Ziua de 3 mai a fost declarată Ziua Mondială a Libertății
Presei la 23 decembrie 1993 de către Adunarea Generală a ONU în urma
Conferinței Generală UNESCO din 1991, când s-a adoptat o rezoluție privind "Promovarea
libertății presei în lume" care recunoștea că "o presă liberă,
pluralistă și independentă este o componentă esențială a oricărei societăți
democratice".
Evenimentul constituie un prilej pentru a celebra
principiile care stau la baza libertății presei, a evalua starea libertății
presei în lume, a reînnoi eforturile pentru apărarea independenței mass-mediei,
a reflecta cu privire la problemele libertății presei și a eticii profesionale
și pentru a aduce omagii acelor jurnaliști care și-au pierdut viața făcâdu-și
meseria. De asemenea, momentul servește atât ca și oportunitate de atrage
atenția că în multe țări publicațiile încă sunt cenzurate, amendate, suspendate
și închise, iar jurnaliștii și editorii sunt hărțuiți, atacați, deținuți și
chiar uciși.
Libertatea presei în România
Libertatea presei, litografie din revista Nikipercea, 1859,
satirizând regimul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Se face referire la legile
care reglementează cenzura prin ordin ministerial. Ziaristul, în stânga, sub
semnul Redakția, are mâinile legate la spate și buzele lăcătuite. În partea
dreaptă, un polițist înarmat cu un bici prezintă o ordonanță ministerială.
Perioada interbelică
În perioada interbelică presa românească se prezenta în
conformitate cu condițiile economice, sociale și politice ale vremii care, în
ciuda acțiunilor de propagandă, a manifestelor politice și a îndemnurilor
electorale care găseau cu ușurință o platformă de expresie, era considerată ca
fiind "o presă vie, în continuă mișcare, nuanțată, imbrațișând întreg
spectrul de ideologii, orientări, gusturi, preferințe, preocupări,
profesiuni" de către unii publiciști. După asasinarea prim-ministrului
I.G. Duca la 30 decembrie 1933, guvernul a decretat starea de asediu. Curând
după ce Carol al II-lea a acaparat puterea decizională și a instaurat un regim
auroritar presa era atent monitorizată și cenzurată prin măsuri precum
impunerea tipăririi unor articole cu rânduri goale, sancțiuni financiare,
suspendări temporare și chiar interzicerea apariției unor publicații.
Una dintre cele mai reprezentante figuri ale tradiției
anti-totalitare în presa românească, Corneliu Coposu a dedicat o serie de
articole cenzurii presei și libertății de exprimare. În două articole separate
publicate în ziarul „România Nouă” din Cluj Coposu a realizat un bilanț negativ
al cenzurii la care a fost supusă publicația în perioada 1933-1937 și de unde
reiese că au existat nu mai puțin de 10 cenzori. Într-un articol din 1936
afirma: „Cenzura este instrument de guvernare pentru incapabili și hoți, iar
soarta guvernelor sprijinite de cenzură este pecetluită”.
Perioada comunistă
În timpul regimului comunist în România cenzura a existat și
a avut o activitate deosebit de intensă. Începând cu 1944, cenzura presei în
România a fost exercitată prin intermediul mai multor instituții și structuri,
precum Comisia Aliată de Control, Ministerul Artei și Informațiilor și
Serviciul Cenzurii Centrale Militare, iar din 1949, funcționa Direcția Generală
a Presei și Tipăriturilor (DGPT) care condiționa activ apariția oricărei
publicații. Din 1951 DGPT a devenit instituția competentă care elibera
autorizații pentru ziare, reviste, buletine și alte publicații periodice.
Convenția Europeană a
Drepturilor Omului
România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950,
și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, la 7 octombrie 1993, data la care
statul român a devenit membru al Consiliului Europei. Convenția, împreună cu
protocoalele sale adiționale 1, 4, 6, 7, 9 și 10, a intrat în vigoare pentru
România la 20 iunie 1994.
Articolul 10 din Convenție privește libertatea de exprimare
și conține două paragrafe, unde primul prevede libertatea de opinie și
libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul
autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, iar cel de-al doilea
încearcă stabilirea unui echilibru în scopul determinării preeminenței unui
drept asupra altuia, având în vedere că libertatea de exprimare poate veni în
contradicție cu alte drepturi garantate de Convenție, printre care dreptul la
un proces echitabil, la respectarea vieții private sau la libertatea de
conștiință.
Ziua mondială a libertății presei a fost instituită pentru a
atrage atenţia întregii lumi asupra importanței și obligaţiei respectării
libertății de exprimare, aşa cum sunt ele stabilite în Declarația Universală a
Drepturilor Omului, care, la articolul 19 arată că: „Orice om are dreptul la
libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea
opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și
de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de
frontierele de stat”.
Cu ocazia acestei zile, UNESCO oferă premiul „Guillermo
Cano” unei persoane, organizaţii sau instituţii care a adus o contribuţie
excepţională la apărarea şi promovarea libertăţii presei oriunde în lume, în
special în zonele cu un grad ridicat de pericol. Distincţia a fost acordată
pentru prima oară în anul 1997 şi poartă numele lui Guillermo Cano Isaza, un
jurnalist columbian care a fost asasinat chiar în faţa clădirii ziarului la
care lucra, El Espectador din Bogotá, la 17 decembrie 1986, pentru că deranjase
cu anchetele sale marii comercianţi de droguri din Columbia.
Premiul are o valoare de 25.000 de USD şi este finanţat de
Cano Foundation (Columbia) şi The Helsingin Sanomat Foundation (Finlanda).
Cristian LAURENŢIU
Sursa: wikipedia
