Pasiune pentru
fotbal!
Am plecat din România in vara lui 1990. Jucasem 6 ani la
Universitatea Craiova, echipa Olteniei şi a tinereţii mele. „Un-te duci mă,
că-n trei luni eşti înapoi!”, mi-a zis Gheorghe Pârjol unul dintre „veteranii”
Dunării Calafat, echipa la care am deschis ochii şi de care Nea Ţâcă Zamfir m-a
luat la Craiova să mă înveţe „mecanica fină” în atelierul „campioanei unei mari
iubiri”.
În Dacia tatălui meu am „inghiţit” cei 88 de kilometri de la
Calafat la Craiova eu şi încă doi colegi. Cu Dorin Giurcă şi Doru Rămoiu am
mâncat totă vara saci întregi de cartofi, prăjiţi în tigaie, visînd la tricoul
alb-albastru al lui Ştefănescu, al lui Balaci sau al lui Cămătaru şi al
celorlalţi uriaşi cărora lumea fotbalului le-a spus „Craiova Maxima”. După
selecţia, priceperea, severitatea şi ochiul lui Nea Ţâcă, în curtea în care se
dezbrăcaseră pe vremuri Oblemenco şi Deselnicu am rămas doar eu.
Odată, în primăvara lui 1989, după un meci cu F.C. Argeş, în
care luptam pentru calificarea in Cupa UEFA cu Flacăra Moreni, şi-n care eu am
marcat golul victoriei, oamenii m-au aşteptat la vestiare şi mi-au spus:
„Coboară din maşină să te îmbrăţisăm, sau treci cu maşina peste noi!”.
Devenisem căpitanul „campioanei unei mari iubiri”.
Când părinţii mei m-au vizitat prima dată în Olanda, în
toamna lui 1990, mamei mele i s-a făcut rău. În Eindhoven erau piste pentru
biciclişti, magazinele erau cât piaţa din Calafat, iar pe „Philips Stadion”
erau loje şi radiatoare pentru tribunele în aer liber. Eu eram deja titular în
iarba din care zâmbeau Romario, Gerets, Vanenburg ori Van Breukelen.
Am jucat în fotbalul adevărat şi mare, vreme de mai bine de
un deceniu. Se spune că un fotbalist moare de două ori: prima data atunci când
îşi pune ghetele în cui. La retragere, Pele a spus că fotbalul este „Love,
love, love”, apoi a izbucnit în lacrimi. Eu am privit relaxat şi încrezător
momentul retragerii. Relaxat, ştiind ca va veni. Încrezător, pentru că ştiam ce
mă aşteaptă. Către finalul carierei, cluburile la care am jucat mi-au făcut
oferte de a rămâne în structurile lor. Chiar şi cu puţin în urmă, Galatasaray
Istanbul m-a ofertat să fac parte din conducerea clubului.
Dar m-am întors în România. Nu doar eu şi familia mea, am adus
în ţară şi mare parte din banii câştigaţi în anii trăiţi pe traseul Eindhoven –
Londra – Barcelona – Istanbul – Lecce – Hanovra. E mai degrabă traseul carierei
mele de după 1990, decât „traseul” meu financiar.
Mă aflu pentru a doua oară în postura de candidat la funcţia
de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal. Am deschis acest drum în 2005,
când, prin candidatura mea, am demonstrat că se poate. Nimeni nu mi-ar fi dat
atunci vreo şansă. Dar atunci am propus ÎN PREMIERĂ, fotbalului românesc UN PROGRAM
ŞI O STRATEGIE de dezvoltare. Am făcut mii de kilometri să stau de vorbă cu
mulţi dintre dumneavoastră. Am propus atunci un program electoral, am venit cu
o campanie electorală. Cu întâlniri şi analize cu toţi membrii afiliaţi. Cu o
deschidere totală faţă de mass-media.
În cariera mea de fotbalist, am mângâiat cu o echipă de club
Everestul. Această echipă se numeşte FC Barcelona. Veneam de la Tottenham. Îmi
aduc aminte şi acum, ca şi oricând, prima mea seară în Barcelona. Am fost de
unul singur în Portul Olimpic unde se legănau yachturile şi visurile mele. M-am
plimbat singur. Pentru că eram singur. Mi-am spus atunci în gând că nu pot rata
şansa carierei mele. A doua zi păşeam în vestiarul în care vorbea Johann
Cruyff.
Peste doar un an am devenit căpitanul uneia dintre cele mai
mari echipe ale istoriei fotbalului. Am scos de zeci de ori pe teren o formaţie
care avea 3 Baloane de Aur în componenţă: Ronaldo, Stoicikov şi Figo. În total,
eram în vestiarul Barcelonei 17 internaţionali din ţările din care proveneam.
Eram mândru că toată
lumea ştia că un român e căpitanul Barcelonei.
Am spus-o în mai multe rânduri: echipa naţională a fost
vitrina de lux a generaţiei noastre. În urmă cu 24 de ani, intr-o după-amiză
însorită, dar rece, alături de colegii mei am deschis un deceniu de mari
performanţe: 5 calificări la turnee finale de Campionat Mondial şi European.
Jucam contra Danemarcei şi aveam o singură şansă de calificare: victoria. Doar
câştigătorii grupei se calificau la Coppa del Mondo, iar aceia am fost noi. Pe
15 noiembrie 1989, când am păşit pe gazonul stadionului din Ghencea, nu ştiam
ce se va întampla, dar ştiam că o calificare ar fi însemnat enorm pentru
fotbalul românesc. Aşa a şi fost. Calificarea la Campiontul Mondial din Italia,
obţinută cu o lună si un pic înaintea Revoluţiri, a deschis aripile generaţiei
noastre spre o lume care părea până atunci greu de visat: cea a fotbalului
profesionist. Cea a fotbalului adevărat.
Astăzi cred că eu şi mulţi dintre colegii mei din acea
generaţie vom putea redeschide valul speranţelor pentru un astfel de fotbal. De
data aceasta, la noi acasă.
În luna decembrie am vizitat federaţiile importante din
Europa. Am văzut acolo ce se află în spatele performanţelor obţinute de ei.
Dar, dincolo de toate acestea, sunt mândru că eu şi cei din echipa mea, am fost
primiţi ca la noi acasă. Sunt multe idei şi imagini pe care le-am preluat.
Câteva dintre ele se regăsesc în programul meu. Altele le vom dezvolta. Mă
opresc însă doar la două exemple.
L-am invitat pe Michel Sablon, timp de 10 ani director
tehnic al Federaţiei Belgiene de Fotbal, la Bucureşti. Pentru că azi, fotbalul
belgian şi, mai ales, echipa naţională a Belgiei, sunt din nou în top. 90 la
sută din realizările fotbalului belgian din ultimul deceniu se datorează
faptului că un număr e 72 de specialişti s-au implicat în acest proiect. Erau
conducători de club, antrenori, reprezentanţi ai mediului universitar,
personalităţi media.
Fotbalul spaniol nu acceptă sacrificarea unui principiu pentru
obţinerea unui rezultat.Dar nu putem sacrifica un principiu.
În 2005 am candidat şi am propus fotbalului românesc pentru
prima dată un program de dezvoltare. Am primit 102 voturi, cele mai multe
obţinute de un contracandidat al domnului Mircea Sandu din 1990 pînă azi. Am
făcut mii de kilometri în ţară pentru a sta de vorbă cu oamenii. Mi-a, spus
stunci că mă voi întoarce şi voi deveni într-o zi preşedintele Federaţiei Române de Fotbal.
În lunile în care am lucrat la acest program, dar şi în cele
care vor urma, îmi voi aminti de o seară din vara lui 1995 şi o să-mi închipui
că mă plimb în portul de la Barcelona, ca atunci când îmi promiteam în gând că
voi cuceri gruparea care are pe frontispiciu logo-ul „mai mult decât un club”.
Suntem împreună în
echipa asta!
Hai, România!
Al vostru,
Gică Popescu
Bucureşti, România,
2014
P.S. Alegerile pentru
funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal care se vor desfăşura pe 5
martie 2014, iar Gica POPESCU are MARI SANSE sa castige presedintia F.R.F., aceasta
şi datorită faptului că Mircea Sandu actualul preşedinte şi-a exprimat intenţia
de a nu mai candida pentru funcţia pe care o deţine din anul 1990! De peste 20
de ani!! Cu bune şi mai mult rele !!!
