Cu moartea vreau să mă însor acum...

 

De azi, 22 iulie 2024, Ghiță Cioară, starostele renumit al Văraiului, cel care a dus și a adus mirese din și în Vărai ( așa cum recent spunea), pășește spre veșnicie. În loc de bun rămas, câteva rânduri pe care Ghiță le-a pregătit pentru revista Drag de Vărai III. Poate că nu întâmplător, în urmă cu vreo două luni, inginerul Ghiță Cioară, omul cu glumele la el și tâlcul în poveste, a donat Asociației Vărai o parte din scrierile rostite la nunți, în vremurile bune ale tinereții sale. Le vom păstra și folosi pentru că ele spun o poveste de viață.

Aduceri aminte - Ghiță Cioară

Stau câteodată și mă gândesc la câte am petrecut, la câte am putut face și n-am făcut (și bune și rele), și, în măsura în care mi le aduc aminte acum la senectute, încerc să le notez, nu neapărat cronologic, dar nici haotic. Le voi înșirui după cum îmi pică fisa și gândindu-mă la două aspecte:

- primul: picatul în cap- despre asta îmi aduc aminte numai când mă uit în oglindă și-mi văd gâtul scurt;

- al doilea: nu-mi vine să cred că am avut o atât de bogată activitate cultural-artistică, în paralel cu cea profesională.

Dacă mi-aș lua drept simbol două litere din alfabet, acestea ar fi G- de la genă și J- de la jenă. Depănăturile( a nu se confunda cu depanările) sunt scrise literar, adică pe domnește și ar putea îmbrăca următoarea caracterizare:

,,De la lume adunate,

Un piculeț pieptănate

Și-napoi la lume date”. Ele poartă amprenta lui G, cea care m-ar putea descrie prin următorul catren:

Decât să iert, mai bine uit,

Decât să uit, mai bine iert,

Decât să tot iert și să tot uit,

Mai bine scriu.

Parodiile( gafele, prostioarele) sunt scrise în grai nealcoș vărăian, la umbra lui J, de la jenă. Iată cum sună ironic,, protestul ciorănilor”:

,, No, no, no și ni măi, ni

Nicări nu pot trăi

Nici în sat cu oamenii,

Nici în Dos cu iepurii”.

Simion Luțu CHIȘIU

Notă. „Și de-ar fi ș-o fi să fie/Vreo problemă-n astă țară/Chestiunea o rezolvă/Inginerul Ghiță Cioară”. Pe asta n-ai putut s-o rezolvi. Te-ai dus subit, 22.07.2024. (prof. Cornel Cioară).

Aniversare IOAN ES. POP, originar din VĂRAI, MARAMUREȘ. La mulți ani binecuvântați!

 

tăurașule, la optsprezece-douăzeci de ani,

e grozav să-i spui: aș vrea să fiu rujul tău de buze

sau ceva de felul acesta,

însă după treizeci parcă ți-ar fi mai greu,

iar după cincizeci n-ai mai vrea să fii

nici măcar crema ei de pantofi.

mai târziu, promisiunea de la douăzeci va deveni o povară.

te vei împotmoli în fiecare rid al ei.

lasă că nici tu n-o s-o mai faci să te-adore,

cu farurile și eleroanele tale slăbite

și cu țeava de eșapament pe ducă –

dar, firește, asta-i o altă poveste.

Evenimentele zilei 27 martie 2021

 
Evenimente ale zilei 27 martie

1446: 

Franța: S-a emis o ordonanță regală, care a plasat Universitatea sub jurisdicția Parlamentului.

1625: 

Carol I a devenit rege al Angliei, Scoției și Irlandei.

1697: 

Sinodul de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil, a adoptat Unirea cu Roma, act care a pus bazele Bisericii Române Unite cu Roma.

1703: 

Împăratul Petru cel Mare a fondat orașul Sankt Petersburg.

1849: 

La Frankfurt, în timpul Revoluției Germane 1848/49, Adunarea Națională a decis, numita Paulskirchenverfassung („Constituția de la Paulskirche”), prima constituție democratică în Germania.

După anunț în ziua următoare intră în vigoare, însă nu poate fi aplicată.

1850: 

Primul număr al revistei săptămânale Household Words, de Charles Dickens a fost publicat la Londra.

1886: 

Celebrul luptător apaș, Geronimo, se predă armatei americane; se încheie faza principală a războaielor apașe.

1899: 

Guglielmo Marconi a realizat prima legătură telegrafică fără fir între Anglia și Franța.

1907: 

Aflat la Paris, Constantin Brâncuși, ucenic al sculptorului August Rodin, a hotărât să părăsească atelierul acestuia, rostind celebrele cuvinte: “Sub umbra unui stejar nu poate crește decât iarbă”.

Tot din acel an, Brâncuși a renunțat la modelajul tradițional, lucrând direct în piatră.

1914: 

A fost fondat Comitetul Olimpic Român, recunoscut în același an de Comitetul Internațional Olimpic.

1918: 

Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, prin decizia Sfatului Țării; acesta a fost începutul procesului de formare a României Mari.

1933: 

Japonia a părăsit Liga Națiunilor.

1958: 

Nikita Hrușciov a devenit premier al Uniunii Sovietice.

1977: 

Două aeronave aparținând Pan American și KLM, din cauza ceții, s-au ciocnit în Tenerife, ducând la moartea a 583 de pasageri.

1990: 

Organizația Studenților din Universitatea de Vest Timișoara (OSUT) și-a câstigat personalitatea juridică, având ca scop reprezentarea și apărarea intereselor studenților din Universitatea de Vest din Timișoara

1993: 

Jiang Zemin a devenit președinte al Republicii Populare Chineze.

1994: 

La alegerile parlamentare din Italia, Partidul Forza Italia a lui Silvio Berlusconi a devenit o forță dominantă, care i-a permis să-și formeze un guvern de centru-dreapta.

Celebrări 27 martie

1937: 

A fost născut Nicolae Dumitrescu-Sinesti.

1947: 

A fost născut Alexandru Papilian.

1849: 

A fost născut Carlo Dossi.

1797: 

A fost născut Alfred de Vigny.

1926: 

A fost născut Frank O'Hara.

1886: 

A fost născut Ludwig Mies van der Rohe.

1899: 

A fost născut Francis Ponge.

1968: 

A fost născut Cristian Badilita.

1938: 

A fost născut Mircea Braga.

1943: 

A fost născut Aurel Ciocanu.

1959: 

A fost născut Liviu Malita.

1958: 

A fost născut Ioan Es. Pop 

- FOTO.

1947: 

A fost născut Cornel Udrea.

1970: 

A fost născut Mariah Carey.

Comemorări 27 martie

1918: 

A murit Henry B. Adams.

2008: 

A murit George Pruteanu 

1923: 

A murit James Dewar.

2006: 

A murit Stanis³aw Lem.

2002: 

A murit Milton Berle.

Sursa: WIKIPEDIA

Medalion poetic - IOAN ES. POP

sunt un bărbat singur

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiți care umblă și caută

alți nefericiți — numai că între nefericiți și nefericiți

sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulți, alții au speranțe

deșarte — nu există doar nefericiți

de-un singur fel.

iar când, totuși, se unesc,

nefericiții fac revoluții, după care

li se ia totul.

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,

n-aș fi vorbit niciodată.

până la șase ani nu mi-au cerut-o

și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o știință

pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul

că m-au dat la școală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalți, care vorbeau de zor

și dădeau din mâini și din picioare,

năucindu-mă cu viața lor.

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare și zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omenești,

dar în gâtlej e un muget analfabet și inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,

s-a dus și îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la șase ani,

s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcând în așa fel încât la capătul

multor ani de muțenie, să poată dezvălui

știința cea mai neiertătoare a științelor,

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

și mașinile mai îngăduitoare.

atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie

atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie

cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate

zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul,

nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea

rece, după care umbli cu simțurile făcute ferfeniță și

care nu țâșnește din energiile intacte, ci dintr-un puț

din care au fost supte toate materiile potrivite extazului,

necesității, forței, derutei, eșecului. în cartea

rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătaie

mult după ce bătălia s-a sfârșit. șobolani de pâslă care

nu vânează și nu sunt vânați. preoți de gheață care

nu mai trebuie să predice. anesteziați care subțiază și

ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate și

hieratice, dar care nu se roagă, ci pur și simplu se

odihnesc.

până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit.

simțuri mai mici, organe mai mici. și deci hrană mai

puțină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă,

ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să

nu mai simtă căldura și înghețul, timpanele să atârne

blege ca niște scorburi puse la muiat, limba să se

curețe de orișice gust, nasul să ajungă ca un grătar de

fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanță, și miasmele,

și miresmele. o făptură fără simțuri în vârful

unui deal fremătând de verdeață. soarele privit cu

tecile urechii, vântul ascultat cu pupilele bulbucate.

un miros de val de nisip în pustiul limbii. și odihna,

da, odihna simțurilor până mai de ieri atât de ostenite.

stau pe vârf și nu vad nimic.

asta e toată răsplata.

când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă

și tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru

din viața mea, oricare ar fi fost acela.

e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că

eram total nepregătit să mor,

poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu

făcând lungi calcule și strecurându-mă

printre zeci de necunoscute,

mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,

dacă n-aș fi fost cu gându-n altă parte,

n-aș fi scăpat. și uite cum, după ce

am rămas corigent la matematici

în toți anii de liceu,

deveneam acum matematician, și nu unul oarecare,

ci unul care putea să calculeze sfârșitul

cu o precizie înspăimântătoare,

deși nici o cifră și nici o figură geometrică,

nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.

am și eu o afacere pe lumea asta:

mă dau specialist în nenoroc.

am închiriat un spațiu la subsol,

pe lângă cimitirul armenesc,

unde concurența e acerbă.

pot zice că-s și eu patron de-acuma.

și știu prea bine cu cine lucrez:

de n-ar exista acești mărunți oameni triști,

până la urmă niște neisprăviți cu toții,

lumea ar pieri în două zile.

și-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,

nu lucrăm ca să facem oamenii fericiți,

ci doar cel mult să-i ușurăm de prea multă nefericire,

să aducem nefericirea aproape de fericire,

să ușurăm binele de prea bine

și răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero

iar partenerul de afară ne dă țepe,

ăsta încă nu se cheamă faliment.

vor veni în curând parteneri serioși,

despre care ziarul financiar

se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,

și vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât

cehia și ungaria la un loc,

ardealu-i al nostru, ce mai,

suntem poate singurii care pot exporta

nefericire pură ca heroina -

a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia

nu știe vinde ce are mai bun,

iar or să ne-o ia alții înainte,

pentru că norocul nu vine de două ori,

și-atunci or să schimbe iar guvernul,

crezând că acolo e buba.

am descoperit că nu există artă mai grozavă

ca medicina. doar că medicii de azi

nu mai știu să caute leacul în boală

și vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut șansa, ca angela marinescu,

să fiu medic măcar o dată,

să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură

și să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii

mă interesează, ci organul care produce dispariția

și cred că el își are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic și hidos și se ascunde,

pentru că e singurul organ cu conștiință

pe care-l purtăm în pântece,

singurul care, trăind în întuneric absolut,

când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.

păcat că n-am avut șansa, ca angela marinescu,

să fiu medic măcar o dată.

 până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă

sau puțin lateral, în locul gol dintre ea și plămâni.

împlinisem 40 și tot mai credeam că sufletul locuiește

într-un spațiu gol - bineînțeles, tot în piept, tot sub inimă

sau lângă ea.

numai că, dragul meu, într-o zi de marți,

după ce tocmai împlinisem patruzeci și unu,

atenția mea măruntă, dușmanul de moarte al celei mari,

a coborât ceva mai jos: stomacul

tocmai începuse să-și facă de cap,

iar neliniștea să se-adâncească.

așa am descoperit că ticălosul de suflet

nu se mai afla la locul lui.

coborâse adică și el spre stomac,

acolo unde mă durea cel mai tare.

la patruzeci și unu mi-am dat seama

că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,

am zis că, iată, sufletul poate fi înșelat,

numai că el se mutase sub bilă,

unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.

și dacă până mâine dimineață

sufletul va coborî mai jos de intestine,

pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul

și că de suflet moare omul, nu de trup.

în măcelăria ta mi-ar fi plăcut și mie să lucrez

măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,

dar nu în față, unde vinzi și unde

toți îmbracă halate și poartă mănuși,

mie îmi place în hala din spate, unde muștele roiesc

și unde, oricât te străduiești să îi extermini,

șobolanii mișună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,

cu coatele în sânge animal,

să mă zgudui de plâns și să mă rog.

după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,

aș ieși afară cu ochi limpezi și surâzători

și șase zile după aceea aș fi blând ca un miel

și gata de orice sacrificiu,

fericit că în a șaptea zi mă pot întoarce

în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi

și cu cât e carnea mai multă,

cu atât te rogi mai sfâșietor.

                                                 

                                                          CURRICULUM VITAE

Ioan Es. Pop s-a născut în 27 martie 1958, în satul maramureșean Vărai (com. Valea Chioarului). Este absolvent al Facultății de Filologie, secția Limba și literatura română – Limba și literatura engleză a Universității „Nord” din Baia Mare (1993). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost editor-șef al „Ziarului de duminică” (supliment al „Ziarului financiar”) și editor senior al revistei „Descoperă”.

A publicat poezii în “Luceafărul”, “Nouăzeci”, “Tribuna”, “Astra”, “Transilvania”, “Contemporanul”, “Vatra”, “România literară”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Revista Iberorrománica” (Madrid), “Asheville Poetry Review” (SUA) și în reviste literare din Irak, Iugoslavia și Suedia.

A debutat editorial în 1994 cu volumul de poeme “Ieudul fără ieșire”. A obținut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1994), premiul de debut al revistei “Poesis” (1994), premiul Festivalului Național de Poezie de la Sighetu-Marmației (1994), premiul Primăriei municipiului București (1996), Marele Premiu acordat de Ministerul Culturii și Cultelor Festivalului Internațional de Poezie “Nichita Stănescu”, Premiul Academiei Române pentru poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1999), Premiul ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003). I-a fost decernat Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (2004).

                                                                                                            GDL

Fotografia zilei - poetul Ioan Es. Pop

POESIS - IOAN ES. POP

trebuie să fi râs mult aseară, pentru că dimineaţă
aveam gura plină de sânge, şi toată ziua de azi
mi-a mers neobişnuit de bine, cu doar rare presimţiri,
şi cu o mare poftă de viaţă, cum de puţine ori am avut.

fireşte, la un moment dat mi s-a părut şi mie că aud
în bătaia inimii o oarecare delăsare,
dar o delăsare meritată, ca după un război câştigat.
asta mi-a făcut mare bine, să ne odihnim în sfârşit amândoi,
inima mea şi cu mine.

şi în ziua asta am avut în plus şi norocul
unei iubiri neaşteptate, pe care n-a mai trebuit s-o câştig.
şi prietenii mei au fost şi ei nemăsurat de atenţi şi deschişi.
n-aş fi crezut că am atâţia prieteni, atâta noroc într-o
singură zi la o singură masă.

nu ştiu, zău, poate ar fi trebuit să fiu din clipa aceea
ceva mai atent. poate ar fi trebuit să am mai multă grijă.
pentru că n-am mai avut de a face cu asta.
poate n-ar fi trebuit să râd atât, poate ar fi trebuit să pun
ivărul la uşă şi să-nchid fereastra.


când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă
şi tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru
din viaţa mea, oricare ar fi fost acela.
e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că
eram total nepregătit să mor,
poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu
făcând lungi calcule şi strecurându-mă
printre zeci de necunoscute,
mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,
dacă n-aş fi fost cu gându-n altă parte,
n-aş fi scăpat. şi uite cum, după ce
am rămas corigent la matematici
în toţi anii de liceu,
deveneam acum matematician, şi nu unul oarecare,
ci unul care putea să calculeze sfârşitul
cu o precizie înspăimântătoare,
deşi nici o cifră şi nici o figură geometrică,
nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.


am şi eu o afacere pe lumea asta:
mă dau specialist în nenoroc.
am închiriat un spaţiu la subsol,
pe lângă cimitirul armenesc,
unde concurenţa e acerbă.

pot zice că-s şi eu patron de-acuma.
şi ştiu prea bine cu cine lucrez:
de n-ar exista aceşti mărunţi oameni trişti,
până la urmă nişte neisprăviţi cu toţii,
lumea ar pieri în două zile.

şi-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,
nu lucrăm ca să facem oamenii fericiţi,
ci doar cel mult să-i uşurăm de prea multă nefericire,
să aducem nefericirea aproape de fericire,
să uşurăm binele de prea bine
şi răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero
iar partenerul de afară ne dă ţepe,
ăsta încă nu se cheamă faliment.
vor veni în curând parteneri serioşi,
despre care ziarul financiar
se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,
şi vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât
cehia şi ungaria la un loc,
ardealu-i al nostru, ce mai,
suntem poate singurii care pot exporta
nefericire pură ca heroina -
a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia
nu ştie vinde ce are mai bun,
iar or să ne-o ia alţii înainte,
pentru că norocul nu vine de două ori,

şi-atunci or să schimbe iar guvernul,
crezând că acolo e buba.


am descoperit că nu există artă mai grozavă
ca medicina. doar că medicii de azi
nu mai ştiu să caute leacul în boală
şi vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată,
să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură
şi să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii
mă interesează, ci organul care produce dispariţia
şi cred că el îşi are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic şi hidos şi se ascunde,
pentru că e singurul organ cu conştiinţă
pe care-l purtăm în pântece,
singurul care, trăind în întuneric absolut,
când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.
păcat că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată.


până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă
sau puţin lateral, în locul gol dintre ea şi plămâni.
împlinisem 40 şi tot mai credeam că sufletul locuieşte
într-un spaţiu gol - bineînţeles, tot în piept, tot sub inimă
sau lângă ea.

numai că, dragul meu, într-o zi de marţi,
după ce tocmai împlinisem patruzeci şi unu,
atenţia mea măruntă, duşmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-şi facă de cap,
iar neliniştea să se-adâncească.

aşa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică şi el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci şi unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înşelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
şi dacă până mâine dimineaţă
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
şi că de suflet moare omul, nu de trup.


în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în faţă, unde vinzi şi unde
toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,
mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc
şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,
şobolanii mişună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns şi să mă rog.
după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători

şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel
şi gata de orice sacrificiu,
fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi
şi cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâşietor.


petrecere de pietoni

luni de zile, auzind că circulă din nou,
am tot aşteptat tramvaiul 56
pe la mine prin pantelimon.
l-au aşteptat şi alţii, n-avea grijă,
însă nu a mai trecut pe-acolo,

pe urmă mi s-a spus că ar umbla
deviat prin vatra luminoasă.
am stat multe nopţi întregi degeaba,
tremurând în vatra luminoasă.

până când, într-o noapte, mi s-a părut că l-am prins.
era o noapte mai mult decât noapte.
se făcuse două şi eram
atât de treaz că picam din picioare
când mi s-a părut că îl aud.

venea cu o viteză nemaipomenită
şi auzind cum dârdâie pe şine
de parcă ar fi fost muşcat de febre,
am crezut întâi că e maşina de gunoi.

numai că nu apărea de niciunde
şi când am plecat, am plecat cu convingerea
că fusese tocmai tramvaiul aiurit
pe care-l căutam pe toate şinele.

nu m-am mai trezit în noaptea următoare,
că eram beat-mort, dar în a doua
l-am auzit din nou şi-am alergat
din răsputeri spre vatra luminoasă.

şi-atunci am văzut ce trebuia văzut:
nu era nici tramvai, nici maşină de gunoi,
era o porcărie cu far deşirată pe şine,
o caravelă din bale şi muci.

am coborât pe linie să văd mai bine:
avea ochi de bivol, însă nu era
nimic din ce crezusem pân-atunci.
stătea la patruzeci de metri depărtare
şi sforăia pe loc din răsputeri.

pun mâna-n foc că mă ura, fiindcă
l-am văzut pornind, dar n-a pornit
ca blândul animal mecanic cu vagoane,
ci cu-o iuţeală nemaiîntâlnită.

ei bine, la viteza cu care îşi dăduse drumul,
în nici patru secunde m-ar fi strivit:
o murdară bucată de carne şi terci
ar fi rămas ca amintire a fiinţei mele
pe trecerea de pietoni.

dar nu. el venea cu atâta putere
încât rămăsese-ncremenit pe loc.
n-o să uit niciodată aşteptarea aceea
şi nici spaima că se va opri de-şi va da drumul.

pornise brusc, cu nările sforăitoare,
cu farurile aţintite-asupră-mi,
venea ca un tăvălug pe toată strada,
dar rămăsese tot acolo, nemişcat,
deşi prinsese o viteză de neînchipuit.

cum însă era singurul tramvai spre momfa,
nu mai puteam să-l ratez.


*

auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai,
a descoperit gena morţii.
nu a nemuririi ci a morţii.
cea care, când ai început să dârdâi,
paralizează dintr-o dată spaima
şi te fereşte de groaza vieţii de dincolo,
când eşti pe cale să pleci.

am dat fuga repede-n vărai
să-l întâlnesc şi să-mi rezolv
spaima de moarte, dar
era luni şi ăla plecase la
târg la şomcuta, aşa că

l-am plătit pe unul cu maşină
să mă ducă la şomcuta.
muream pe mine de spaima că voi muri.

vezi bine că ăla nu era-n târg
în şomcuta, dar mi-au spus
că s-a dus la baia mare, unde
cartofii se vând mai bine,

aşa că am pornit spre baia mare.
spaima crescuse pe mine cât casa.
şi dă-i prin baia mare şi caută-l
şi până la urmă unul a zis
că s-a dus la crâşmă să se-mbete

şi bate tu toate crâşmele şi a treia zi,
când l-au adus acasă, avea
maţele peste el
şi maşina nu mai voia să pornească.


*

de când mă ştiu, aceste grâne se coc numai în amurg.
la seceriş, tulpinile lor sunt vinete,
iar spicul e bolnav şi mistic.
ai zice că prin boabe tuşeşte un tuberculos,
într-atât sunt de tumefiate.

pâinea însă e gustoasă, iar copiii o înfulecă iute.
până la doisprezece ani, n-am văzut la ei vreun simptom.
după doisprezece însă, o paloare pe care
o păstrează până înspre douăzeci
pare să spună c-au mâncat prea multă
şi că bine nu a fost deloc.

dar apoi copiii, care nu mai sunt
de-acum copii, încep deodată să strălucească
şi nimic nu-i mai opreşte
să ajungă înspre patruzeci,

însă nici noi nu mai suntem tineri de-acum
şi când noi, ăştia care nu mai suntem tineri,
îi astupăm sub lan,
o facem pentru că nu putem renunţa nici măcar o zi
la grâul şi la pâinea asta,
singura din care ne-nfruptăm pe săturate.


*

am supravieţuit mai ieri şi unor toamne
care abia urmează să vină,
d-apoi ăsteia despre care meteorologii
spun că va fi cea mai scurtă dintre toate?

numai că nu ne-am mai dus la momfa
aşa de des ca mai an -
biletele-au ajuns cu mult prea scumpe
iar momfa se îndepărtează ceas de ceas,
deşi parcă tot mai mulţi turişti
se arată dornici să o viziteze.

ministrul turismului spune că momfa
e deja pregătită să primească
în raiul ei zece mii de vizitatori,

dar tot ministrul turismului se vede
nevoit să recunoască franc
că el nu a fost în momfa niciodată
şi că nici nu ştie unde este
deşi sunt patruzeci de microbuze
care pleacă zilnic înspre momfa.

ce le-o fi plăcând în momfa dragilor
noştri turişti de se-nghesuie într-acolo?
or fi microbuzele atât de odihnitoare,
minunăţiile atât de mari încât,
odată ajunşi la momfa, nici chiar unul
să nu dorească să se reîntoarcă?

văru’ care vine de la maramu’
zice că de ce nu l-am chemat
vara asta şi pe el la momfa.
păi ce, vere, asta a fost vară?

şi-atunci noi ce căutăm aici?
aici e locul de unde pornim înspre momfa.
şi unde vine momfa asta, vere,
momfa e la nici doi paşi de-aici,
dacă stăm încremeniţi un ceas,
vom fi primii care-ajungem astăzi.

numai dă palinca aia mai încoace
şi nu mai căsca în halul ăsta ochii,
în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închişi,
aici nu eşti la mare sau la maramu’.