează.

La noi? Nu. La noi nu se demisionează. La noi se înfige scaunul în podea, se leagă cu lanțuri invizibile și se stă. Se stă indiferent de huiduieli, de sărăcie, de furie, de realitate. Că doar n-om fi mai cu moț, nu? Ba se pare că da. Un moț gros, unsuros, crescut din autosuficiență și dispreț față de cei care plătesc nota.

Mă uit lung, mă uit strâmb, mă uit cu ochelarii dați puțin pe nas, ca un cetățean turmentat al zilelor noastre, și nu știu… să râd sau să plâng? Căci iată, în alte părți ale lumii vecine, balcanice, „necivilizate” după standardele noastre europene se întâmplă lucruri nemaivăzute: președinți care demisionează!

Da, da, ați auzit bine. Președintele Bulgariei, de pildă, a avut tupeul, obrăznicia, impertinența supremă de a-și da demisia în urma protestelor. Cum adică, domnule? Proteste? Oameni în stradă? Nemulțumiți? Și, culmea obrăzniciei, conducătorul pleacă?!

Păi așa ceva la noi nu se poate. La noi nu se face. La noi nu se cade. Că doar n-om fi mai cu moț!… Ba se pare că suntem. Cu un moț mare, bine fixat, crescut din nepăsare și ținut cu fixativ franțuzesc.

Căci, să fim serioși, nu putem spune că avem un președinte bun. Nicidecum. Avem, în schimb, un președinte… de decor. Unul care vorbește rar, apare calculat și dispare strategic. Un președinte mai mult omul lui Macron decât omul poporului, un personaj rigid, cu privirea veșnic plecată spre Apus, ca floarea-soarelui politică. Un mucos ordinar? Nu, domnilor, nu mucos protocolar. Că la nivel înalt, până și disprețul poartă cravată.

Iar sub domnia sa, se mișcă febril aparatul executiv, întruchipat magistral de premierul Ilie sărăcie. Nume predestinat, zic unii. Ironie crudă, zic alții. Cert este că domnul premier a plecat prin țară, probabil în inspecție, probabil să vadă poporul. Poporul, însă, l-a văzut primul.

La Iași, la Botoșani, cetățenii acești bieți figuranți ai democrației au avut îndrăzneala să huiduie. Să înjure. Să spurce. Ce obrăznicie! Cum să faci așa ceva când vine premierul? Păi nu știți că premierul se admiră, nu se întreabă?

Și ce face bravul Ilie sărăcie? Se oprește, discută, explică, ascultă? Aș! O ia la fugă. Pe ușa din spate a primăriei, ca un personaj secundar dintr-o farsă proastă. Fuge de parcă ar fi venit să ceară bani, nu să conducă o țară.

Păi, băi, premierul pește, unde fugi? De ce nu vorbești cu cetățenii? Sau cetățenii sunt buni doar în campanie, iar după aceea devin elemente ostile? De ce te ascunzi, domnule? Așa ai ajuns? Să fugi de cei care nu te mai vor?

Și atunci, ca într-un act final de vodevil politic, soluția se conturează limpede: luați-vă de mână. Tu, Ilie sărăcie, cu mucea cel mare, și mergeți frumos la tătuțul vostru, Macron, în Franța. Rămâneți acolo, printre zâmbete diplomatice și aplauze regizate.

Că aici, pe scena asta ponosită numită România, publicul s-a săturat. Cortina se rupe, decorurile cad, iar actorii refuză să părăsească scena deși piesa s-a terminat de mult.

Nu, domnilor, aici nu mai e loc pentru lepre politice, pentru personaje care sug din banii unei populații sărăcite și apoi se miră că sunt huiduite. Aici nu mai e loc pentru fugari de serviciu și conducători de vitrină. Dar, desigur, vor rămâne. Că la noi nu se demisionează. La noi se rezistă. Până când publicul va închide teatrul.

România nu mai are nevoie de figuranți bine plătiți, ci de oameni care să audă, să vadă și mai ales să plece atunci când nu mai sunt doriți. Restul e doar zgomot. Iar zgomotul, oricât l-ați ignora, se transformă, mai devreme sau mai târziu, în verdict.

Trandafir Sîmpetru / Copyright © 2026

ARCA IUBIRII de Aurelia Rinjea

Recenzie -DIALOG PESTE OCEAN 

Într-o lume atât de lipsită de dragoste și plină de nepoveste, apariția  volumului  DIALOG PESTE OCEAN, o punte de poeme pentru suflet, scris de MIHAELA C.D. (CANADA) și TRANDAFIR SÎMPETRU (ROMÂNIA), la Ed. GLOBART UNIVERSUM, 2021, este o binecuvântare. Cartea reprezintă un dialog poetic, care învinge distanțele și cu siguranță va învinge și timpul.

Volumul așa cum mă așteptam, începe incandescent, poetul fiind  „nedespărțit de lumină” (p. 18), iar prin poezia izvorâtă din miezul Logosului, al inimii, acesta se află într-o continuă căutare a desăvârșirii ființei sale. Într-o simetrie astrală, răspunsul vine „albastru”(p. 19) prin armonizări poetice, într-o nemurire ciclică, marină, atingând infinitul.

O să vă prezint volumul, nu urmând pașii dialogului, dar respectându-l, pentru a-i înțelege mai bine pe cei doi protagoniști ai noștri.

Ea, Poeta, MIHAELA C.D., ne dezvăluie  o iubire magică, de poveste, unde cu un fir fermecat descuie toate lacătele, eliberând iubirea.  Sufletul are o arhitectură aparte, cu oaze înluminate de iubirea celor doi. Poeta stă de vorbă cu propria inimă, pe care o îndeamnă să-și asculte instinctul, să-i fie vântului trubadur, chiar dacă oftează tăcut, aceasta aspirând la o dragoste veșnică.  „Un trubadur” cu șoapte iscusite, ca un cântec de „ceteră”, ca o adiere de înger (Un trubadur în noapte).  „Un carusel de gânduri”, … „torente de emoții” pe care ea le închide într-o carte (p. 35) sau se lasă purtată în cetatea zeilor.

Poeta se vede „floare zâmbitoare” (p. 39) salutând dimineața. Chiar dacă dorul nu are somn, ea merge pe drumul destinului, căutând să compună o rapsodie, pe care să o cânte o viață întreagă. Sufletele umblă desculțe, scriind împreună povestea lor, pe plaja de nisip sau în cartea emoțiilor. În poeme, ploaia dansează, marea are glas, cântă acompaniată de chitară, de amintiri, într-un bal ai iubirii, în care dorul și el caută un liman. Un sărut marin induce pace, în briza care o mângâie, plină de vise nerostite, în clipele care măsoară infinitul. Un periplu pe orbitele unei planete noi, cea a sufletului, care își caută sorii și punctele cardinale, „o stea pe al iubirii ceaslov” (p. 55). Șoapte legănate în dimineți, care scriu povestea plină de fior, unde un mare dor suspină pe meandrele destinului.

Poeta vorbește cu valurile, care îi poartă amintirile, gândurile și dorul, acolo unde doar inima și intuiția ei pot ajunge. Steluțele de mare, ca niște surate urcă pe cer, într-o ascensiune a visului, eliberând misterele nisipului, declarațiile făcute doar în gând: „Povestea oceanului cântată-i pe strune / De dor și de plâns și de-oftatul adâncat / Steluțele visează zadarnica ascensiune / În visul albastru, noaptea pe cer au urcat” (Visul steluțelor de mare).

Visele au și ele o gară, prin care un tren trece cu „Vagoanele ce-s încărcate cu iubire”… „unde Zeii fericire revărsară” (În gara viselor).  Contemplări pe „veranda inimii” (Regrete deșarte), unde umbra destinului stăruie, fluturând ca „un catarg” peste marea de vise, care își caută Ultimul pahar. Iubirea o vede ca pe un dar sfânt, hărăzit de Dumnezeu, al cărui foc prometeic e veșnic aprins, iar Iubirea nu-i o întâmplare. Dragostea la distanță nu e ușoară, drumul vieții e surprinzător, concluzionând „că nu-s iubirile și despărțirile la fel / Deși ne-ndrăgostim cu același gând” (Iubire la distanță).

Poeta ne invită într-o simfonie marină, pe clapele pianului lunecând degetele dorului, într-o coridă ascunsă a vieții, care deschide porțile larg iubirii, în „inimile noastre-i vie sărbătoare”(Venim la tine, mare albastră!), alteori în sunet de flaut.

Iubirea își pune amprenta pe sufletul poetei, pe sufletele noastre, respirând prin „culori de poezie” (Amprenta iubirii), este renaștere și metamorfoză, dar și zână oarbă care se ghidează după trăiri: „O simplă loterie-i tot, pierzi sau un câștig, /  Când ai intrat în joc dansează pân′ la final / Inima-i dăruită, n-ai cum s-o mai obligi / Ea recunoaște doar al dragostei semnal” (Iubire oarbă).

Noaptea cerne doruri, într-o avidă căutare, iubirea se aprinde simplu și firesc „precum o țigară” … „Tu îmi ești tunet, soare și apă lină / și te cuprind și te ador în primăveri” (O ultimă țigară). Vorbele au muguri, „pe aripi de cupidon zburdă-n simțire”,  visele evadează din colivii, (Nemuritoarele șlagăre de iubire). Consideră că sunt precum „doi acrobați pe sârma vieții”, căutând un echilibru printre sincronicități (Parodia neiubirii).

Îngerul iubirii îi mângâie visarea, într-un joc viu, în care inventează un „sunet de pianină” (Sunetul dragostei), într-un cerc de foc reaprins din jarul vechilor iubiri. O căutare continuă, într-o regăsire retrăită mereu, acolo unde în fiecare an, dragostea este purtată și  „cântată” de ocean (Jurăminte de iubire). O dragoste care te ispitește să bei din elixirul ei.

El, poetul TRANDAFIR SÎMPETRU, ne întinde subtil mâna, cu o invitație la lectura cărții, în care  versurile curg lin, aproape muzical: „Ce seară, iubito!”... „În curând va fi dimineață, iubito, și va răsări / țărmul, eu te aștept cu luna aprinsă” (p. 20), dar nu pentru mult timp, pentru că arealul său poetic oferă spațiu suficient desfășurării și redării tumultului său lăuntric, atât de pasional și bogat în trăiri.

O muzicalitate atât intrinsecă, dar și extrinsecă, precum valurile unei mări ce-și caută țărmul, „Te voi suna, iubito, diseară” (p. 22), unde mareele inimii ating astral dimensiuni onirice, pe care le simți, le auzi, le respiri.

Poetul se vede „marinarul plecat în cursă”, pe cerul inimii, ridicând din iubire un curcubeu, până dincolo de vis. Se vede prinț „al cuvintelor frumoase / caut fluturii violeți care-mi aduc lumina / ochilor tăi sau poate stânca sfărâmată / a sufletului ce se stinge liniștit în ploaie și soare” (ȚI-AM SPUS) sau „copil al serilor târzii”(MĂ CHEMI PE ȚĂRMUL DELTELOR TALE).

Labirinturi din cuvinte, de speranțe, de reflexii în oglinzile neclare ale ființării, care dau un ritm aparte scrierii,  ce duce spre „izvorul fermecat de dragoste”. (p. 30)

Cuvintele ele însele par niște „cocori însetați” de spunere, într-un „naufragiu al viselor”, până la „capătul nopții” (p. 36).  Singurătatea o vede ca pe o „trestie fragilă”, pe altarul visului, pe altarul iubirii (p. 38) iar pentru el, iubita este țara de liniști a lui (p. 44).

„Tăcerea de vânt”... „sunetul veșniciei”, ... „ființă de abur” (p. 46), te fac să trăiești atmosfera în care din cețuri, iubirea prinde formă: „un vis tatuat pe poteca de cristal” (p. 48) ce duce către aceasta.

O căutare continuă, de sine sau de celălalt, într-un Eden presărat cu elemente stilistice din natură sau cu precădere marine: mirosul pădurii, cerul moale, răcoarea tăcerii, hamacul cu stele, greieri, fruntea stelelor, foșnetul vântului, livezi cu zarzări, ciocârliile bătând toaca sau golful liniștii, deltele noastre, năvoadele imense, golful inimii, pescăruși, valuri, corăbii albe, care împreună crează o atmosferă confesivă și efervescentă, bogată în trăiri și emoții, într-o rezonanță cosmică. Singurătatea se umple cu amintiri, pe care iubita le păstrează „în colțul acela de inimă cu zori / revărsate de pe insula mov a dragostei”( TE ÎNVĂLUI ÎN STEAUA ÎNSERĂRII MELE…).

Alteori, iubirea macină: „Tu, ești chinul meu iubire / sap în lut, / în sâmburii de stele să te aud viscolită / de gânduri din umedul răsărit unde-ți / purtai pașii” (TU EȘTI CHINUL MEU IUBIRE).

Iubita este pentru el Luceafăr, vrajă adâncă, o pasăre trecătoare, floare de leac, prințesă sau  iubita cu ochii verzi.

Comparații spectaculoase te surprind plăcut: „seara se lasă încet / ca o cortină pe  scena vieții” (ÎNTR-O BUNĂ ZI VOR GĂSI ILUZIA…). O iubire pătimașă, „cu fulgere astrale”... „cu vise înspumate”… „cu pânzele corăbiilor care despicau luna”… „cu nisipuri nerăbdătoare”… „cu buze lacome”…  (OCHII MEI CARE TE SORBEAU), care se revarsă ca o mare.

Natura, care îi e mereu prieten bun, îi oferă perspectiva speranței,  când poetul se vede „pe prispa caldă a vieții”, de unde privește „la iarba ta de gânduri cum o / sărută cerbii” (EU, CU TINE ȘI NATURA).

„Frigul”, „șarpele destinului”, „așteptările troienite”, în sincron cu „trupul plăpând” al iubitei, cu „nesomnul care plânge”, sunt elemente picturale care redau starea sa lăuntrică (S-AU TROIENIT AȘTEPTĂRILE). Pentru el, amintirile sunt vii în înseratul îndrăgostit. Face iubitei, dar și nouă,  o invitație pe „Bulevardul Iubirii, în cuibul inimii, / sub cireșii albi ai copilăriei” (ÎNTÂLNIRE PE BULEVARDUL IUBIRII).

Volumul se termină cu ecouri precum niște valuri concentrice, care sfidează singurătatea, care se regăsesc în trăirile trezite, în dansul nemuritor al clipelor, în versurile încă nescrise.

Citind, mă întreb și acum cum poetul știe cum „se sparg stelele” (… ERAI LUCEAFĂR TREMURÂND)…  cum poate fi „cioplit strigătul iubirii” (STELELE PLESNEAU ÎN MARE), cum „greierii ciopleau fluiere”, timpul să fie „dezgolit”  (SURÂDE-N GEANA TA, TIMPUL DEZGOLIT), „lacrima mov” (NU TE GRĂBI,  IUBITO) sau pentru poetă, cum poate fi un „balet plin de dor” (Balet de dor), „Din lumânare picură ceara de dor” (Simțămintele de odinioară), „romanța pașilor” (Pe strada ta), cum „un fulgușor de nea” poate murmura o melodie (Podoaba dragostei). Da, doar poetic se poate și acestea fiind magistral construite de cei doi.

Anotimpurile în poeme par că se iau la întrecere, pentru amândoi, diseminând iubirea până la cer, poetul, cu crizanteme albe: „E iarnă și vine din nou primăvară / În ochii tăi singuri zăpezile mor / Trec patru – anotimpuri din zori până-nseară / Prin zâmbetu-ți tandru, prin lacrimi de dor” (… TU IUBIRE) sau o iubire astrală,  poeta, care „se dispersează în milioane de licurici” (Dragoste solară), dansează în  aer în reflexe colorate ce dă poemului o strălucire aparte, în nopțile care sunt colorate în albastru, cu reflexii în roua dimineții și a sufletului cu mireasmă de iasomie.

Un ocean de trăiri, care se zbate între „a fi și a nu fi”, între clipă și nemurire, într-un vortex divin al sufletului, care tresare și renaște cu fiecare amintire, cu fiecare ancoră ridicată sau aruncată în hazardul destinului, pașii căutând drumul spre lumină, pentru că… Iubirea este Lumină.

Un continuu flux și reflux de gânduri, de valuri paralele cu țărmul, prin care dialogul devine respirație, ritm lăuntric, revărsându-se către cititor, acaparându-l. Ecourile vin și pleacă, într-o discursivitate lăuntrică, abisală, cu reverberații în universul idilic, atât de delicat, dar durabil construit de cei doi.

O lucrare literar-muzicală, la două voci, o soprană și un tenor, două teme fundamentale care se împletesc, armonizându-se cosmic și completându-se, precum doi sori care își descoperă din mers traiectoria, spre a deveni unul altuia centrul universului său. Slova devine val unduitor, cântecul necântat căpătând contur, „o melodie formăm amândoi” (Să nu mă minți că m-ai uitat).

O simfonie cântată la patru mâini, la un pian divin, în două registre diferite, consonante și armonizate perfect, rezonând în toate cerurile, în sufletele celor doi și în ale noastre.

O pledoarie pentru iubirea adevărată și nemuritoare, care nu are granițe, cum nici poezia nu are, împletindu-se sublim în acest volum.

Volumul este o declarație de iubire adusă vieții, văzută ca o poveste despre universul exterior și cel lăuntric, care ne amintește că iubirea purifică, eliberează și înalță.

Am fost mereu fascinată de lumea poeziei celor doi scriitori, de exuberanța și eleganța poeziei MIHAELEI C.D., plină de grație și inefabil, dar și de oceanul de trăiri poetice al lui TRANDAFIR SÎMPETRU, care te acaparează ca un vârtej și te poartă acolo unde vrea poetul, la marginea lumii, pe țărmul poeziei.

Dialogul dintre cei doi, curge magic de la unul la altul, de parcă un fir celest țese și scrie povestea lor, de iubire la distanță, invitându-ne la reflecții. Un dialog literar, care miraculos ne poartă în lumile lor, imaginar tangibile pentru noi, presărate cu metafore și construcții estetice. O arhitectură precum o arcă din cuvinte, care leagă prin firele nevăzute ale iubirii, oamenii între ei, într-o lume care are nevoie atât de mult și de  iubire și de poezie. Un templu din cuvinte în care cei doi pășesc extatic, măreția sufletelor fiind scăldată în iubirea adevărată. Un dialog prin care sufletele se regăsesc și se recunosc, iubirea adevărată dăinuind prin poezie. Dar când Iubirea devine Poezie, ea capătă valențe cosmice. În poezie, iubirea se conjugă lăuntric, pentru că poezia face parte din raiul din suflet.

Fiecare dintre cei doi, cântă pe o frecvență a sufletului, realizând o orchestrație cosmică și metaforică, divină și pământeană deodată, oferindu-ne stări de spirit eliberatoare și înălțătoare.

Iată încă o dată, că Iubirea e Poezie și Poezia este Iubire, precum limbajul în care Dumnezeu „a scris” Universul. Astfel că cei doi autori iubesc, scriu și dăruiesc!

Mulțumim MIHAELEI C.D. și lui TRANDAFIR SÎMPETRU pentru darul de iubire oferit și așteptăm cu interes și bucurie următoarele apariții editoriale!

prof. AURELIA RÎNJEA