la CINA CEA DE TAINĂ a fiecărei joi
Se simte lipsa pentru-ntâia oară,
Singurătatea mă împarte-n
două,
Zăpada îmi e dragă şi pe-afară
Eu aş călca smerit ca peste rouă.
Că poate am călca pe paşii tăi
Şi poate ai simţi pe suflet apăsare,
Atâta rău să nu ne facă răi,
Dar prea, iubirea cade-n
nepăsare.
Ca şi ninsoarea, cade a uitare,
Peste murdarul devenit curat,
Cad cununii şi nu mai cer iertare,
Că pân` la moarte
ele au jurat.
Fulgul
nu cade, e experienţă,
Eroul meu pe geam sacrificat,
El înfloreşte şi e existenţă
Şi nici o glastră nu a abdicat.
Iarna iubeşte, îşi trimite fii
Precum şi Domnul, pe-al
său Fiu, Iisus,
Cine omoară, nu mai vreau să ştii,
Iarna sau noi, pe Cel trimis de Sus.
Cum cade-acum, parcă e răzbunare,
Dar fulgii-s stele, albe stele,
L-am răstignit şi ne-a
adus iertare,
Cine
pe cine vrea să mai
înşele ?
Când Ceauşescu dărâma biserici,
N-am fost
potrivnici, nici pe baricade,
Informatori
erau atâţia clerici
Şi
ne feream credinţa de iscoade.
Deci,
iată, de ce-mpuşcă şi
Crăciunul,
Ca Zi de Naştere a Lui Christos
Şi iată de ce-ntoarce
faţa, Bunul
Când intră geru`-n
noi până la os.
Se
intră în Biserici ca
acasă,
De parcă e a Conferinţei Presă,
Creştinii parcă-s
câini şi n-au sub masă,
Stăpânii
lor îi ţin cu-aceeaşi lesă.
E
Casa Domnului atât de primitoare
Şi
vii, femeie, ca şi
îmbrăcată,
Iar
tu, bărbate, care ai răzoare,
Vorbeşti
că vremea e ne-nduplecată.
Şi crezi că Dumnezeu ar fi de
vină,
Că tu eşti credincios, fără prihană,
De-aceea-n
fiecare joi, la cină,
Sunt ucenic, mă bucur de-a
mea hrană.
Mă bucur, Doamne, să m-aşez
la masă,
Cu toate ce-s lăsate de la Tine
Şi nici o răstignire nu-mi
mai pasă,
Decât a Ta, că vine de la mine.
Te-am răstignit cu fel şi fel păcate,
N-am apucat născut şi le-am făcut,
Mi-ai dat gândire, Doamne, cum se poate ?
Fără bărbat, femeia n-a
născut !
Doar Fiul Tău, trimis spre Jertfa
Crucii,
Dar pentru cine ?
Asta nu-nţeleg
!
În
suflet eu mai am doar cucii
Ce-mi
cântă-n ore timpul să-l
reneg.
Câtă intoleranţă către toleranţă,
Câtă-nchinare fără un gând sfânt !
Îmi cer iertare pentru cutezanţă :
Eu
vreau pământ în Cer, nu
pe Pământ !
Că voi plăti pentru ce-au
făcut neamuri,
Că sângele nu se mai face apă,
Eu sunt un mugur pe-ale
Tale ramuri,
De
ce o geruială să nu-nceapă
?
Atâţia proşti îşi pun zălog credinţa
Că moartea mea ar fi un zbor
spre moarte !
Ce
viaţă am, când nu mai am
putinţa,
Spre Cerul Tău şindrile să mă poarte ?
Până la moarte, moarte am de dat,
Dar cui ? De draci nu
îmi e frică,
Eu în credinţă n-am
sector privat,
Răspund şi la-ntrebări, la o adică.
De ce mi-ai dat-o, luând-o înapoi,
Mi-ai dat copil şi nu ştiu până când,
Sunt ucenic, când vine-o zi de joi
Aşa simt lacrimi care cad râzând.
Vor luptă dracii ?! Înger renăscut,
Pasărea Phoenix n-a
uitat cenuşa,
Din plămădeală de-aş fi fost făcut,
Un drac nu ar fi aruncat mănuşa !
Pe poarta iadului mă voi întoarce
Să intru-n poarta
nici vreunui veac,
Ca
vârsta mea cu ani să nu
se-ncarce,
Să simt odihna adunată vrac.
Nu vreau să înţeleg ce este viaţa,
Că mi-ai luat-o de
la început,
Dându-mi părinţi, soţie, fiu şi ceaţa,
Eu n-am vrut să trăiesc, de ce ai vrut ?
Tu
dai copii infirmi ca o pedeapsă,
Pe cine pedepseşti până la urmă ?
Pleacă un glonţ, cartuşul de-are
capsă,
Am morţi în neam ce pot să facă
turmă.
Îmi iei cu-o mână sau îmi dai cu două ?
La
ce să mai fiu, Doamne,
cel iubit ?
M-ai
pus pe ouă şi nu am scos
ouă,
Degeaba cânt lui Petru răsărit.
Nu eu te-am pus să-ţi faci o jertfă Fiul,
Când ai făcut Omul, Mama Lui era,
Degeaba-ncearcă dracu-a-mi lua
pustiul,
Tu
mi l-ai dat în Tine a
spera.
Eu cred în Fiu, încerc către vecie
Să fiu în viaţă când ajung la El
Şi cred şi în a mea nimicnicie,
Când moartea pe mobil îmi dă apel.
CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ
