CU DEMNITATE LA CENTENARUL UNIRII

A apărut cartea:„ Dascăli din Țara Codrului”-lucrare începută și scrisă parțial de  regretatul profesor din Oarța de Sus- Traian Rus  și continuată de profesorul din Fărcașa- Viorel Pop-amândoi prieteni și dascăli în arealul codrului transilvan. Destinul nemilos nu l-a lăsat pe scriitorul Traian Rus să-și termine lucrarea începută; adunarea materialului, completarea lui, ordonarea și editarea i-au revenit prietenului său prof. Viorel Pop care a lucrat mult și a făcut posibilă apariția acestei cărți. Departe de a cuprinde și de a caracteriza învățătorimea din Codru și Chioar, această carte își aduce aportul în ceea ce privește nemurirea amintirilor despre dascălii dedicați profesiei nobile pe care au desfășurat-o, dar și în munca lor de ridicare culturală a comunităților din care au făcut parte.

Educatorul, profesorul-învățătorul-spus cu un cuvânt a fost și este (credem încă acest lucru) stâlpul societății!

Cel mai mare neajuns al lucrării-așa cum spune prefațatorul cărții Augustin Mocanu-fost dascăl la Cehul Silvaniei este faptul că nu s-a putut acorda atenția cuvenită colegelor noastre; cartea prezintă de șapte ori mai mulți bărbați decât femei.

Așa cum reamintește profesorul Augustin Mocanu dascălii „au fost atașați trup și suflet neamului românesc, dascălii noștri au trăit, muncit și luptat pentru transformarea în realitate vie a aspirațiilor națiunii române dintr-un timp istoric de 170 de ani(1848-2O18), vreme în care țelurile de primă importanță au fost:

-întemeierea statului român modern-România,

-dobândirea independenței,

-modernizarea țării,

Dascălii-mulți dintre ei s-au înrolat în armata română și au luptat pe front pentru eliberarea și unirea Transilvaniei cu România; pentru preluarea puterii de la ocupanții unguri, românii au format gărzi naționale în fiecare localitate-mulți dascăli au condus aceste gărzi speciale; alții s-au ocupat de construirea de școli, cămine culturale și locuințe pentru învățători, au participat la manifestările ASTREI, au scris manuale școlare și cărți didactice, au convins părinții să-și trimită copiii la școală, s-a făcut muncă de alfabetizare, au lucrat în același timp și-n afara clasei prin pregătirea elevilor la olimpiade școlare, au format echipe de teatru, coruri de copii, formații de dansuri populare …și multe alte activități ce țin de participarea la activitățile comunității sătești.

Prin strădania autorilor cărții-Traian Rus și Viorel I. Pop s-a reușit să se aducă-n fața cititorului optzeci și șase de icoane de dascăli și dăscălițe codrene cu chipuri vii și memorabile. Profesorul Viorel Pop-împreună cu scriitorul  Milian  Oros-președintele Asociației Culturale Bodava au dus la bun sfârșit proiectul inițial. Așa apar biografiile unor dascăli care-au fost luminătorii satelor; se știe că între cele două războaie mondiale, apoi până la așa zisa revoluție din 1989 -dascălul era alături de preot un factor de progres cultural în lumea satelor.

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului-F. ANDREI îi felicită în partea introductivă  a cărții pe cei doi autori-aducându-și aminte și de fratele dl. Viorel Pop și anume-Silviu Pop-care a fost profesor de limba română la Liceul din Cehu Silvaniei și pe care-l păstrează în memoria afectivă-fiind cum zicea Octavian Goga : „Azi ca un sfânt dintr-o icoană veche/ Blând îmi răsai cu fața ta blajină/ Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi/ Strălucitori de lacrimi și lumină”- poezia „Dăscălița”.

Dascălii din Țara Codru ca și din cea a Chioarului mărturisesc că pe lângă munca la catedră au desfășurat cum era și firesc o vastă activitate culturală, socială, de  educare a sătenilor în zona în care         și-au desfășurat activitatea didactică.

În cele ce urmează voi prezenta doar câteva aspecte din munca învățătorilor din zona Codrului și anume portretele unor colegi de școală, prieteni sau persoane pe care le cunosc destul de bine și cu care am avut tangență directă de-a lungul timpului.

Astfel- dna. Morar Maria-născută în Aștileul Mic a profesat la Casa de Copii din Cehul Silvaniei-unde a fost director; a muncit pentru refacerea spațiilor primite, apoi după școlarizarea acestor copii abandonați sau orfani-s-a interesat să le găsească un loc de muncă; își petrecea întreaga zi la școală, de la șase dimineața până la 22 seara la Casa de Copii îi educa și îi instruia pe acei copii internați fără familie.

Olăhuț (Grofu) Melania și-a făcut studiile primare în anii ocupației hortiste în limba maghiară(1940-1944)-era perioada când și numele românilor băștinași erau maghiarizate în tendința globală de asimilare forțată a românilor din Transilvania; la Ulmeni a funcționat ca învățătoare-fiind apreciată de colegi, elevi și părinți deopotrivă; dragostea ei pentru copii și pentru meseria de dascăl cu tot ceea ce implică ea n-a părăsit-o și n-o va părăsi niciodată; astfel că foștii dânsei elevi se întâlnesc cu plăcere cu învățătoarea Melania- cu cea care a avut exercițiul răbdării în a descifra necunoscutele ecuațiilor și a literelor-arătând drumul drept și doar înainte -niciodată înapoi.

Profesoara de română Odeșteanu Aurelia e foarte mulțumită  cum însăși mărturisește- de existența sa ca dascăl, a fost o împlinire, a îmbrățișat o meserie pe care a respectat-o și în urma căreia a avut numeroase satisfacții; a fost un ziditor de suflete curate-dăinuitoare peste veacuri.

Activitatea didactică și extrașcolară desfășurată de prof. Lazar Mureșan Ioan-urmaș al marelui luptător pentru dreptate și libertate Ilie Lazăr- prezentată de Traian Rus-autorul cărții- ne aduce-n prim plan imaginea unui dascăl care se trage din marele om politic Ilie Lazăr pentru care patriotismul și credința au fost porunci și jaloane sfinte de urmat; acest lucru se poate vedea și din creația artistică și literară a dascălului mai sus menționat-dar și din activitatea sa cultural-obștească.

Familia Oros Vasile și Valeria au slujit cu credință școala românească în localitatea Someș Uileac-ei descriu diferite etape ale vieții de dascăl, amintind nu numai pregătirile succesive profesorale(grade didactice, perfecționări)-ci și munca în folosul comunității din Someș Uileac; acești dascăli și-au dorit toată viața mai mult, mai bine pentru cei cu care și pentru care au lucrat.

Așa cum artiștii își definesc o anumită perioadă ca fiind de exemplu „epoca de aur a comediei”-putem spune și noi dascălii că acea perioadă din epoca „multilateral dezvoltată”-cum se mai numea epoca lui Ceaușescu-a fost  pentru noi dascălii„ de aur”, de dăruire și de muncă cinstită în folosul oamenilor, a cetății.

Rus Traian-dascălul dedicat trup și suflet profesiei a terminat Facultatea de Istorie-Geografie la Cluj-a fost profesor la Oarța de Sus –obținând rezultate deosebite atât la clasă cât și în domeniul cercetării trecutului istoric al Zonei Oarța de Sus; scrie monografia localității; sub inițiativa și sub îndrumarea sa spirituală se construiește la Oarța de Sus Monumentul închinat Înaintașilor; cea mai mare realizare pe tărâm cultural  a fost înființarea în anul 2012 la 0arța de Sus a Muzeului Satului; chiar și astăzi se mai fac cercetări arheologice la Oarța de Sus de către cercetători de la Muzeul Județean de Istorie în cadrul proiectului cultural „Comori din Țara Codrului” loc-Măgura-deal unde s-au descoperit așezări omenești din neoliticul mijlociu, neoliticul târziu și eneolitic, precum și fortificația dacică din  secolele II-I, Î. Christos. care au existat aici.

Așa cum precizează reprezentanții Muzeului de Istorie Județean- cercetările vor continua și în anul 2019 în vederea găsirii unui eventual sistem de fortificații-posibil dacic: dar să nu uităm că toate acestea au fost descoperite, inițiată cercetarea de către un dascăl minunat cu multă dragoste de România și de trecutul ei istoric-un mare patriot care s-a numit dascălul Traian I. Rus-omul cetății.

Profesorul Pop I. Viorel-unul din cei doi autori ai cărții memorialistice își inserează o confesiune de credință din care voi reproduce un fragment: „Toată viața am fost un rob al muncii și al conștiinței profesionale. Munca, împinsă până la sacrificiu, mi-a asigurat cele necesare traiului, iar cinstea, omenia și credința în Cel de Sus mi-au fost lumina călăuzitoare pe drumul vieții. M-am stins încet, luminând în același timp pe alții…”

Familia Caiță Teofil și Irina au reprezentat modele de bună practică atât la școală cât și în viața de familie; dl. Teofil Caiță fiind director coordonator la școala din Ulmeni-Maramureș-fiind ajutat și de organele politice locale a reușit să mărească spațiul de școlarizare cu șase săli de clasă și două ateliere școlare, a menținut internatul școlar-real sprijin pentru elevii care veneau din alte localități la școală la Ulmeni; o viață dedicată școlii-a fost răsplătit cu numeroase premii dar și cu titlul de„ Cetățean de onoare al orașului Ulmeni”.

Familia Cedică Gh. Emilian și Georgeta-locuind la Ulmeni, dar și la Gârdani unde au funcționat ca profesori de matematică și respectiv limba română la Școala Specială pentru copii cu retard mintal au fost și sunt niște dascăli care au sfințit locurile pe unde au profesat. Buni profesioniști, dar și animatori culturali și nu în ultimul rând dna. Geta Cedică a dat literaturii noastre câteva cărți de o inestimabilă valoare; astfel se reeditează o parte din opera regretatului Hadrian Daicoviciu-deoarece acest mare istoric a făcut parte din familie; Georgeta a condus zeci de ani corul bisericesc din Ulmeni, a scris și editat culegeri de cântece religioase și pricesne-dăruite coriștilor și prietenilor; a scris mai multe volume de poezii originale,„ Cartea neamului nostru”, cartea memorialistică-„O viață, un destin”-dedicată familiei sale în care povestește viața tatălui domniei sale- care, nefiind vinovat a făcut cinci ani de închisoare în perioada comunistă-având și familia de suferit în același timp.

Activitatea profesoarei de excepție Aurora Pușcaș este prezentată de fiica sa prof. dr .Dana Aurora Covaci. Trecem în revistă doar o parte din realizările Aurorei Pușcaș: după terminarea studiilor s-a dedicat trup și suflet școlii ca profesor de limba română și franceză la școala din Ulmeni-Maramureș; înființează Fundația „Sfântul Anton de Padova” Ulmeni în 1996, peste doi ani în 1998 se naște la Ulmeni învățământul liceal și postliceal particular, în anii următori iau ființă filiale ale fundației mai sus numite și anume-la Vișeul de Sus, la Sighetul Marmației, la Satu Mare, Târgu Lăpuș și Baia Mare; cele șase Licee Particulare „George Pop de Băsești” sunt acreditate, paleta specializărilor cerute pe piața muncii este vastă; în 2005 profesoara Aurora Pușcaș este numită director adjunct al Grupului Școlar Industrial „Dr. F. Ulmeanu ”Ulmeni iar actul managerial al acestei școli a urmat un salt calitativ și cantitativ, în 2007 Consiliul Local Ulmeni îi acordă Diploma de excelență pentru activitatea depusă în slujba învățământului; i s-a decernat titlul de Cetățean de onoare al orașului Ulmeni; mottoul liceelor particulare este: „Educația te face mai puternic!”-aserțiune care a avut un mare ecou în mintea celor care au venit să învețe la aceste licee; astfel la Ulmeni s-a zidit o „ altfel de catedrală-o catedrală vie: a omeniei, a educației și a valorii!; aici se găsesc surse inepuizabile pentru a-ți hrăni sufletul și mintea!

Mureșan Olimpia este profesor pentru învățământ primar la Școala din localitatea Remeți pe Someș-comuna Mireșu Mare cu o activitate de peste douăzeci de ani la clase simultane-un sector foarte greu din învățământul primar –unde trebuia să realizez aceleași obiective ale programei școlare într-un timp înjumătățit; se lucra simultan cu un număr destul de mare de elevi-circa 25de elevi separați clasa întâi cu a treia și a doua cu a patra-din doi în doi ani primeam „bobocii”-fiind la post două învățătoare; am reușit de-a lungul timpului să dau serii de elevi foarte bine pregătiți care au făcut față cu succes exigențelor de la gimnaziu, apoi liceul-și mulți au și studii superioare, elevi cu care mă mândresc și cu care țin legătura chiar și astăzi; țelul meu în viață a fost munca cinstită, de calitate-și cred că nu mi se potrivea nicio activitate înafara aceleia de educare și instruire a elevilor; ceilalți douăzeci de ani i-am dedicat tot învățământului ca  profesor de limba română, rusă și franceză la școlile apropiate de Ulmeni (acolo unde locuiesc) și anume la Arduzel, Țicău, Mânău, Chelința  și Ulmeni.

Pentru a duce la bun sfârșit acest scurt demers portretistic al dăscălimii prezentate în această carte- îmi permit a reda prin versuri vocea noilor comentatori și analizatori ai fenomenului școlar: ca o continuare a poeziei scrisă de O Goga-„Așa, grijind copiii altor mame,/Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară.”

Ne umplea de comentarii/ Câte cinci pe săptămână/ Despre poeții ăia mari/ Unde-i profu de română?

Funcții, ecuații, teme/ Formule nenumărate/ Integrame și probleme/ Unde mi-e proful de mate?

Accente și pronunțări/ De făcea limba pareză/ Verbe, timpuri conjugări/ Unde-i profu de engleză?

Ieri flotări și abdomene/ Astăzi burtă de la tort/ La colesterol probleme/ Unde-i profu de la sport?

Ne-a învățat să folosim/ În vocabular cuvinte/„ Mulțumesc”,„ te rog„, „poftim!”/ Unde-i domnu diriginte?

Aducem sincere felicitări dnei. designer copertă  Victoriana Oros pentru inspirația de-a fi prezentat interiorul unei clase de elevi din epoca ceaușistă; astfel se prezintă pe copertă- cum nu se putea mai bine o tablă școlară din lemn rotativă, bănci  din lemn pe care le spălam săptămânal cu elevii, un ștergar de perete spre amintirea spiritului național care ne anima-învățător-elev; și nu în ultimul rând-„mașina cu bile”-cel mai bun material didactic folosit vreodată în școala primară-accesibil tuturor elevilor; la orele de matematică această mașină sau socotitoare cum i se mai spunea- mișca energia asociativă, imaginativă, intelectuală și conceptuală a elevilor pentru calcule intuitive-concrete(mai bună decât calculatoarele de azi-pe care, de altfel, nu le au toți elevii).

OLIMPIA MUREȘAN-L.S.R.-filiala Maramureș, A.S.-Baia Mare

Profesorul Traian Rus a trecut Styx-ul!

Cu inimile zdrobite de durere anunţăm trecerea într-o lume mai bună a profesorului şi "cronicarului" Traian Rus din Oarţa de Sus, profesor de istorie, director al şcolii de acolo până la pensionare şi fondatorul Muzeului Ţării Codrului din Oarţa de Sus, un stâlp al românismului autentic pe aceste plaiuri binecuvântate de Dumnezeu.
 Autor al "Poveştilor din Ţara Codrului", (două volume), scriitorul Traian Rus a dorit să lase dovezi ale inteligenţei, hărniciei, bucuriei de a trăi întru Hristos a codrenilor lui dragi. A reînviat obiceiuri, a adunat obiecte ca să arate generaţiilor care vor urma că ne tragem din Dacii Liberi. Prin ce a realizat de-a lungul timpului, Traian Rus rămâne în conştiinţa oamenilor şi în Istoria judeţelor Maramureş, Sălaj şi Satu Mare, unde a participat deseori la activităţi culturale sub egida Asociaţiei "Bodava". Dumnezeu să-i dea odihna veşnică!
                                                              Ioan şi Gelu DRAGOŞ

TSUNAMI (Horincar Gavril, Orţiţa, nr.71, 76 ani)

de TRAIAN RUS

 - Băsama omu aşè-i făcut. Orice i să spune şi nu facă, nu să poate răbda şi nu încèrce batăr. Şi de-i spune popa, ori învăţătoru, tăt nu ascultă şi nu să învaţă minte până o păţèşte, că Dumnezo are câtă răbdare are, da di la o vrème trebe şi-i mai tragă câte una. Aşè o fost şi la noi în Uărţâţa.

          - Te rog să-mi povesteşti despre ce întâmplare îţi  aduci aminte ca să întăreşti cele spuse.

          - Mai demult să făcèu clăci. Când unu îşi făcè casă, ori şură, tăt satu merè şi-l ajute. O fost on lucru bun, care, din păcate, o dispărut. Clăcile alea să făcèu de regulă în sărbători, hăpt în sărbători mari şi câteodată în vrèmea besèricii. Dejaba le-o spus popa că-i mare păcat, că oaminii tăt n-o înţăles. Până o păţât-o.

P-ân 1955-56, nu- mi amintesc egzat anu, o făcut o clacă de adus ptiatră la casă Mnihaiu Coratorului. O fost înt-o zî de sărbătoare dublă : Înălţarea Domnului şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. S-o dus după ptiatră pă Valea Măgurii, în Oarţa de Sus, din bună demineaţă, pă vrèmea besèricii.

          - Şi ce s-a întâmplat?

          - Iera o vrème ploioasă, da nu ploua tare. Ţâuăra . S-o dus care cu ce-o avut. Cu cai, cu vaci, cu diboli. Drumu iera pă vale, da pă la mnijloc, unde iera Cariera Pocăiţâlor, valea o fost plină de stânci şi drumu s-o făcut p-ângă vale, pă coastea dealului. Nici nu putèi întoarce. Mnihai o dezlegat o iapă şi trăje carăle cu curu până la locu de încărcat. Treaba o mărs cam îcet, da bine. Io am făcut doauă ture şi dupămniază în locu mneu s-o dus tătuca, că  pă mine m-o lăsat şi mă duc la danţ. Aşè că n-am fost de faţă când s-o petrecut nenorocirea. Mni-o povestit tătuca. Pă la 4-5 s-o  auzât vrème grè cătă Bdicaz, da pă Valea Măgurii n-o plouat aşe tare şi lucru o continuat. Dint-o dată, din susu văii s-o auzât on vuiet înfundat . Calu li Mnihai, cela ce trăjè carăle în carieră, dint-odată s-o întors şi u-o luat la fugă pă vale în jos. Apoi acela legat la car. Tăţi s-o oprit şi s-o uitat în susu văii. O văzut cum vinè cătă ii on val de apă cam cât on părète de casă. O fujit pă coaste în sus. Carăle ierau în vale şi valu de apă le-o mânat cu animale cu tăt ca pă neşte pozdării. Pă cèle care ierau pă  vale în jos le-o ajuns din urmă şi tăt aşè le-o luat. N-ai mai ştiut ce-i aculo. Tăt on car şi-on animal. Pă Mnihaiu Floarii l-o ajuns hăpt când şi iasă din vale, lângă  podu cel mare di lângă şcoala din Oarţa de Sus. O dat iel cu o scândură pă vaci şi o apucat şi iasă cu vacile, da o prins caru  plin cu ptiatră şi l-o mânat pă su pod. Atăta apă o fost că s-o umplut tăte râturile. Oaminii şi animalile tăte o scăpat, săracilè, tăte belite şi pline de sânje. Şi-o rupt jugurile şi hamurileşi o scăpat. După ce apa o trecut ne-am apucat şi cotăm dărăburile de cară dealungu văii. Unile o ajuns până la Moara Florii, altile o tăt mărs în Sălaj şi nu le-o mai aflat nime. Io cred că Dumnezo le-o dat la uărţânei numa  o pălmucă, că de murit n-o murit nime.

          - Şi s-au învăţat minte să respecte sărbătorile ?

          - Dumineca următoare popa Mihali, Dumnezău şi-l ièrte, ne-o ţânut o predică pă tema asta şi ne-o înspăimântat şi mai tare. Gândèi că şi dumnealui s-o considerat vinovat pântu ce s-o întâmplat. Unii s-o învăţat minte, alţii nu. O trăbuit şi vie o nenorocire şi mai mare ca şi să să învèţă.

          -  Ce nenorocire ?

          -  O fost o nuntă  şi u-o pus înt-o sâmbătă, hăpt în ajun de Sfântă Mărie Mnică. S-o ţânut în Ceu, la internat. O fost tăt satu.  După mnezu nopţii o început sărbătoarea şi nime nu s-o gândit ce mare păcat fac continuând nunta.  Demineaţă s-o întors acasă c-on camion. Abdè o încăput. Coborând p-ân Ceu i s-o strâcat frânile şi o luat viteză din ce în ce mai mare. O intrat în balans şi o laterală s-o rupt. Apoi o dat înt-o casă. Tăţi s-o împrăştièt pă jos.  Doi o murit, cialalţi  s-o rănit grav. Abdè atunci s-o învăţat uărţâneii minte şi de-atunci nici nu mai lucră în sărbători şi nici nu fac nunţi în perioadile interzisă.

                                                                Septembrie 2015

Viorel Rogoz - Însemnare despre Muzeul Codrenesc din Oarța de Sus

Când va fi acoperit cu snopi de secară, va avea ograda împodobită cu străvechile soiuri de plante implicate în viața omului, când se vor scoate în ocol, duminica, după biserică, şi în alte sărbători, batoza, trieru' , vidaciu, carul și ale lui, pentru a începe danțul în șură, atunci vom lua pana și călămara , vom aduna și vom scădea, vom însemna, în Cartea de Aur a Oarței, trei bărbați pe care i-a lăsat în  Istorie acest sat de poveste eclozat cândva din însuși Oul Făgetului: Andrei Andreicuț -mitropolit, Traian Rus - profesor, Alexandru Tămășan - inginer. Și orțenii, toți pe-alături. Ad unum omnes!

„A freca menta”

                                                                                 de Traian RUS

     

            În Grecia antică, mesele pe care se servea mâncarea erau frecate cu frunze de mentă, pentru răcoare şi miros plăcut. Fanarioţii au adus şi la noi obiceiul în secolul XVIII, familiile înstărite din Bucureşti şi din Tulcea adoptând cu iuţeală acest tabiet de bonton. Pentru că servitorii din casele lor ajunseseră să-şi dispute cu ardoare sarcina frecării meselor cu mentă, infinit mai uşoară decât tăiatul lemnelor, spălatul rufelor sau alte activităţi casnice, „a freca menta” a devenit sinonim cu ideea de a păcăli munca.

Semnificaţia expresiei s-a păstrat până în prezent, dar povestea s-a pierdut.

DELEGAŢII CODRENI LA MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA ALBA IULIA – 1 DECEMBRIE 1918

Pe data de 27 noiembrie 1918 a avut loc, la Cehu Silvaniei, alegerea delegaţilor care să reprezinte, alături de George Pop de Băseşti, cercul electoral al Silvaniei la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Au fost aleşi următorii fruntaşi : preotul Alexandru Coste din Someş Uileac, preotul George Maior din Băiţa de sub Codru, dr. Alexandru Pop de Băseşti din Cehu Silvaniei, preotul Vasiliu Gavriş din Odeşti şi Alexandru  Vaida, notar din Cehu Silvaniei. Ca supleanţi au fost aleşi Simion Mărieş din Sălăţig şi Vasile Fălăuş din Nadişul Român (Vezi : Marin Pop, „Viaţa politică în nord-vestul României – 1869-1948. Partidul Naţional Român şi Naţional Ţărănesc din Sălaj”, ed. Argonaut şi ed. Porolissum, 2007, p.36).

            DR. ALEXANDRU POP DE BĂSEŞTI

                        - născut la Băseşti în anul 1877;

                        - doctor în drept;

                        - până în 1918 a funcţionat ca avocat în Cehu Silvaniei;

                        - membru în consiliul baroului avocaţilor;

                        - director al băncii „Codreana”  din Băseşti;

                        - curator al bisericii din Băseşti;

                        - decedat la 9 octombrie 1929 în Cehu Silvaniei. Înmormântat la  Băseşti.

            ALEXANDRU VAIDA

                        - născut la 18 iunie 1894 în Nadişul Român;

                        - studii : Şcoala de notari din Făgăraş;

                        - până la Marea Unire a funcţionat ca notar;

                        - a participat la alegerea Consiliului Naţional Român din Nadişul Român, fiind ales membru;

                        - după Unire a fost numit comisar în Direcţia de Poliţie de la Cluj;

                        - între anii 1923-1926 a funcţionat ca notar în Cehu Silvaniei;

                        - din 1926 până în 1940 a fost notar în Crasna;

                        - decedat în anul 1943, pe când era comandant într-o companie românească de muncă.

                VASILIU GAVRIŞ

                        - născut în anul 1857 în loc. Chelinţa, din părinţii Ioan şi Maria

                        - studii teologice la Gherla;

                        - din 1884 preot greco-catolic la Odeşti până la pensionare;

                        - preşedinte al Sfatului Naţional Român  Comunal Odeşti, ales la 9 decembrie 1918

                        - director al Despărţământului Băseşti al ASTREI între anii 1919 - 1924;

                        - a  fost de faţă  la decesul lui George Pop de Băseşti (23 februarie 1919);

                        - decedat la 10 februarie 1937 la Odeşti. Înmormântat în curtea bisericii din localitate.

            GEORGE MAIOR

                        - născut la Cehu Silvaniei în anul 1862;

                        - studii liceale la Sighetul Marmaţiei (abs. în anul 1884);

                        - Seminarul Teologic din Gherla;

                        - până în anul 1918 a funcţionat ca preot în Nadişul Român;

                        - între 1918 - 1932 preot greco-catolic la Băiţa de sub Codru;

                        - între 1932 – 1936 preot în Tămăşeşti;

                        - a fost de faţă la decesul lui George Pop de Băseşti;

                        - decedat în 19 aprilie 1936. Înmormântat în Ţinţirimul bisericii din Tămăşeşti;

            IOAN COSTE

                        - Născut în anul 1881 în loc. Mogoşeşti;

                        - studii la Baia Mare;

                        - Seminarul Teologic  Greco – Catolic din Gherla;

                        - Hirotonit preot în anul 1907. Din 1908 până în 1949 preot paroh al Someş Uileacului;

                        - preşedinte al Consiliului Naţional  Român,  Gărzii Naţionale din  Someş Uileac şi membru în conducerea Gărzilor Naţionale din Sălaj;

                        - Deputat în Parlamentul  României Mari;

                        - Decedat la 16 ianuarie 1949 în Someş Uileac. Înmormântat  în cimitirul din localitate;

           

                                                               Prof. Traian Rus

POVEŞTI DIN ŢARA CODRULUI

                                   ZGRIMINŢEŞUL

            Ecourile cărţii mele, „Poveşti din Ţara Codrului”,  au fost dintre cele mai diverse. Nu mi-am închipuit că va fi citită de atâţia oameni şi că va  stârni atâtea comentarii. Un băimărean, originar din satul Ciuta, mi-a trimis un comentariu de 11 pagini. Jenica Peti m-a ameninţat  şi m-a „porcăit” în public, în mijlocul drumului, pentru că am inclus în carte una din doinele culese de la ea şi n-am menţionat-o ca autoare. Nana Ruzalea Bdicăzenii m-a ameninţat că mă va da în judecată şi că va sesiza presa,  pentru că, fără aprobarea dumneaei,  am inclus-o între personajele unei poveşti, care,  pe „Drumul cânepii”,  s-au pricopsit cu păduchi. Se teme că va rămâne în memoria satului între „păduchioşi” şi că statutul pe care l-a dobândit în comunitate,  cu multă trudă,  va fi pătat. Ameninţări de acelaşi fel am primit şi din partea Anişoarei lui Ilie,  pe motiv  că între strâjile vii,  pomenite în carte, apare şi  tatăl ei. Viorelu’  lui D’iurii mă acuză că am apelat la informatori cu memorie slabă, care au omis să-mi spună întâmplări  cu adevărat fabuloase din trecutul satului. Ceea ce mă bucură foarte tare este faptul că mulţi au venit spre mine şi mi-au adus noi poveşti, care vor constitui volumul al doilea.

            Există oameni care se nasc cu un spirit ludic foarte dezvoltat şi toată viaţa lor sunt nişte jucăuşi. Fac tot felul de şotii, unele adevărate trăsnăi, pun la cale „încurcături”,  care au impact asupra tuturor celorlalţi. Când îi întâlneşti, sunt mereu cu zâmbetul pe buze şi-ţi  dau impresia că „nu dau una pe două”,  că viaţa trebuie să ne-o petrecem cu ingredientele satirei şi umorului, cu sare şi cu piper.

            Eroii poveştii mele, Văsălica Babii şi Viorelu’  lui D’iurii,  au adunat deja şapte decenii de viaţă, dar nici acum nu se pot abţine să nu mai pună la cale câte-o şotie. I-am adus împreună şi le-am dat ocazia să depene amintiri. Pentru mine, asemenea oameni înseamnă foarte mult. Mă simt privilegiat. De fiecare dată când tolba cu poveşti mi se goleşte, mă duc pe Deal şi mă întorc cu ea plină,

                                                   BESÈRICA DIN PEMNIŢĂ

    - Domnule profesor, începe Viorel, pă vremea coptilăriei noast’e, uliţa Dealului era plină de prunci. Să veiz’ jocuri ! Care de care mai faine: “ De-a besèrica”, “De-a crâşma”, “De-a zgriminţèşu’” şi câte şi mai câte. Amu, tăţ’ pruncii îi poţ’ număra pă jèjete.

            - Şi eram tare bolunz’, completează  Văsălica Babii. Îi şi ajutam pă părinţ’, da şi de jucărei avèm vrème.

            - La noi, în pemniţă,  ne-am făcut besèrică. Am dus acolo tăt ce trăbă. Icoane, şterguri, cruci, cărţ’, iconostas, prapori. Ne-am făcut şi candilă dint’o cutie de conserve, prinsă cu neşte lănţuguri. Punèm pă cărbuni aprinşi răşină de brad şi scotè on miros tare fain. Io am fost popa. Ştièm tătă  liturghia de la A la Z.  Măicuţa mn-io făcut haine de popă, că era tare credincioasă şi i-o plăcut că ne-am aflat on joc aşè de cuminte. Ne-am făcut şi clopot,  dint’o roată de vagon. O bătè fătu, cu nişte ciocane, hăpt cum să trag clopotile de la besèrică. A noast’e să auzèu până în Orţâţa. Văsălica Babii era prim-corator, Iuănaş, diac, Iuănu lui D’iord’ia Mitrului, făt. În tătă dumineca şi în sărbători ţânèm slujbă. Când era slujbă  la besèrică, era şi la noi în pemniţă. Besèrica era plină  de prunci. Ne rugam din tăt sufletu’, în jerunţ’. Tăt  o fost o treabă  serioasă. Câteodată venèu  şi femeile la slujbă. Am făcut şi cununii. I-am cununat pă D’iord’ea Negrii cu Margareta Măriii Petrii Savii şi pă Iuănu lui D’iord’ia Mitrului cu Anica Rujii.

            - Io, ca prim-corator,  asiguram besèrica cu tăt ce trebe, da’  eram şi tare  aspru cu disciplina, intervine Văsălica. Pă Iuăn, fătu’ besèricii, l-am restenit pă cruce,  pânt’u simplu motiv că n-o vinit să tragă clopotile înt’o duminecă. Bietu’ de el, n-o  putut vini că l-o trimăs tată-so undeva, da’, disciplina-i  disciplină. Şi el o fost de acord că merită pedeapsa. Tri zâle am cioplit pă cruce. O cruce mare, că abdè am putut-o duce patru coptii până în fundu’ ogrăzî. L-am legat cu funii de mânuri  şi de pticioare, apoi am rădicat-o. Iuăn râdè. După ce u-am întărit bine, careva ne-o propus să mèrem la vânătoare de ciori, pă Dealu’ Ţâlichii. Am luat on pistol din streşina căsî, că pă vrèmè aceiè tăţ’ avèm arme, cum o fost rămasă după război. Şi ne-am dus tăţ’, uitând de Iuăn. El o stat, cât o stat,  pă cruce, da’,  di la o vreme, o început să-l doară mânurile şi pticioarile, că l-am fost legată tare strâns. O început să plângă, da’ nu l-o auzât nime, aculo,  în fundu’ ogrăzî. O trecut ceva vreme până l-o auzât Iulii lui Clapa. S-o dus să vadă ce-i. Când l-o văzut şi-o făcut cruce. O crezut că-i hăpt  Christos, că nu vidè tare bine.  Da’, era pè  mnicuţ. Apoi, ş-o dat sama că-i Iuăn. Tare rău plânjè. S-o dus şi i-o spus la mă-sa. Femèia era tare ocupată şi numa’ de prostiile lui Iuăn nu-i  ardè. O luat o botă şi s-o dus în deal. Era tare nervoasă şi,  când l-o văzut,  i-o tras o câteva bote. Ştiè că de-l dezleagă nu-l mai poate ajunje, aşè că l-o bătut acoalè,  pă cruce. L-o  dezlegat cu greu. Săracu’, tăte mânurile şi pticioarile i s-o fost umflată, erau numa’ vinete. De mai stătè  mult aculo  păţè hăpt ca Iisus.

                                                                ZGRIMINŢÈŞU’

            - Dăcă nu ploua mai multă vrème, făcèm ruji de ploaie. Iuăn trăjè clopotile şi noi citèm în besèrica din pemniţă rujile de ploaie. Nu pè am reuşit noi cu adusu’ ploii, recunoaşte Viorel, da’ am reuşit cu zgriminţeşu’.

            - Ce-i acela, zgriminţeş ?

            - On fel de spiriduş, de pricolici, care alunga norii şi furtuna. Am aflat de la bătrâni, că şi ii  o făcut.

            - Şi cum procedaţi?

            - Cănd vinè furtună mare, fujèm tăţ’ la besèrică. Iuăn bătè clopotu’  înt’o dungă, cât de tare putè. Mai vinè şi Nelu lui Mnihaiu lui Mnihai să-l ajute. Citèm rugăciuni de apărare. Tăţ’ stătèm în coate şi-n jerunţ’, ne rugam foarte tare. Apoi ieşèm afară. Văsălica Babii, că el o fost zgriminţeşu’, lua o rudă de v’o  2-3 metri. Noi ne punèm în spatile lui, popa, diacu, fătu, tăţ’. Scotèm  şi praporii.  Pornèm pă uliţă. Io , ca popă, zâcèm rugăciuni, Iuănaş cânta, Văsălica, cu bota împujè norii. Tăt strâga : “Nè, nori, Nè, nori, hois, nori, cea, nori !” .Strâga că-l auzè tăt Dealu’.  Merèm până în capătu’ uliţî, până la Şuştăru’,  şi iară înapoi. Tăţ’ delurenii ieşèu la vrajniţă şi ne vadă. Unii îşi făcèu cruci,  când ne vidèu. Văsălica tăt împunjè norii şi tăt strâga. Nu ne lăsam, până când, di la o vrème,  numa’ vidèm cum norii îl ascultă pă Văsălica. Aşè umblau cum îi dirija el, apoi dispărèu. Nici nouă nu ne vinè şi crèdem cum să poate una ca asta. Aşè ne bucuram ! Rădèm şi ne sărutam de bucurie.după ce reuşèm. Tăţ’ rămânèu trăzniţ’. Noi merèm în beserică, ne punèm în jerunţ’ şi-i  mulţumnèm lui Dumnezo.

            - Io eram cel mai obosât, completează Văsălica, după atăta împuns şi strâgat căt’ă nori. Gândèi că mă apucă oarice, când îi vedèm că mă ascultă. Aşè ca o ameţală. Îţ’ dai sama, cât eram de mnicuţ, şi poci dirija tăt ceriu’ de nori ?

                                                         MĂTRĂGUNA

            - Ne-am fost făcută ş-o crâjmă, revine Viorel, în coşu’ de mălai, în  curte la Măria Nuţului, Bondoaie, cum îi zâcèm, noi, bunica lui Iuănaş. Vindèm,  aculo, apă îndulcită cu mnière, tăt felu’ de mărfuri. Cel mai bine trecè mătrăguna. O vindèm mai ales la bătrâni. După ce o aducèm din pădure o punèm la ilestit, în pălincă. Bătrânii îşi făcèu frecţii la pticioare şi băi. Îşi punèu apă în ciupă şi în apa acèiè turnau on ptic de mătrăgună ilestită. Una, două,  îi îngăduièu durerile. Vindèm şi coşte de mnière,  pă care punèm 2-3 pticuri de mătrăgună. Cu ce câştigam, ne cumpăram ce ne trăbuiè la besèrică. Tăte o mărs bine,  până când n-am mai putut-o răbda pă Ana  Andreichii Tarbii. Iè ne tăt pârè la părinţ’. Numa cu pâra să ocupa. Ne tăt urmărè tătă zua şi ne pârè. Din cauza ii tăt căpătam de bătut. N-am mai putut-o răbda şi ne-am hotărât s-o bolunzâm cu mătrăgună.

            - Şi noi am fost tare bolunz’,  şi de n-am băut mătrăgună, zâce Văsălica.  O-am atras pă Ana cu ptersăci. Neşte ptersăci tare bune, coapte, dulci. Le-am dejdiocat şi le-am vândut, ca bomboane, În cîteva am pticurat mătrăgună. Pă alea i le-am vândut la Ana. O luat una şi-o zâs că-i  tare bună. Apoi, o mai cumpărat două. N-o sâmţât deloc gustu’ de mătrăgună. O mărs acasă.  Dup v’o două  ore,  numa’ o videm că ièsă în uliţă şi o ie la fugă, strâgând : “Feriţ’ că vine acceleratu’, feriţ’ că vine acceleratu’ !”. O tăt fujit aşè cam on ceas. De la o vrème o sărit la femei şi le scoată uătii.  Abdè s-o putut apăra de iè. După ce s-o urât, s-o băgat în casă şi s-o apucat să omoare păduti di pă păreţ’. O fost bolunzâtă cu tătu.

            - Noi, pândèm di după garduri. Ne-am temut c-a muri. Apoi, ne-am dat sama ce putèm păţî, zice Viorel. Badea Îndreica, tata fetii,  era on om tare violent. On turbat de om. De-i murè fata,  ne omorè şi el pă noi. Mama Anii nu ş-o dat sama ce s-o întâmplat, ş-o dat  sama Anica Rujii. O vinit şi i-o spus la măicuţa. Măicuţa s-o apucat de plâns şi de văitat : „Măi, pruncule, măi, pruncule, numa’ rèle-mi faci ! A vini bolundu’ de Îndreica şi ne-a omorî pă tăţ’”. Şimon, frate- mneu, ne-o ascuns în batoză. Ne-o adus şi mâncăm mălai şi slănină. Am stat acolo până pă la mnezu’ nopţî. Atunci o vinit acasă badea Îndreica,  din Stremţ, că lucra aculo,  la moară. Nici n-o apucat să mânânce. Când o văzut că Ana omorè pădutii  di pă păreţ’ şi o aflat ce-o păţât, o luat furcoiu’ şi-o ieşit şi ne coate, ca şi ne omoare. Ne-o cotat p’în tăte  căsâle,  p’în tăte sinalauăle. Era ca turbat. După mnezu’ nopţî o vinit acasă şi tătuca, D’iurii D’iord’ichii, fie iertat ! Iera primar şi o fost foastă pă la judeţ, la Zălauă. Măicuţa i-o spus, plângâd, ce trăsnaie am mai făcut şi că-s ascuns în batoză. Nu m-am temut că m-a bate, că i-am fost tare drag. O luat o puşcă de vânătoare, o încărcat-o,  şi s-o dus la Îndreica în casă. I-o zâs, calm, cu voce impunătoare : „Mă, Îndreică, să nu faci v-o mişcare, că te puşc. Taci şi ascultă. Calmează-te. Dăcă fata ta păţeşte ceva,  io îţ’ dau tăt ce am, pământurile şi tractoru’, cu batoză cu tăt. Numa’, lasă pruncii-n pace. Ai înţăles ?”. Încolţît, Îndreica, s-o mai muièt, da’ tăt nu s-o lăsat : “Mnie nu-mi trebe avèrea ta, da’, de păţèşte fata oarice, io vă omor pă tăţ’ “. Apoi, o vinit la noi şi-o strâgat şi ieşim din batoză şi să mèrem şi ne culcăm.. Cătă dimineaţă, Ana o căzut înt’on somn adânc, de gândèi că-i moartă. O durnit tătă zua. Noi urmărèm  tăt. Cătă sară s-o trezât. O fost iară  normală, numa’  nu ş-o  mai amintit nimnica din ce-o păţăt. Ne-o vinit şi noauă inima la loc. Ne-o fost mnilă de iè, da’ o  meritat-o.  Când ş-o revenit cu tătu,  i-am spus. De-atunci, nu ne-o mai pârât altu.

                                        „Săracă lume demult,

                                          Fain-o fost, iute-o trecut”

                              prof. Traian Rus, septembrie 2013