de Gheorghe Pârja
În urmă cu 57 de ani, 21 august, la Desești era o zi
cu soare, numai bună de făcut fân. Cei ai casei ne pregăteam de mers în Valea
Mătrăgunii, unde aveam vreo treizeci de căpițe. Trebuiau sparte, întors pologul
și apoi fânul pus pe par. Nu uit a spune că aveam un aparat de radio cu
baterii, la care ascultam știri și emisiunea Teatru radiofonic. Mă rog, și alte
muzici. Deodată, aud la radio vestea că sovieticii, împreună cu câțiva aliați,
au invadat Cehoslovacia. Nu o să mă credeți, dar atunci am lăsat furcile și
greblele lângă șură, am povestit ceva cu părinții, mă gândeam să ajung în
drumul țării, să prind vreo mașină spre Baia Mare. Și de aici să ajung la
Șomcuta Mare, la colegul meu de bancă de la Liceul pedagogic sighetean, Titus
Botiș, cu care împărtășeam multe idei comune. Părinții mei, deși erau hotărâți
cu munca de peste vară, mi-au aprobat decizia, tata nu prea ușor, chiar mi-au
dat bani de drum.
Când am ajuns în Baia Mare, am căutat autogara, care
era lângă actuala Piață de alimente „Izvoarele.” Până la plecarea autobuzului
spre Șomcuta Mare, m-am plimbat prin oraș. Erau televizoare alb-negru în unele
vitrine. Așa l-am văzut pe Ceaușescu vorbind despre invazia Cehoslovaciei de
trupe ale unor state membre ale Tratatului de la Varșovia. România nu a luat
parte. Am ajuns la Șomcuta Mare. Cu Titus ne-am dus în pădurea din apropiere,
pe Dealul Berchezului, unde era un punct trigonometric. Ne-am instalat la
poalele schelei de lemn. Urcam pe rând în vârful ei, să veghem dacă vin
invadatorii dinspre Răsărit. Că așa se spunea. Mariana, profesoara, sora lui
Titus, ne aducea mâncare la punctul de observație. Am stat acolo vreo două
zile. Dușmanii de la radio nu au venit. Așa că am renunțat la rolul nostru de
apărători cu privirea, ne-am întors la casa lui Titus, iar după două zile eu
m-am întors la Desești. Unde mă așteptau grebla și furca de mers la fân.
Cei care citesc această întâmplare, de acum peste
jumătate de veac, pot zâmbi. Sau pot face ironii. Trebuie să-mi explic gestul
spontan de a-mi căuta colegul de bancă și idei, într-o vreme de răscruce a
țării. Eram la vârsta marilor visări, logodiți cu lecturi care ne înaripau, dar
și cu pildele înaintașilor din zonă. Titus era un bun povestitor, știa să
înflăcăreze sufletul. În mine, cuvintele lui au avut rezonanță. Pe de altă
parte, istoria, în zona lui, a fost trăită mai intens, în alte împrejurări. Era
mai vie și mai patetică în conștiința locuitorilor din zonă. Era mărturisită
mai cu foc. Prietenia noastră era legată și prin sentimentele trecutului
mărturisit de cei maturi. Îmi aduc aminte, foarte clar, gestul meu nu a fost
pornit din naivitate. Deși acum așa ar putea fi înțeles. Dar noi învățam
istorie, cu fapte care ne-au marcat.
Ce se întâmplase în acel an 1968? În dimineața zilei
de 21 august, Cehoslovacia a fost invadată de către trupe ale Tratatului de la
Varșovia, cu excepția României și Albaniei. De ce a fost invadată Cehoslovacia?
La începutul anului 1968, în țară a fost o perioadă de libertăți politice, când
a venit la putere Alexandr Dubcek și a durat până în ziua invaziei. S-a
conturat o mișcare în favoarea intereselor naționale, potrivnică Uniunii Sovietice.
Care dădea o libertate mai mare presei și se contura posibilitatea unei
guvernări multipartinice. S-a avut în vedere și federalizarea Cehoslovaciei, în
două națiuni cu drepturi egale. Dramaturgul Vaclav Havel, implicat în
evenimente, spunea că „mișcarea politică din 1968 nu a fost rezultatul unui
program clar, ci o manifestare care a găsit o ocazie prielnică.”
Sovieticii, nemulțumiți de reformele de la Praga, au
pus la cale invazia. Așa că forțe militare din Uniunea Sovietică, Republica
Democrată Germană, Polonia, Ungaria și Bulgaria au ocupat capitala țării. Sute
de tancuri sovietice au împânzit străzile orașului Praga, fiind însoțite de
câteva sute de mii de militari. Țările democratice s-au rezumat să critice
invazia. O reacție mai vizibilă a avut loc în România. Ceaușescu, atunci un
opozant ferm al influențelor sovietice, l-a sprijinit pe Dubcek. Cu câteva zile
înainte de invazie, liderul român a făcut o vizită la Praga. În ziua invaziei,
Ceaușescu a ținut un discurs public la București, unde a criticat politica
sovietică în termeni neobișnuit de duri. Chiar a îndemnat populația să se
ridice la luptă, ca să nu avem manevre similare. S-au format gărzile patriotice
paramilitare.
Occidentul nu a dat niciun sprijin reformiștilor.
Tancurile sovietice la Praga au zdrobit sub șenile socialismul cu fața umană.
România s-a expus unei replici militare într-o proporție serioasă, căreia nu
i-ar fi putut rezista nicio săptămână. Acum se știe că la frontierele României
erau concentrate trupe străine. Sovieticii erau la est, iar la sud și vest
vecinii erau cu arma la picior. Scriu documentele vremii că doi diplomați
români – Corneliu Mănescu, ministru de externe și Radu Bogdan, ambasadorul
României în SUA, au sensibilizat Washingtonul. Președintele american Lyndon Johnson
și secretarul de stat Dean Rusk au comunicat Moscovei că o tentativă de a se
lega de România va avea urmări.
Pericolul invadării României a fost real și a avut momente critice în lunile septembrie și octombrie 1968. Am scris să nu se uite. Acum înțelegeți ce legătură aveam eu cu tancurile de la Praga. Deși mă aflam la un punct trigonometric de pe Dealul Berchezului. Iar coasa, grebla și furca le-am lăsat lângă șură până mă voi întoarce. De unde doreai să te întorci, tinere?
